Enciclopedia marilor scriitori ai literaturii romane.
 
Inscrie-te si imbunatateste enciclopedia autorilor romani.
Am uitat parola Creaza cont nou
Home     Autori     Sinteze literare      Critica literara      Opere


loading...




Critica literara de la Jeffrey la Shelley despre Critica literara



Spre deosebire de ceea ce se petrecea pe continent, in Anglia nu exista o miscare romantica", daca prin aceasta intelegem existenta unui program literar constient si daca consideram ca folosirea termenului romantic" o un element esential. in ciuda faptului ca acest termen a patruns pe continent venind din Anglia, in secolul al XVII-lea, si ca in Anglia capatase un sens literar, aplicindu-se la romanele cavaleresti medievale si la poemele epice care se trageau din acestea (Ariosto, TassO), contrastul dintre romantic si clasic a fost stabilit de fratii Schlegel. Cind, in prelegerile din 1811, Coleridge a folosit aceasta distinctie, el a imprumutat-o in mod evident de la A.W. Schlegel. Deoarece insa prelegerile lui n-au fost tiparite la acea data, distinctia a fost popularizata in Anglia doar prin intermediul cartii Doamnei de Stael De l Alle-magne (1813), care, publicata mai intii la Londra, a aparut curind intr-o traducere engleza. Cartii i s-a facut, in numeroasele recenzii, o primire favorabila, iar distinctia dintre clasic si romantic a fost des repetata. Observatiile Doamnei de Stael au atras atentia asupra lui A.W. Schlegel, ceea ce a facut ca, nu peste mult timp, Vor-lesungen uber dramatischc Kunst und Literatur sa apara intr-o traducere engleza semnata de John Black (1815). Distinctia clasic-romantic si conceptiile lui Schlegel au continuat sa fie discutate si citate, in special de Hazlitt si Scott, dar si de multi scriitori minori.



Totusi, nici unul dintre poetii englezi ai timpului nu s-a considerat romantic, nici unul n-a admis ca dezbaterea care avea loc s-ar putea aplica si la epoca si tara lui. Nici Coleridge si nici Hazlitt n-au facut vreo legatura intre discutia de pe continent si situatia din Anglia. Byron respinge categoric ideea unei asemenea legaturi. Desi 1-a cunoscut personal pe Schlegel (care nu i-a placuT), desi citise De VAllemagne, el considera ca distinctia clasic-romantic interesa doar tarile continentale ale Europei. Este clar ca Byron nu era constient ca apartine romanticilor. Un spion al politiei austriece in Italia si-a dat seama mai bine de acest lucru. intr-un raport, el arata ca Byron face parte din grupul poetilor Romantici si ca a scris si continua sa scrie poezie in stilul acestei scoli noi"2. Termenii a romantic, a romanticist (un romantiC) si romaniicism (romantisM) au fost folositi in Anglia pentru prima data de Carlyle, cu referire la scriitori straini. Despre o scoala romantica engleza nu s-a vorbit in manualele de istorie literara decit abia dupa 1850 si atunci, evident, sub influenta lucrarilor de pe continent*. Dar absenta acestor termeni din limbajul critic englez nu trebuie sa ascunda faptul ca scriitorii englezi si-au dat seama in mod clar si de timpuriu ca in literatura aparuse un curent care respingea conceptele critice si practicile poetice ale secolului al XVIlI-lea, ca el forma o unitate si ca era inrudit cu noile curente de pe continent, in special cu cel din Germania. Chiar si in lipsa termenului de romantism", putem urmari cum, intr-o perioada scurta, vechea conceptie, conform careia in istoria poeziei engleze ar fi existat un progres uniform de la Waller si Denham la Dryden si Pope conceptie inca acceptata in Lives of thc Poets a lui Johnson , a facut loc unui punct de vedere opus, formulat in mod pregnant de Southey, in 1807: Timpul care s-a scurs din epoca lui Dryden pina in cea a lui Pope reprezinta perioada neagra a poeziei engleze"3. Dar aceasta n-a fost doar conceptia unui grup revolutionar, a micii societati a lui Wordsworth, Southey si Coleridge. A fost, de asemenea, conceptia despre literatura engleza acceptata si salutata de foarte influenta Edinburgh Review prin purtatorul ei de cuvint in probleme de critica, Francis Jeffrey (1773 1850).





