Mihai EMINESCU

Scrisoarea III

Scrisoarea III

Mihail Eminescu — Scrisoarea III - exaltarea trecutului glorios si critica prezentului decazut

SCRISOAREA III - comentariu

SCRISOAREA III - analiza literara si comentariu

Comentariu Scrisoarea III - antiteza dintre Prezent si Trecut

SCRISOAREA III - Tema si tablourile nalizate pe versuri

Caracterizarea personajului principal Mircea cel Batran

Opera si activitatea literara Mihai EMINESCU

Scrierile si activitatea publicistica a lui Mihai EMINESCU

Activitate pulicistica si comentarii / analize / referate pe text


Poezie

Epigonii

Memento mori

Imparat si proletar

Scrisoarea I

Scrisoarea III

Sara pe deal

Floare albastra

Atat de frageda

Dorinta

Revedere

Calin (File din poveste)

Luceafarul

Glossa

Oda (in metru antic)

Trecut-au anii

Sonet III (Cand insusi glasul)

La steaua

Mai am un singur dor

Peste varfuri

Ta twam asi

Rugaciune

Invierea

Rasai asupra mea

DOINA

Melancolie

AFARA-I TOAMNA

CRAIASA DIN POVESTI

LACUL

O, RAMAI

CE TE LEGENI

LA MIJLOC DE CODRU

Bolnav in al meu suflet

Cand privesti oglinda marei

Venetia

Ce-ti doresc eu tie, dulce Romanie?

INGER SI DEMON

FAT FRUMOS DIN LACRIMA

Sarmanul Dionis

Scrisoarea III de Mihai EMINESCU (Poezie)

Un sultan dintre aceia ce domnesc peste vro limba,
Ce cu-a turmelor pasune, a ei patrie s-o schimba,
La pamint dormea tinindu-si capatii mina cea dreapta;
Dara ochiu-nchis afara, inlauntru se desteapta.
Vede cum din ceruri luna luneca si se coboara
Si s-apropie de dinsul preschimbata in fecioara.
Inflorea cararea ca de pasul blindei primaveri;
Ochii ei sunt plini de umbra tainuitelor dureri;
Codrii se infioreaza de atita frumusete,
Apele-ncretesc in tremur straveziile lor fete,
Pulbere de diamante cade fina ca o bura,
Scinteind plutea prin aer si pe toate din natura
Si prin mindra fermecare sun-o muzica de soapte,
Iar pe ceruri se inalta curcubeele de noapte…
Ea, sezind cu el alaturi, mina fina i-o intinde,
Parul ei cel negru-n valuri de matasa se desprinde:
— Las’ sa leg a mea viata de a ta… In bratu-mi vino,
Si durerea mea cea dulce cu durerea ta alin-o…
Scris in cartea vietii este si de veacuri si de stele
Eu sa fiu a ta stapina, tu stapin vietii mele.
Si cum o privea sultanul, ea se-ntuneca… dispare;
Iar din inima lui simte un copac cum ca rasare,
Care creste intr-o clipa ca in veacuri, mereu creste,
Cu-a lui ramuri peste lume, peste mare se lateste;
Umbra lui cea uriasa orizontul il cuprinde
Si sub dinsul universul intr-o umbra se intinde;
Iar in patru parti a lumii vede siruri muntii mari,
Atlasul, Caucazul, Taurul si Balcanii seculari;
Vede Eufratul si Tigris, Nilu, Dunarea batrina —
Umbra arborelui falnic peste toate e stapina.
Astfel, Asia, Europa, Africa cu-a ei pustiuri
Si corabiile negre leganindu-se pe riuri,
Valurile verzi de griie leganindu-se pe lanurim
Marile tarmuitoare si cetati linga limanuri,
Toate se intind nainte-i… ca pe-un urias covor,
Vede tara linga tara si popor linga popor —
Ca prin neguri alburie se strevad si se prefac
In intinsa-mparatie sub o umbra de copac.
Vulturii porniti la ceruri pin’ la ramuri nu ajung;
Dar un vint de biruinta se porneste indelung
Si loveste rinduri, rinduri in frunzisul sunator.
Strigate de-Allah! Allahu! se aud pe sus prin nori,
Zgomotul crestea ca marea turburata si inalta,
Urlete de batalie s-alungau dupaolalta,
Insa frunzele-ascutite se indoaie dupa vint
Si deasupra Romei noua se inclina la pamint.