Ironia istoriei face ca astazi pe Jeffrey sa ni-1 amintim mai ales pentru ostilitatea lui fata de Wordsworth, pentru faptul ca si-a inceput recenzia despre Excursion cu afirmatia dogmatica: Asa ceva nu se poate accepta". De aceea, Jeffrey este adesea considerat un neoclasic, o ramasita a secolului al XVIII-lea sau de catre aparatorii lui un predecesor al neoumanismului american, un apostol al antiromantismului4. in sprijinul acestei opinii e citata fraza cu care debuteaza recenzia poemului lui Southey Thalaba aparuta in primul numar din Edinburgh Review (1802): Poezia are in comun cu religia cel putin un fapt, acela ca normele ci au fost fixate cu mult timp in urma, de catre anumiti scriitori inspirati, a caror autoritate nu mai avem voie s-o punem la indoiala"5. Dar daca examinam ideile critice concrete ale lui Jeffrey, trebuie sa tragem concluzia ca aceasta opinie e cu totul eronata. in realitate, el a desconsiderat neoclasicismul englez tot atit de mult ca si Southey. Imaginea pe care ne-o da despre epoca neoclasica l-ar satisface pina si pe cel mai extremist romantic. Poetii neoclasici n-au avut forta sau maretie a fanteziei, n-au avut nici patos, nici entuziasm Ei scriu, fara indoiala, inteligent, ingrijit, clar si rational; dar sint, in general, reci, timizi si superficiali. Nu se apropie niciodata de marile tablouri ale naturii sau de marile pasiuni ale omului in consecinta, inspiratia lor nu e altceva decit un tip ceva mai vioi de judecata sanatoasa; iar inventia lor saraca se afla, toata, in slujba persiflarii si satirei"6. Dryden e criticat pentru lipsa lui de patos si pentru obscenitatile lui brutale", iar Ad-dison si Swift, pentru platitudinea si saracia" stilului lor serios. in general, Swift e prost cotat: Aproape toate lucrarile lui sint pamflete", iar CritUiver, cea mai mare opera a sa, este, chiar si in multe dintre pasajele meditative si satirice, extrem de vulgara si de banala"7. Pope nu e atit un poet, cit si intr-o masura mult mai mare un satiric, un moralist, un om de spirit, un critic si un bun scriitor". in nici una din operele lui nu ni se zugraveste natura, nu ni se prezinta emotia simpla"8. Ue aceea, Jeffrey constata cu evidenta satisfactie ca scriitorii din epoca reginei Anne si-au pierdut treptat suprematia de care s-au bucurat, fara concurenta, timp de aproape un secol". Pe de alta parte, nu considera ca perioada imediat urmatoare- ar fi adus vreo ameliorare: domnia regilor George 1 si II a fost un interregn al geniului autohton"9. Jeffrey a avut cea mai mare admiratie pentru Shakespeare si epoca lui. Epoca elisabetana este epoca cea mai stralucita din istoria literaturii engleze ba chiar din intreaga istorie a intelectului si capacitatii umane". in ceea ce priveste forta si originalitatea autentica a geniului, nici epo;a lui Pericle, nici cea a lui August, nici epoca lui Leon X si nici cea a lui Ludovic XIV nu-i pot sta alaturi"10. Jeffrey nu numai ca-1 admira, aproape fara rezerve, pe Shakespeare, aparindu-1 impotriva criticilor severe ale Doamnei de Stael, dar manifesta interes si pentru figuri minore ale secolului al XVII-lea, pretuindu-i in mod deosebit pe John Ford si Je-remy Taylor. indraznim sa afirmam ca in oricare dintre lucrarile in proza ale lui Jeremy Taylor exista mai multa fantezie aleasa si imagistica originala, mai multe idei stralucite si expresii pregnante, mai multe figuri de stil noi si aplicatii noi ale vechilor figuri, pe scurt, mai mult din trupul si sufletul poeziei decit in toate odele si epopeile care s-au scris de atunci incoace in Europa"11. Aceasta admiratie pentru literatura de dinaintea Restauratiei nu este o meteahna de anticar sau expresia unui patriotism exagerat. Jeffrey saluta reinvierea stilului elisabetan in teatru si in poezie. Orientarea spre imitarea scriitorilor nostri mai vechi si in special a dramaturgilor nostri mai vechi, la care ne place sa credem ca am contribuit si noi intrucitva, a adus in poezia noastra, ca sa spunem asa, o a doua primavara"12. Jeffrey il lauda cu deosebita caldura pe Keats, aratind ca in opera lui se simte influenta lui Fletcher, a stilului din pastorala lui Ben Jonson si a scrierilor de tinerete ale lui Milton, si rceunoscind in el adevaratul geniu al poeziei engleze", caracterizat prin imaginatie maxima si suprema"13. El este, de asemenea, profund impresionat de Byron, poet de prima mina", de tragedia acestuia Sardtinapalus si in special de Mcmtred, pe care il prefera lui Fctuslus al lui Marlowe si lui Prometeu al lui Eschil14. Jeffrey a fost apoi unul dintre primii critici care au scris cu entuziasm despre Waverlcy, comparindu-1 pe Scott cu Shakespeare si sesizind faptul ca romanele lui au deschis o era noua in literatura, anmcind mult in umbra intreaga proza contemporana si chiar si intreaga poezie din ultimul timp"15. Lucru firesc, i-a admirat pe Burns si Cowper, vazind in ei pe scriitorii care au pregatit trecerea spre adevarata imitare a naturii", spre poezia originala, spre o revolutie in literatura noastra". Jeffrey descrie corect cauzele acestei schimbari: influenta revolutiei franceze, a lui Burke si a germanilor si aparitia miscarii evanghelice.



Cum a fost, asadar, posibil ca Jeffrey sa-1 persecute pe Words-vvorth (si intr-o masura mai mica pe Coleridge si SoutheY) in recenzii sarcastice si uneori chiar brutale? Atacurile lui Jeffrey la adresa Scolii lacurilor au fost puse pe seama animozitatilor de ordin politic si chiar pe seama resentimentelor personale17. Este adevarat ca antagonismul politic si-a avut aici rolul lui, un rol tot mai mare pe masura ce poetii lacurilor s-au transformat in campioni ai tuturor cauzelor partidului Tory. Atacindu-1 pe Coleridge, dupa moartea acestuia, pentru faptul ca 1-a criticat pe James Mackintosh, Jeffrey exploateaza ostilitatea manifestata de Coleridge fata de reforma electorala si celelalte idei sociale conservatoare ale poetului18. Dupa ce a primit titlul de poet laureat, Southey a devenit tinta evidenta a satirei lui Jeffrey, in special cind republicarea piesei lui iacobine mai vechi, Wat Tyler, a permis sa se demonstreze usor apostazia lui fata de cauza liberala19. in ceea ce priveste atacurile lui Jeffrey impotriva lui Wordsworth, lucrurile nu sint chiar atit de simple. Criticile sistematice la adresa lui Wordsworth nu sint niciodata (sau doar foarte raR) de natura politica sau personala. Mai exact, ele decurg logic din anumite principii fundamentale si teorii ale lui Jeffrey, care nu reies clar din ceea ce am spus pina acum despre preferintele sale literare. in gin-direa lui Jeffrey exista si alte orientari, care ar putea fi incompatibile cu admiratia lui pentru traditia imaginativa a poeziei engleze.

Trebuie sa incepem cu Essay on Beauty (1811), scris initial ca recenzie a volumului lui Archibald Alison Essays on the Naturc and Principles of Taste (1790) si apoi republicat in Encyclopaedia Bri-tiinnica, unde a continuat sa figureze, ca tratarea cea mai competenta a problemelor esteticii, pina in 187520. Nu este o mare lucrare originala, ci mai degraba o expunere, cu unele rezerve, a ideilor lui Alison, si o prezentare istorica a traditiei estetice britanice. Jeffrey imbratiseaza cu hotarire conceptia ca frumusetea este pur subiectiva, nimic altceva decit reflectarea propriilor noastre emotii launtrice, fiind constituita in intregime din mici parti de iubire, mila sau alte afecte, care au fost asociate cu obiectele respective". Frumusetea n-are nimic de-a face cu armonia, proportia, sunetul pur sau culoarea pura, n-are o semnificatie cognitiva sau metafizica. Senzatiile pe care le primim de la obiectele considerate frumoase, si aceasta in cel mai inalt grad, nu se deosebesc deloc de manifestarile directe de duiosie sau de mila fata de fiintele simtitoare". Astfel, Jeffrey este obligat sa conchida ca perceperea frumosului este aproape proportionala cu gradul sensibilitatii oamenilor si a simpatiilor lor sociale" si ca toate gusturile sint la fel de intemeiate si de corecte". Dar se grabeste sa combata concluzia fireasca a acestei afirmatii, si anume, ca oamenii cu gustul cel mai ales ar fi aceia care vad pretutindeni numai frumusete. Pe neasteptate, el pledeaza pentru judecata comuna", pentru natura umana universala, facind o distinctie intre gustul pur personal si gustul pe care artistul vrea sa-1 impuna publicului sau. Artistul trebuie sa aiba grija sa foloseasca numai obiecte reprezentind semnele naturale, sau simptomele permanente ale unor emotii susceptibile de a fi traite de cei mai multi dintre oameni. Gustul lui va merita sa fie numit prost sau fals atunci cind va cauta sa impuna publicului, ca frumoase, obiecte pe care omul obisnuit nu le poate asocia cu vreo impresie interesanta21. Ca toate acestea se puteau usor aplica la Wordsworth, care nu face asociatii comune, este evident.



Am prezentat mai in detaliu ideile acestui eseu pentru a arata ca, in critica lui, Jeffrey nu se lasa pur si simplu tirit de capriciu, ci pornea de la o anumita teorie. Modul in care prezinta si in care aplica estetica scotiana demonstreaza elocvent limitele si chiar falsitatea fundamentala a acestei abordari psihologiste a criticii.