Se cutremura sultanul… se desteapta… si pe cer
Vede luna cum pluteste peste plaiul Eschiser.
Si priveste trist in casa seihului Edebali;
Dupa gratii de fereastra o copila el zari
Ce-i zimbeste, mladioasa ca o creanga de alun;
E a seihului copila, e frumoasa Malcatun.
Atunci el pricepe visul ca-i trimis de la profet,
Ca pe-o clipa se-naltase chiar in rai la Mahomet,
Ca din dragostea-i lumeasca un imperiu se va naste,
Ai caruia ani si margini numai cerul le cunoaste.

Visul sau se-nfiripeaza si se-ntinde vultureste,
An cu an imparatia tot mai larga se sporeste,
Iara flamura cea verde se inalta an cu an,
Neam cu neam urmindu-i zborul si sultan dupa sultan.
Astfel tara dupa tara drum de glorie-i deschid…
Pin-in Dunare ajunge furtunosul Baiazid…

La un semn, un tarm de altul, legind vas de vas, se leaga
Si in sunet de fanfare trece oastea lui intreaga;
Ieniceri, copii de suflet ai lui Allah si spahii
Vin de-ntuneca pamintul la Rovine in cimpii;
Raspindindu-se in roiuri, intind corturile mari…
Numa-n zarea departata suna codrul de stejari.
Iata vine-un sol de pace c-o naframa-n virf de bat.
Baiazid, privind la dinsul, il intreaba cu dispret:
— Ce vrei tu?
— Noi? Buna pace! Si de n-o fi cu banat,
Domnul nostru-ar vrea sa vaza pe maritul imparat.

La un semn deschisa-i calea si se-apropie de cort
Un batrin atit de simplu, dupa vorba, dupa port.
— Tu esti Mircea?
— Da-mparate!
— Am venit sa mi te-nchini,
De nu, schimb a ta coroana intr-o ramura de spini.
— Orice gind ai, imparate, si oricum vei fi sosit,
Cit suntem inca pe pace, eu iti zic: Bine-ai venit!
Despre parte inchinarii insa, doamne, sa ne ierti;
Dar acu vei vrea cu oaste si razboi ca sa ne certi,
Ori vei vrea sa faci intoarsa de pe-acuma a ta cale,
Sa ne dai un semn si noua de mila mariei tale…
De-o fi una, de-o fi alta… Ce e scris si pentru noi,
Bucurosi le-om duce toate, de e pace, de-i razboi.
— Cum? Cind lumea mi-e deschisa, a privi gindesti ca pot
Ca intreg Aliotmanul sa se-mpiedice de-un ciot?
O, tu nici visezi, batrine, citi in cale mi s-au pus!
Toata floarea cea vestita a intregului Apus,
Tot ce sta in umbra crucii, imparati si regi s-aduna
Sa dea piept cu uraganul ridicat de semiluna.
S-a-mbracat in zale lucii cavalerii de la Malta,
Papa cu-a lui trei coroane, puse una peste alta,
Fulgerele adunat-au contra fulgerului care
In turbarea-i furtunoasa a cuprins pamint si mare.
N-au avut decit cu ochiul ori cu mina semn a face,
Si Apusul isi impinse toate neamurile-ncoace;
Pentru-a crucii biruinta se miscara riuri-riuri,
Ori din codri rascolite, ori stirnite din pustiuri;
Zguduind din pace-adinca ale lumii inceputuri,
Innegrind tot orizontul cu-a lor zeci de mii de scuturi,
Se miscau ingrozitoare ca paduri de lanci si sabii,
Tremura inspaimintata marea de-ale lor corabii!…
La Nicopole vazut-ai cite tabere s-au strins
Ca sa steie inainte-mi ca si zidul neinvins.
Cind vazui a lor multime, cita frunza, cita iarba,
Cu o ura nempacata mi-am soptit atunci in barba,
Am jurat ca peste dinsii sa trec falnic, fara pas,
Din pristolul de la Roma sa dau calului ovas…
Si de crunta-mi vijelie tu te aperi c-un toiag?
Si, purtat de biruinta, sa ma-mpiedec de-un mosneag?
— De-un mosneag, da, imparate, caci mosneagul ce privesti
Nu e om de rind, el este domnul Tarii Romanesti.
Eu nu ti-as dori vreodata sa ajungi sa ne cunosti,
Nici ca Dunarea sa-nece spumegind a tale osti.
Dupa vremuri multi venira, incepind cu acel oaspe,
Ce din vechi se pomeneste, cu Dariu al lui Istaspe;
Multi durara, dupa vremuri, peste Dunare vrun pod,
De-au trecut cu spaima lumii si multime de norod;
Imparati pe care lumea nu puteau sa-i mai incapa
Au venit si-n tara noastra de-au cerut pamint si apa —
Si nu voi ca sa ma laud, nici ca voi sa te-nspaimint,
Cum venira, se facura toti o apa si-un pamint.
Te falesti ca inainte-ti rasturnat-ai valvirtej
Ostile leite-n zale de-mparati si de viteji?
Tu te lauzi ca Apusul inainte ti s-a pus?…
Ce-i mina pe ei in lupta, ce-au voit acel Apus?
Laurii voiau sa-i smulga de pe fruntea ta de fier,
A credintii biruinta cata orice cavaler.
Eu? Imi apar saracia si nevoile si neamul…
Si de-aceea tot ce misca-n tara asta, riul, ramul,
Mi-e prieten numai mie, iara tie dusman este,
Dusmanit vei fi de toate, far-a prinde chiar de veste;
N-avem osti, dara iubirea de mosie e un zid
Care nu se-nfioreaza de-a ta faima, Baiazid!