Este evident ca Jeffrey si cei care i-au servit drept model sint complet incapabili de a face distinctie intre experienta estetica si sentimentul simpatiei". Ei nu dispun de un criteriu care sa le permita sa separe placerea contemplarii unui peisaj pasnic, sau a intelegerii bruste a unui caracter, de trairile generate de obiectele de arta. Jeffrey si predecesorii lui sint inevitabil redusi la o singura norma critica, aceea a moralitatii simpatiei, imprumutata de la Adam Smith sau Hume, si, in practica, la un sentimentalism expansiv. Aceasta orientare e in mod clar prezenta la Jeffrey. Dar asa cum Hume sau Kames nu s-au putut multumi cu simpla teorie a subiectivismului gustului, tot asa si Jeffrey a trebuit sa apeleze la norma universala a gustului, la traditie, la opinia majoritatii, la judecata comuna. Prin implicatie, artistului i se cerc sa exprime idei obisnuite, sa fie un om obisnuit. in practica insa, notiunea de judecata comuna" este susceptibila de multe interpretari. Pentru Jeffrey ea insemna ralierea nu la traditia neoclasica, ci la traditia engleza caic i-a inglobat pe Shakespeare si pe Jeremy Taylor, ab-sorbind si o buna parte din ceea ce noi am numi sensibilitatea romantica; ea implica, in acelasi timp, un realism temperat, suspiciune fata de misticism si metafizica si respectarea stricta a bunei-cuviinte. Pe scurt, omul obisnuit este un om asemanator cu Jeffrey; iar Jeffrey, dupa cum arata numerosul lui public cititor, a fos-t purtatorul de cuvint al unor cercuri, burgheze foarte largi. Putem astfel intelege cu usurinta acuzatiile lui Jeffrey la adresa lui Wordsworth. Dupa parerea lui, Wordsworth incearca sa impuna publicului asociatii cu un caracter pur privat. Jeffrey era absolut incapabil sa inteleaga misticismul, sau ceea ce considera a fi misticism. Oda Intimations of Immortality ii pare ilizibila si ininteligibila", iar unele pasaje destul de simple din Excursion, ca, de exemplu, invocatia catre Datorie, se refuza oricarei intelegeri"22. Nu numai pasajele filozofice sau meditative il pun in incurcatura pe Jeffrey: lui ii scapa complet chiar si sensul unei poezii atit de simple ca Strange, fits of fassion havel known.si poate afirma ca, intr. una din poezii se spune ceva despre niste narcise care danseaza"23 Wordsworth nu numai ca se abate de la norma eterna si universala a adevarului si naturii," facind asociatii ciudate si speculatii extravagante, dar incalca si norma realismului si a decorum-ulul neoclasic. Nu exista invatatori ca Matthew al lui Wordsworth, nici capitani de vas ca povestitorul din The Thorn, si nici negustori ambulanti filozofi24. Dar, oricit de ilogic ar parea, Jeffrey imbina acest apel la adevarul social documentar cu repudierea consecintelor aplicarii normei realismului. Limbajul lui Wordsworth este vulgar, iar ciubarul" n-are ce cauta in poezie*. in afara de aceasta, atitudinea sociala exprimata in poeziile lui Wordsworth ii pare lui Jeffrey o nemultumire insuza si gratuita fata de institutiile sociale existente"25. Jeffrey era un Whig care credea in progres, desi intr-un progres moderat si lent. El a combatut cu argumente judicioase crezul perfectibilitatii" exprimat de Doamna de Stael, deoarece stia ca oamenilor le place razboiul si ca revolutia industriala va duce la teribile conflicte si abuzuri28. Dar n-a putut intelege glorificarea de catre Wordsworth a locuitorilor din vaile din nordul Angliei si n-a putut vedea nici o propunere practica in conservatismul lui agrar. Daca ai crezul liberal al lui Jeffrey, daca esti de acord cu rezervele lui fata de misticism si daca nu poti face, nici chiar in teorie, o deosebire intre arta si viata, ajungi inevitabil la asemenea concluzii. Onestitatea lui Jeffrey nu trebuie pusa la indoiala, desi criticile lui ai fi putut fi formulate in termeni mai putin taiosi si brutali. De nescuzat este mai ales recenzia batjocoritoare a poemului The Whilc Doc of Rvlstone, deoarece interpreteaza complet gresit tonul si tema unei poezii simple si grave.

Pe ceilalti poeti ai timpului Jeffrey i-a tratat cu mult mai multa consideratie, desi le-a aplicat si lor aceleasi norme ale judecatii comune, bunei-cuviinte si moralitatii. El regreta ingrozitoarea sinceritate a tonului" clin poemele autobiografice ale lui Byron si declara categoric ca o tema ca aceea a incestului este un lucru care n-ar trebui nicicind sa fie infatisat imaginatiei"27. Cinismul lui Byron, tendinta lui de a distruge orice credinta in virtute, il socheaza. Atunci cind morala care- se desprinde din adevarul vietii i se pare falsa, el abandoneaza imediat acest criteriu de judecare a literaturii. Astfel, Jeffrey regreta ca, in primul cint din Don Juan, Dona Inez, o femeie desfrinata si fara rusine", scrie o scrisoare care respira adevaratul spirit al iubirii calde, devotate, pure si statornice", sau ca scena inspaimintatoare a naufragiului este tulburata de note de frivolitate si umor28. Tragicomedia, amestecul stilurilor, gradatiile descendente pe care le gasim la Byron sint in dezacord cu principiile simple ale lui Jeffrey, violind, de asemenea, prejudecatile neoclasice pe care le mai pastra in legatura cu puritatea si unitatea efectului. Nu ne surprinde ca Jeffrey il considera pe Byron inferior lui Scott atit ca geniu cit si ca morala29. Jeffrey admira spiritul de bunatate si umanitate pe care-1 gaseste in operele lui Scott si, in ciuda faptului ca n-a fost de acord cu politica Tory, recunoaste, generos si intelept, onestitatea cu care e prezentat, in Old M or Ui Ut y, conflictul dintre cavaleri si puritani30. Dar, din motive pur literare, Jeffrey a avut si unele rezerve fata de Scott. El nu putea suporta medievalismul si introducerea in literatura a miraculosului si a superstitiilor. Horner, pajul spiridus din The Lay of the Last Minstrel, nu i-a placut, iar pe Ivanhoe 1-a criticat, vazind in el doar o fantastica procesiune in costume de epoca"31. Romanele din ciclul scotian, pe care le judeca pe baza criteriului realismului, se bucura de toata pretuirea lui: el prefera, pe buna dreptate, subiectele scotiene, figurile umoristice, personajele simple. in ceea ce priveste poezia lui Scott, Jeffrey sesizeaza ceva clin facilitatea ei si este teribil de tentat sa renunte la increderea lui in popularitate si in verdictul marelui public. Cum se explica faptul ca gustul ales este apanajul unui numar foarte mic de cititori? Raspunsul lui nu admite existenta unei adevarate rupturi intre public si critic. Jeffrey afirma doar ca criticul este mai bine inzestrat pentru a distinge- originalitatea, a vedea meritele invingerii unor greutati, valoarea unor realizari deosebite, in timp ce marele public nu dispune de asemenea criterii de apreciere" 12. Dar nu este clar cum se aplica toate acestea la The Lady of the Lake, poemul pe care-1 recenzeaza, poem nu deosebit de original si prezentind fisuri ce nu pot ramine ascunse nici unui cititor. Preferinta lui Jeffrey pentru zugravirea precisa a moravurilor explica marea lui admiratie pentru Cowper si Crabbe. Crabbe, unul dintre poetii cei mai originali, expresivi si patetici", este in mod expres pus in contrast cu Wordsworth. Crabbe apeleaza la emotii familiare, stravechi, la natura umana comuna sila simtaminte omenesti obisnuite"; poezia lui e constituita dintr-o infinita multime de mici fragmente de simpatie", o formulare care concorda aproape literal cu definitia data de Jeffrey frumusetii. Totusi, are si unele obiectii, reprosindu-i lui Crabbe detaliile prea respingatoare si prea multa minutiozitate chinezeasca"33. Cowper este admirat hiperbolic pentru curaj si originalitate", Jeffrey vazind in el un mare maestru al limbii engleze, in ciuda faptului ca uneori stilul lui e cam prea colocvial si familiar"34. Burns este si el un geniu mare si original". Jeffrey prefera umorul, nu patosul poetului si-si da foarte bine seama ca acesta n-a fost nici needucat si nici incult35. Dar are, fata de Burns, puternice obiectii de ordin moral, condamnind dispretul lui pentru chibzuinta, decenta si ordine, independenta lui ostentativa, invectivele lui violente si, de asemenea, poezia lui erotica. Aceasta exprima o pasiune nedelicata", este rareori in acord cu timiditatea siAĞ stapinirea de sine dulce si austeraAğ a femeilor rafinate". in loc sa cerseasca un zim-bet sau sa se topeasca intr-o lacrima, muza lui vrea doar imbratisari strinse si intilniri la miez de noapte"38. La Jeffrey exista un element clar de pruderie previctoriana. Scriind despre tragedia lui Ford Tis Pity She s a Whore (Pacat ca-i tirfa), el face astfel incit sa nu-i mentioneze titlul, desi apreciaza piesa si da lungi citate din ea37. Moravurile usoare zugravite in Wilhelm Meister al lui Goethe il indigneaza la culme, cartea socindu-1 in mod deosebit prin vulgaritate, termen pe care-1 aplica tuturor referirilor la min-care si mincat, la piepteni, sapun si prosoape"38. Diderot nu este numai indecent si pagin, dar are si un ton foarte grosolan"39. Aversul obisnuit al pruderiei este sentimentalismul, de care acest judecator sever s-a lasat tirit incredibil de mult. Am putea cita scrisorile pe care i le-a adresat lui Dickens spre sfirsitul vietii, scrisori mustind de lacrimile varsate pe romanele acestuia*. Dar chiar daca ne marginim la declaratiile lui publice, gasim dovezi zdrobitoare ale preferintei lui pentru stilul dulceag. Jeffrey il lauda hiperbolic pe Campbell, citind cu entuziasm pasaje absurd de sentimentale clin Theodric. Ridicolul roman al lui John Wilson The Trials of Margaret Lyndsay il misca pina la lacrimi40. Poeziile Fe-liciei Hemans ii trezesc admiratia prin tonul sobru si umil de indulgenta si de pietate" care ar trebui sa-i linisteasca pe cei care se tem de exagerarile pasionate ale poeziei". El prezice ca poeta se va bucura de o faima trainica", spre deosebire de poetii din tineretea lui (Southey, Keats, Shelley, Wordsworth, Crabbe, Byron si ScotT), care, la data la care scria el (1829), dispar rapid din cimpul nostru vizual". Cei care au rezistat cel mai mult acestei rapide ofiliri a laurilor, avind cele mai putine urme de imbatrinire pe ramurile lor, sint Rogers si Campbell"41. Aici Jeffrey vrea sa prezinte situatia reala a reputatiei acestor poeti, situatie cu care, in parte, nu este de acord. Cind si-a retiparit eseurile (1843), a remarcat in mod expres ca Keats era pe nedrept uitat. Totusi, marea satisfactie pe care o incearca vazind pozitia inalta ocupata de Rogers si Campbell ramine evidenta. Faptul ca 1-a apreciat pe Keats nu este insa o simpla intimplare fericita. Jeffrey gusta poezia pura", imaginile, versurile muzicale. El citeaza din Keats poezii frumoase, ca Ode to Autumn, desi, pe de alta parte, nu vede nimic valoros in Hyperion*2. Totusi, poezia pura" ii pare o specie foarte primejdioasa", deoarece poate duce la misticism si excentricitate"43. El a gustat aceasta poezie asa cum aparea ea la Hogg, in Lalla Rookh a lui Moore, in Story of Rimini a lui Leigh Hunt si la Keats, unde nimic nu venea in contradictie cu ideile lui morale si politice. Dar putem banui ca pentru el Keats n-a fost decit un alt Hogg, Hunt sau Moore: un scriitor plin de fantezie, dar nu prea important. Lui i-1 prefera oricind pe Rogers, din care citeaza cu mare admiratie reflectii banale si tablouri sentimentale din viata matrimoniala a unui mosier, sau pe Campbell, a carui Ger trude of Wyoming se apropia cel mai mult de conceptia lui privind poezia pura si perfecta".



Toate acestea arata ca Jeffrey nu poate fi considerat un mare critic. Pretentia ca critica lui ar avea o baza filozofica" e invalidata de faptul ca teoria pe care se sprijina se dovedeste incapabila sa faca o distinctie intre literatura si viata, iubire si frumusete, estetica si etica. Desi Jeffrey insusi pretinde ca a imbinat preceptele etice cu critica literara"46, ceea ce a facut el nu reprezinta nimic nou sau extraordinar, capatind, dimpotriva, un aspect foarte modest daca ne gindim cita lipsa de orizont, cita pruderie si cit dogmatism exista in ideile lui morale si cit de ingust a aplicat, din afara, criteriul etic, fara sa aiba o conceptie clara asupra modului in care actioneaza ideile morale in poezie. Nu trebuie sa-i negam insa lui Jeffrey considerabile merite istorice. Edinburgh Review, curind urmata de revistele rivale si de cele care o imitau, a facut mult pentru a da cronicii literare un statut mai inalt si o recompensa financiara mai buna*. Jeffrey s-a bucurat de multa influenta, chiar si pe continent, in propagarea unui romantism moderat, in lumea de limba engleza si-a avut rolul sau in consolidarea unei conceptii istorice despre literatura. Nationalismul sau literar, care punea accentul pe gloria si independenta traditiei engleze emanate de la Shakespeare, repudiind categoric gustul francez, a fost important, desi Jeffrey 1-a imbinat in mod incongruent cu nationalismul scotian si cu multe ramasite ale credintei neoclasice in decorum si in puritatea genurilor. El a facut, de asemenea, ceva pentru popularizarea conceptiilor privind dependenta literaturii de societate, conceptii imprumutate, in parte, de la Doamna de Stael. in eseul despre Wilhelm Meister, in care a subliniat divergentele dintre gusturile nationale, el a incercat chiar sa teoretizeze asupra cauzelor lor, facind o distinctie intre ceea ce Taine urma sa numeasca milieu si moment, intre influenta regimului politic, climei, modelelor mai vechi etc, si gradul de evolutie, adica pozitia ocupata intr-un ciclu in care are loc un progres de la creatii pur si simplu monstruoase, la opere etalind ostentativ efortul si planul artistului" si apoi la calmul si simplitatea naturii gratioase"46. Dar aceste idei, ecouri slabe stirnite de Vico si Winckel-mann, Herder si Doamna de Stael, nu sint aplicate concret; ele reprezinta de fapt doar introducerea la o predica despre gustul vulgar al germanilor, care pot admira romanul lui Goethe, roman eminamente absurd, pueril, deplasat, vulgar si artificial".