Si abia pleca batrinul… Ce mai freama, ce mai zbucium!
Codrul clocoti de zgomot si de arme si de bucium,
Iar la poala lui cea verde mii de capete pletoase,
Mii de coifuri lucitoare ies din umbra-ntunecoasa;
Calaretii implu cimpul si roiesc dupa un semn
Si in caii lor salbateci bat cu scarile de lemn,
Pe copite iau in fuga fata negrului pamint,
Lanci scinteie lungi in soare, arcuri se intind in vint,
Si ca nouri de arama si ca ropotul de grindeni,
Orizonu-ntunecindu-l, vin sageti de pretutindeni,
Vijiind ca vijelia si ca plesnetul de ploaie…
Urla cimpul si de tropot si de strigat de bataie.
In zadar striga-mparatul ca si leul in turbare,
Umbras mortii se intinde tot mai mare si mai mare;
In zadar flamura verde o ridica inspre oaste,
Caci cuprinsa-i de pieire si in fata si in coaste,
Caci se clatina rarite siruri lungi de batalie,
Cad asabii ca si pilcuri risipite pe cimpie,
In genunchi cadeau pedestri, colo caii se rastoarna,
Cind sagetile in valuri, care suiera, se toarna
Si, lovind in fata,-n spate, ca si crivatul si gerul,
Pe pamint lor li se pare ca se naruie tot cerul…
Mircea insusi mina-n lupta vijelia-ngrozitoare,
Care vine, vine, vine, calca totul in picioare;
Durduind soseau calarii ca un zid inalt de suliti,
Printre cetele pagine trec rupindu-si large uliti;
Risipite se-mptrastie a dusmanilor siraguri,
Si gonind biruitoare tot veneau a tarii steaguri,
Ca potop ce prapadeste, ca o mare turburata —
Peste-un ceas paginatatea e ca pleava vinturata.
Acea grindin-otelita inspre Dunare o mina,
Iar in urma lor se-ntinde falnic armia romana.

Pe cind oastea se aseaza, iata soarele apune,
Voind crestetele nalte ale tarii sa-ncunune
Cu un nimb de biruinta; fulger lung incremenit
Margineste muntii negri in intregul asfintit,
Pin’ ce izvorasc din veacuri stele una cite una
Si din neguri, dintre codri, tremurind s-arata luna:
Doamna marilor s-a noptii varsa liniste si somn.
Linga cortu-i, unul dintre fiii falnicului domn
Sta zimbind de-o amintire, pe genunchi scriind o carte,
S-o trimita dragei sale, de la Arges mai departe:

„De din vale de Rovine


Graim, Doamna, catre Tine,

Nu din gura, ci din carte,

Ca ne esti asa departe.

Te-am ruga, mari, ruga

Sa-mi trimiti prin cineva

Ce-i mai mindru-n valea Ta:

Codrul cu poienele,

Ochii cu sprincenele;

Ca si eu trimite-voi

Ce-i mai mindru pe la noi:

Oastea mea cu flamurile,

Codrul si cu ramurile,

Coiful nalt cu penele,

Ochii cu sprincenele.