Deficientele lui Jeffrey nu pot fi sesizate de catre cei care sint impresionati de tonul sau judicios, de talentul cu care stie sa prezinte si sa rezume o lucrare, de aerul sau autoritar. Acestea nu sint insa decit pojghita care acopera numeroasele conflicte si tensiuni, contradictii si compromisuri ale pozitiei sale critice. Ramasite ale neoclasicismului se ciocnesc cu gusturi romantice, realismul rece, cu sentimentalismul inlacramat, sofisticarea mondena, cu prude-ria de fata batrina. Cu toate ca Jeffrey ni-1 aminteste (e drept, pe un plan inferioR) pe Johnson si incercarile lui de a reconcilia elemente ireconciliabile, el anticipeaza, in acelasi timp, compromisul victorian. Dupa moartea lui Coleridge si Hazlitt, critica engleza urma sa cunoasca o perioada de depresiune de vreo treizeci de ani, de-a lungul careia teoriile sentimentalismului romantic, imbinate cu moralismul, au dominat, necontestate aproape de nimeni48. in timp ce Jeffrey, cu toate scaderile lui, a fost un critic in adevaratul sens al cuvintului, principalii colaboratori ai revistei rivale Quarterly Review (fondata inl809) s-au manifestat mai activ in cercetarea literaturii vechi sau ca istorici literari. Robert Sou-they (1774 1843) a dezvoltat noua conceptie despre istoria literaturii engleze, pe care am gasit-o si la Jeffrey, critic presupus neoclasic. Southey a dovedit, in probleme de literatura, un nationalism inca si mai pronuntat decit acela al lui Jeffrey. in introducerea la Spccimens of the Laler English Poets (1807), in care critica epoca lui Dryden si Pope, el afirma, de asemenea, ca in toate epocile ne-am pastrat un stil si un caracter propriu". iri istoria literaturii engleze nu trebuie sa se vorbeasca despre influenta unor scoli straine, asa cum s-a vorbit, printr-o conventie general acceptata, de la Gray incoace49. in Sketches of the Progress of English Poetry from Chaucer to Cowfter, care constituie introducerea la Life of Cowper (1836), Southey isi reafirma increderea in dezvoltarea autohtona" a literaturii engleze, intr-o poezie impregnata de caracterul national, tot asa cum vinul dintr-o anumita regiune isi are buchetul lui specific". Dezvoltarea literaturii engleze ii apare ca o succesiune de erezii" impotriva acestei biblii a naturii, cu intervale de ortodoxism situate in marile epoci de inflorire culturala, epoca elisabetana si propria lui epoca. Southey vorbeste despre faptul ca in literatura actioneaza mode ce reprezinta o eroare reala sau presupusa, in ambele cazuri spiritul de antagonism ducind, in general, la aparitia erorii opuse"50. Cu toate ca Southey vede in conventie si revolta" un proces istoric necesar, el este intotdeauna de partea conventiei, asa cum o intelegea el. Conventia engleza este gustul elisabetan liber. Asadar, neoclasicismul reprezinta o abatere de la norma nationala.





Southey a fost un erudit cercetator al literaturilor vechi, contribuind mult la trezirea interesului pentru romanele medievale (a editat Morte d ArthuR) si pentru literatura spaniola, dar nu poate fi considerat un critic important. A fost prea generos, prea indulgent pentru a fi un bun judecator al contemporanilor sai: 1-a preamarit pe Kirk White, a laudat hiperbolic mai multi poeti needucati" si a ridicat-o in slavi pe Joanna Baillie, asezind-o alaturi de Shakcspearc51. Southey nu are putere de caracterizare, nu are perspicacitate, nu are personalitate critica, nu are nici o teorie. Saintsbury vorbeste despre critica de aur" din miscelaneul The Doctor, publicat de Southey spre sfirsitul vietii, dar, in ceea ce ne priveste, n-am putut descoperi critica nici chiar in protestul intemeiat impotriva expurgarii operei lui Spenser52. Anuntatele principii critice ale lui Southey sint doar principii morale si politice. V-a facut [cartea] sa va ginditi ca ceea ce v-ati obisnuit sa considerati ilegal ar putea, in fond, sa fie ceva inocent, si ca ceea ce ati fost invatati sa considerati primejdios ar putea fi inofensiv? V-a facut sa va simtiti nemultumiti si enervati de controlul exercitat de altii asupra voastra? Daca e asa, aruncati cartea in foc"53. Dintr-o astfel de atitudine nu se poate naste nici un fel de critica.

La fel de greu este sa vezi un critic important in Walter Scott (1771 1832). A fost un foarte erudit cunoscator al literaturii vechi, iar in unele scrieri ne-a lasat pasaje reprezentind incercari de istorie literara. The Life of Dryden (1808), un exemplu timpuriu de biografie de tipul omul si epoca", schiteaza cu multa arta peisajul literar din tineretea lui Dryden. in Lives of the Novelists (1821) se afla observatii critice destul de rudimentare. Scott 1-a preferat pe Smollett lui Fielding si a apreciat-o pe Jane Austen, asa cum se si cuvenea. Dar i-a apreciat pe aproape toti cei despre care a scris. A fost convins ca Madoc al lui Southey isi va ocupa locul ce i se cuvine la picioarele lui Milton", iar in Joanna Baillie a vazut cel mai mare geniu pe care-1 are tara noastra la ora actuala"54. Scott n-a avut discernamint, tot asa cum n-a avut principii si nici chiar pretentii critice. Compilatiile despre istoria cavalerismului, despre romanul cavaleresc si despre teatru scrise pentru Ency-dopaedia Britannica sint cit se poate de sterse. in lungul articol despre teatru (1818), da numeroase informatii, reproduce opinii critice ale lui Johnson despre cele trei unitati sau ale lui A. W. Schlegel despre teatrul francez dar nu prezinta un punct de vedere personal. Scott se apropie cel mai mult de critica autentica atunci cind discuta despre poezia populara. in special eseurile adaugate unei noi editii a volumului Minstrelsy of the Scottish Horder (1830) expun o conceptie herderiana despre poezia primitiva" si furnizeaza valoroase informatii, luate direct de la sursa, despre istoria culegerii baladelor51 , in care Scott insusi ocupa un loc de cinste.

Daca exceptam marile figuri pe care le vom discuta in capitolele urmatoare, trebuie sa conchidem ca principala realizare a epocii a fost adoptarea punctului de vedere istoric. Tonul violent dogmatic al multor cronici literare, in care se exprimau puternice antipatii politice, nu trebuie sa ne faca sa credem ca la vremea respectiva existau probleme critice viu dezbatute. Atitudinea generala a epocii era mai degraba aceea de toleranta sporita fata de o mare varietate de productii literare.

An Essay ou English f oetry (1819) al lui Thomas Campbell (1777 1844) este tocmai o astfel de schita generala, in spirit tolerant, a istoriei poeziei engleze, care pune accentul pe arta, deplin-gind atit arhivismul sec cit si dogmatismul romantic total. Campbell il apara pe Pope, saluta opere baroce ca PharonmJa lui Chamber-layne si, in incheiere, spune: Dar in poezie exista multe demenii. Marturisesc fara nici o retinere ca pot sa-i cultiv pe scriitorii mai vechi, gasind totusi farmec in tonul suav, corect si calm al lui Parnell"58. Campbell stie ca poezia este o nevoie omeneasca universala si ca nu va disparea de pe pamint. O lume locuita de fiinte active, pline de pasiune si muritoare va fi intotdeauna o inepuizabila sursa de materiale pentru poeti".



La prima vedere, Byron (1788 1824) pare a fi in favoarea unei norme eterne a artei. Astazi, paginile scrise in apararea lui Pope si ciudata marturisire privind erorile propriei sale creatii poetice sint singurele lucruri pe care le mai retinem din critica lui. Byron ne spune: ne-am incadrat intr-un sistem poetic revolutionar gresit, care in sine nu face doua parale si pe care numai Rogers si Crabbe l-au evitat". Eu am fost unul dintre constructorii acestui Babei, si mi-e rusine de aceasta". Cea mai inalta poezie e poezia etica. Pope este poetul moral al tuturor civilizatiilor si ar trebui sa fie poetul national al omenirii". Byron a aparat cele trei unitati si a dorit sa reinvie drama engleza construita in conformitate cu regulile". Ea urma sa-si ia drept model teatrul grec, sa fie simpla si severa ca teatrul lui Alfieri"58.

Toate acestea au reprezentat, probabil, visul si idealul lui Byron, reactia lui impotriva poetilor lacurilor, pe care i-a detestat, si impotriva scriitorilor din Scoala Cockney"*, pe care uneori i-a tolerat. Dar, in realitate, Byron impartaseste, in teoriile sale, emotionalismul si istorismul timpului. El ne spune adesea ca poezia este expresia pasiunii stirnite", e lava imaginatiei", e ea insasi pasiune", e o nevoie personala pe care o simte Mca un chin", ca un extaz sau ca o frenezie (estrO)59. Polemica in care il apara pe Pope impotriva criticilor severe ale lui Bowles se invirte --» incilcindu-se iremediabil in jurul contrastului pueril dintre subiectele poetice naturale" si cele artificiale": Bowles sustinind ca soarele si marea sint mai poetice decit corabia, iar Byron repli-cind ca marea fara o corabie nu e decit un pustiu, si asa mai departe. Dar, in cele din urma, Byron conchide ca poetul care executa cel mai bine este cel mai mare", ca ierarhia subiectelor e indoielnica si ca nu exista principii poetice invariabile", de tipul celor proclamate de reverendul W.L.Bowles, presupusul dusman romantic al lui Pope:



Aceste principii poetice sint atit de departe de a fi invariabile", incit nici n-au fost inca, si nu vor fi niciodata, stabilite. Ele nu reprezinta altceva decit predilectiile unei anumite epoci; si fiecare epoca sile are pe ale ei, deosebite de cele ale epocii precedente. E preferat cind Homer, cind Vergiliu; cind Dryden, cind Walter Scott; cind Corneille, cind Racine;cind Crebillon, cind Voltaire. in Franta, adeptii lui Homer s-au certat cu cei ai lui Vergiliu timp de o jumatate de secol. Acum mai putin de cincizeci de ani, italienii il ignorau pe Dante (Bettinelli il mustra pe Monti pentru ca 1-a citit pe acel barbar"), acum il adora. Shakespeare si Milton si-au avut ascensiunea lor, si vor cunoaste si un declin. Faima lor a cunoscut deja, nu o data, fluctuatii, lucru care li se intimpla, inevitabil, tuturor dramaturgilor si poetilor unei limbi vii. Aceasta nu tine de meritele lor, ci de nestatornicia obisnuita a opiniilor omenesti.



Si apoi adauga, oarecum criptic: Schlegel si Doamna de Stael s-au straduit si ei sa reduca poezia la doua sisteme, cel clasic si cel romantic. Efectul abia incepe sa se faca simtit"60. Este clar ca Byron nu se putea multumi cu numai doua sisteme: el are nevoie de mai multe, caci isi da seama de nestatornicia gustului, de fluctuatiile celebritatii. Toate trec, nimic nu conteaza in ultima instanta, deoarece totul va fi inghitit de schimbare.

Nu se poate imagina un contrast mai mare decit acela dintre Byron si Shelley (1792 1822). Totusi, credinta deplina a lui Shelley in imaginatie si in adevarurile ei eterne nu trebuie sa ne impiedice sa vedem ca el impartaseste de fapt punctul de vedere istoric al prietenului sau si al celorlalti contemporani. Cele mai originale idei din eseul Di ferice of Poctry (1821) sint istoriste. La Shelley, viziunea platonica se afla in centrul argumentatiei. O gasim exprimata fara rezerve, elocvent, chiar strident. Shelley imprumuta de la Platon, direct sau indirect, conceptia despre poezie ca principiu creator al spiritului uman. Poetii sint nu numai autorii limbii si muzicii, dansului si arhitecturii, sculpturii si picturii; ei sint fauritorii legilor, fondatorii societatii civile, inventatorii artelor vietii", propovaduitorii religiei. Poezia este marturia celor mai frumoase si mai fericite clipe ale celor mai fericite si mai frumoase spirite". Poetii sint oamenii cu virtutea cea mai imaculata, cu intelepciunea cea mai desavirsita, oamenii cei mai favorizati de soarta". Sint, de asemenea, filozofi cu gindirea cea mai avintata", iar poezia e centrul si circumferinta cunoasterii", cea care cuprinde toate stiintele"01. Poeziei i se atribuie un rol istoric urias, fiind considerata principalul factor civilizator, atit din trecutul neguros, cit si din prezent si din viitor. Dupa cum se spune in incheierea eseului, poetii sint legislatorii nerecunoscuti ai lumii".



Astazi e clar ca acest tip de apologie a poeziei are tocmai efectul contrar celui scontat. Poezia isi pierde complet identitatea intr-o sinteza vaga a filozofiei, moralei si artei. Autoritatea care poate fi atribuita tuturor acestora la un loc, sau filozofiei si moralei luate separat, nu i se poate acorda in mod serios numai poeziei. Retorica lui Shelley era invechita chiar si pentru epoca lui; argumentele ei apartin mai degraba Renasterii; el se exprima adesea ca Sidney (a carui Apologie for Poelrie tocmai o citise cind si-a scris eseul si pe care il imita adeseA) si ca Tasso, din care citeaza ideea ca poetul este, in afara de Dumnezeu, singurul creator62. Eseul lui Shelley ar putea fi valabil pentru o situatie culturala in care imbinarea intr-o singura persoana a eruditului, dascalului si profetului ar capata o expresie religioasa. Prezentarea actului creator ca pura inspiratie, oricit de justificata de experienta proprie a lui Shelley, are prea mult din tonul exaltat al liricului Ion, al lui Tasso si al lui Giordano Bruno. Dupa parerea lui Shelley, spiritul poetului e complet pasiv: in momentul in care creeaza, spiritul e ca un carbune ce se stinge, pe care o influenta invizibila, ca un vint nestatornic, il invioreaza, dindu-i o stralucire trecatoare". Astfel, cind incepe compozitia, inspiratia se afla deja in declin, si chiar si cea mai minunata poezie care a fost vreodata comunicata lumii e probabil doar o umbra palida a conceptiei initiale a poetului"63. Poezia nu este arta, ci viziune, o viziune necomunicabila, o stare de spirit inexprimabila. Poetul nu poate sa vrea sa compuna; in cel mai bun caz, poate sa-si respecte cu grija momentele de inspiratie. El nu poate avea un public, si se pare ca nici nu are nevoie de el. Poezia e numai si numai autoexprimare, autoconsolare pentru blestemul si binecuvintarea darului misterios care face din poet un instrainat. Poetul spune Shelley, aparent fara sa-si dea seama ca isi contrazice afirmatia potrivit careia poezia ar avea un extraordinar efect social si moral este o privighetoare care sta in intuneric si cinta pentru a-si inveseli singuratatea cu sunete armonioase"64. Shelley concepe efectul moral al poeziei in termeni clasici: poetul, spune el in prefata la Promelheus Unbound, definin-du-si intentiile, zugraveste frumoase idealuri de perfectiune morala", sau, dupa cum se exprima, mai didactic, in prefata mai veche la The Revolt of Islam, poetul trezeste un impuls generos, o arzatoare sete de perfectiune" si cinta iubirea ca lege care ar trebui sa guverneze lumea morala6r>. Poezia se cuvine sa prezinte eroi ideali, pe care sa ni-i luam drept exemplu. Shelley considera ca Prometeu e un personaj mai poetic decit Satana"; pe de alta parte, indemnat, desigur, de aversiunile lui teologice, il apara pe Satan din Paradisul pierdut, vazind in el o fiinta morala cu mult superioara Dumnezeului miltonian"66.



Aceasta apologie, evident excesiva prin rolul grandios pe care i-1 atribuie poeziei, a fost provocata, in parte, de lucrarea lui Thomas Love Peacock Four Agcs of Poetry, o prezentare rationa-lista, cinica si umoristica a decaderii si disparitiei finale a poeziei in era utilitarismului. De aceea, exagerarile lui Shelley sint, intr-o oarecare masura, polemice. Chiar si exaltarea inspiratiei trebuie privita cu unele rezerve. Shelley isi revedea mereu operele, deci nu se baza in intregime pe prima lui inspiratie. Dar luate ad litteram, multe dintre afirmatiile lui au contribuit la discreditarea a ceea ce astazi se considera, in general, a fi teoria romantica a poeziei: exagerarea rolului profetic al poetului, increderea absoluta in inspiratie, idealizarea sentimentala sau utopica a comunicarii bunatatii si iubirii.



Din fericire, eseul ne ofera si altceva decit aceste pasaje hiperbolice mult prea des citate. Desi distinctia dintre poezie si aproape orice alta activitate umana ramine neclara, in momentul in care Shelley se concentreaza asupra poeziei, o caracterizeaza cu multa patrundere. El gaseste o exprimare reusita pentru ceea ce teoria moderna ar numi sesizare" atunci cind spune ca poezia curata de pe ochii nostri launtrici ceata familiarului". Ea ne sileste sa simtim ceea ce percepem cu mintea si sa ne imaginam ceea ce stim"67. Shelley isi da seama ca mijlocul de exprimare al poeziei, limba, este superior mijloacelor de exprimare ale celorlalte arte. Limba insasi e produsa in mod arbitrar de imaginatie", limba insasi e poezie" (in sensul larg in care foloseste el acest termeN), in tini}) ce culorile sau marmura ii par materie inerta, un obstacol, un nor care face ca efectul sa fie mai slab""8. Desi s-ar putea argumenta ca materialele sculpturii si picturii sint si ele o sursa de inspiratie si un stimulent pentru artist, Shelley are dreptate sa sublinieze ca limba nu e inerta si exterioara, ca piatra sau culoarea, ci e pre-formata de om, intre ea si creatia poetica existind astfel o continuitate*. Shelley sesizeaza, de asemenea, foarte acut, rolul ritmului in poezie: ca si Coleridge, el incearca sa reduca la minimum distinctia dintre versul metric si proza ritmica imaginativa. Pentru el, Platou si Baron sint poeti, nu numai in sensul larg de poeti-filozofi, ci si prin limba lor ritmata si prin imagistica lor69. Simtul specificitatii limbii este la Shelley atit de puternic, incit il face sa nege posibilitatea traducerii, desi el insusi a dat traduceri foarte reusite, in special ale unor pasaje din Faust. A cauta sa transpui creatiile unui poet dintr-o limba in alta ar fi la fel de intelept ca si a arunca o violeta intr-un creuzet pentru a descoperi principiul formal al culorii si mirosului ei".



Dar cea mai remarcabila parte a eseului mi se paie a fi schita generala a unei istorii sociale a literaturii, schita staina de elocventa platonizanta si pornind de la premise intelectuale diferite. Ea a fost inspirata direct de acel jeu d espril al lui Peacock, care a dezvoltat vechea idee a existentei unei epoci de aur si a uneia de argint a poeziei, imaginind un ciclu de patru epoci, care se succed in urmatoarea ordine neobisnuita: epoca de fier, epoca de aur, epoca de argint si epoca de arama, toate patru repetate si in perioada moderna. Epoca de fier e aceea a originii obscure a poeziei; cea de aur, a lui Homer, Eschil si Pindar; cea de argint, a lui Vergiliu si a augustanilor; iar cea de arama, a decadentei romane tirzii, al carei reprezentant tipic este, pentru Peacock, Nonnus. in poezia engleza, epoca de fier a fost evul mediu; epoca de aur, cea a lui Shakespeare; epoca de argint, cea a lui Dryden si Pope; iar epoca de arama, cea a lui Peacock insusi. intreaga schema permite ridiculizarea literaturii primitive si medievale, pe de o parte, si a celei contemporane, pe de alta parte. Peacock isi bate joc de confreria zgomotoasa a poetastrilor cunoscuti sub numele de Poeti ai lacurilor" si face aluzie la Shelley atunci cind vorbeste despre discursurile protestatare si egotiste care exprima marea nemultumire a scriitorului fata de lume si de tot ceea ce se afla in ea". Schema permite, de asemenea, sustinerea tezei, cunoscuta mai inainte lui Vico si mai tirziu lui Hegel, ca in epoca noastra poetul este un semibarbar traind intr-o comunitate civilizata", ca poezia e un lucru al trecutului, zanganitul mintii care a trezit atentia intelectului in copilaria societatii". Peacock sustine cu tarie ca e timpul ca lumea sa se ocupe de treburile serioase ale vietii: Matematicienii, astronomii, chimistii, metafizicienii, moralistii, istoricii, politicienii si specialistii in economie politica, oameni care au cladit in straturile superioare ale inteligentei o piramida sint mult deasupra Parna-sului modern"71.

Shelley raspunde acestor argumente cvasi-serioase printr-un sistem similar de speculatii, tot de tip secolul al XVIII-lea. Este greu de stabilit sursa exacta a conceptiei lui Shelley, dar ea reprezinta genul de istorie schematica intilnit la primitivistii scotieni, la Rousseau sau la Herder. Se pare ca Shelley s-a inspirat din izvoare franceze, deoarece vorbeste despre cuceritorii colti" ai Imperiului roman si despre predominanta natiunilor celtice" dupa caderea Romei. O asemenea confuzie intre colti si teutoni apare la Paul-Henri Mallet, elvetianul care a popularizat cunostinte despre tarile scandinave, si la eeltomanii de la sfirsitul secolului al XVIII-lea. in Germania n-ar fi putut fi intilnita, iar in Anglia a fost combatuta de timpuriu de catre Thomas Percy, care a ingrijit editia engleza a operei lui Mallet. Shelley prezinta originile poeziei in maniera naturalista a lui Rousseau, Herder, Mon-boddo sau John Brown72. Poezia s-a nascut odata cu omul: salbaticul si-a exprimat mai intii emotiile stirnite de obiectele inconjuratoare si apoi pe cele legate de societate. Totul a avut loc intr-o succesiune clara. in tineretea lumii, fiecare om era poet, oamenii dansau, cintau si vorbeau o limba vital metaforica". Poetii erau atit legislatori cit si profeti. Poezia e strins legata de progresul moral; ea intruchipeaza idealurile etice ale epocii in care e creata. Shelley sustine ca ceea ce am putea considera drept scaderi in epopeile lui Homer ferocitatea lui Ahile, siretenia lui Ulise erau de fapt idealuri spre care cititorii trebuiau sa tinda. Teatrul, in deosebi, este o oglinda fidela a istoriei moravurilor: declinul lui merge intotdeauna mina in mina cu declinul societatii. Ca exemplu de teatru decadent Shelley da, ca multi alti critici romantici, comedia Restauratiei, desi in continuare isi exprima parerea ca o arta a senzualitatii e preferabila lipsei oricarui fel de arta. Poetii erotici si bucolici din imperiul roman tirziu se adresau ultimelor emotii care mai erau viu simtite, dupa ce eroismul uman murise. Mai tir-ziu, toropeala care probabil ca s-a extins chiar si la pasiunile si sentimentele de rind a paralizat complet poezia si beletristica in general.

Conceptia lui Shelley despre evolutie e ciclica si pentru un ginditor atit de individualist ca el de un colectivism surprinzator. Limbajul primitiv e numit haosul unui poem ciclic"; poemele erotice ale antichitatii tirzii sint pasaje din acel mare poem pe care toti poetii, cooperind cagindurile unei singure minti superioare, il scriu de la inceputul lumii incoace". Chiar si istoria Imperiului roman, desi acest imperiu n-a dat poeti, reprezinta episoade din acel mare poem ciclic scris de Timp in memoria oamenilor". Homer, Dante si Milton sint cei trei poeti epici autentici (si altii nu exista), pentru ca ei au avut o legatura clara si inteligibila cu cultura, sensibilitatea si religia epocii in care au trait"74. Titlul de poet epic in acest sens foarte inalt trebuie sa le fie refuzat lui Vcrgiliu, Tasso, Ariosto si Spenser, probabil pentru ca au fost prea individualisti, deci nu suficient de reprezentativi pentru cultura lor. Vorbind despre Dante, Shelley formuleaza cu finete ideea potentialitatii inepuizabile a unui mare poet, ideea ca opera lui, generind interpretari diferite, cunoaste un proces de necontenita imbogatire in semnificatii: Un poem mare este o fintina mereu plina de apa intelepciunii si desfatarii; si dupa ce un om sau o epoca epuizeaza intreaga licoare divina din care s-a putut impartasi datorita relatiilor lor specifice, urmeaza altii si altii, formindu-se mereu noi relatii, sursa unei desfatari neprevazute si inimaginabile"75. Aceasta viziune a istoriei ca un proces in continua desfasurare care inglobeaza si poezia ne ajuta sa intelegem de ce Shelley a declarat, in repetate rinduri, ca e ancorat in contemporaneitate si ca participa la crearea spiritului veacului, in ciuda faptului ca n-a subscris la nici una dintre doctrinele poetice contemporane (la cea a lui Wordsworth sau Keats, de exemplU)76. Ne ajuta sa intelegem, de asemenea, ciudata glorificare a propriei sale epoci pe care o gasim la sfirsitul eseului (ciudata daca ne gindim cit de izolat a trait Shelley si cit de ostili i-au fost criticiI). Epoca lui reprezinta o renastere", iar Shelley se considera un herald, un vestitor, un legislator al acesteia. Dar chiar si cei ce nu stiu ca sint profeti ai unei epoci noi contribuie inconstient la revolutia spirituala si politica pe care el o poate prevedea. Poetii sint hierofantii unei inspiratii neintelese"; rostesc cuvinte exprimind ceva ce ei nu inteleg"; sint trompete ce cheama la lupta, ignorind sentimentele pe care le inspira"77. Shelley a crezut in marsul maret al intelectului" (ca si Keats, atunci cind 1-a preferat pe Wordsworth lui MiltoN)78, intr-un plan misterios, pe care nu 1-a atribuit providentei divine. Poezia este parte integranta a acestui plan. Pcetul si arta poeziei, care aproape ca si-au pierdut identitatea, si-au gasit din nou un rol social, un rol atit de inalt si atit de sigur in inevitabilitatea lui, incit nu poate fi afectat de faptul ca poetul contemporan e neglijat si izolat. Poezia a redevenit parte integranta a structurii societatii si a procesului istoric: puternica, chiar si atunci cind ramine in umbra. Aceasta a fost adevarata apologie shellcyana a poeziei: mult mai convingatoare, desigur, decit argumentele care amestecau filozofia, morala si arta intr-un tot confuz. A fost apologia poeziei care a ajuns sa domine secolul al XlX-lea.

 

Crezi ca ne lipseste ceva?

Poti adauga opera - comentariul, eseul sau referatul despre opera care lipseste.


loading...

Copyright © 2009 - 2017 : Autorii.com - Toate Drepturile rezervate.




loading...