Si sa stii ca-s sanatos,

Ca, multamind lui Cristos,

Te sarut, Doamna, frumos“.


De-asa vremi se-nvrednicira cronicarii si rapsozii;
Veacul nostru ni-l umplura saltimbancii si irozii…
In izvoadele batrine pe eroi mai pot sa caut;
Au cu lira visatoare oric cu sunete de flaut
Poti sa-ntimpini patriotii ce-au venit de-atunci incolo?
Inapoi acestora tu ascunde-te, Apollo!
O, eroi! care-n trecutul de mariri va adumbriseti,
Ati ajuns acum de moda de va scot din letopiseti,
Si cu voi drapindu-si nula, va citeaza toti nerozii,
Mestecind veacul de aur in noroiul greu al prozii.
Ramineti in umbra sfinta, Basarabi si voi Musatini,
Descalecatori de tara, datatori de legi si datini,
Ce cu plugul si cu spada ati intins mosia voastra
De la munte pin’ la mare si la Dunarea albastra.

Au prezentul nu ni-i mare? N-o sa-mi dea ce o sa cer?
N-o sa aflu intr-ai nostri vre un falnic juvaer?
Au la Sybaris nu suntem linga capistea spoielii?
Nu se nasc glorii pe strada si la usa cafenelii,
N-avem oameni ce se lupta cu retoricele suliti
In aplauzele grele a canaliei de uliti,
Panglicari in ale tasrii, care joaca ca pe funii,
Masti cu toate de renume din comedia minciunii?
Au de patrie, virtute, nu vorbeste liberalul,
De ai crede ca viata-i e curata ca cristalul?
Nici visezi ca inainte sta un stilp de cafenele,
Ce isi ride de-aste vorbe inginindu-le pe ele.
Vezi colo pe uriciunea fara suflet, fara cuget,
Cu privirea-mparosata si la falci umflat si buget,
Negru, cocosat si lacom, un izvor de siretlicuri,
La tovarasii sai spune veninoasele-i nimicuri;
Toti pe buze-avind virtute, iar in ei moneda calpa,
Quintesenta de mizerii de la crestet pina-n talpa.
Si deasupra tuturora, oastea sa si-i recunoasca,
Isi arunca pocitura bulbucatii ochi de broasca…
Dintr-acestia tara noastra isi alege astazi solii!
Oameni vrednici ca sa saza in zidirea sfintei Golii,
In camesi cu mineci lunge si pe capete scufie,
Ne fac legi si ne pun biruri, ne vorbesc filosofie.
Dintr-acestia tara noastra isi alege astazi solii!
Oameni vrednici ca sa saza in zidirea sfintei Golii,
In camesi cu maneci lunge si pe capete scufie,
Ne fac legi si ne pun biruri, ne vorbesc filosofie.
Patriotii! Virtuosii, ctitori de asezaminte,
Unde spumega desfraul in miscari si in cuvinte,
Cu evlavie de vulpe, ca in strane, sed pe locuri
Si aplauda frenetic schime, cantece si jocuri
Si apoi in sfatul tarii se adun sa se admire
Bulgaroi cu ceafa groasa, grecotei cu nas subtire;
Toate mutrele acestea sunt pretinse de roman,
Toata greco-bulgarimea e nepoata lui Traian!
Spuma asta-nveninata, asta plebe, ast gunoi
Sa ajung-a fi stapana si pe tara si pe noi!
Tot ce-n tarile vecine e smintit si starpitura,
Tot ce-i insemnat cu pata putrejunii de natura,
Tot ce e perfid si lacom, tot Fanarul, toti ilotii,
Toti se scursera aicea si formeaza patriotii,
Incat fonfii si flecarii, gagautii si gusatii,
Balbaiti cu gura stramba sunt stapanii astei natii!
Voi sunteti urmasii Romei? Niste rai si niste fameni!
I-e rusine omenirii sa va zica voua oameni!
Si aceasta ciuma-n lume si aceste creaturi
Nici rusine n-au sa ieie in smintitele lor guri
Gloria neamului nostru spre-a o face de ocara,
Indraznesc ca sa rosteasca pan’ si numele tau tara!
La Paris, in lupanare de cinismu si de lene,
Cu femeile-i pierdute si-n orgiile-i obscene,
Acolo v-ati pus averea, tineretele la stos
Ce a scos din voi Apusul, cand nimic nu e de scos?
Ne-ati venit apoi, drept minte o sticluta de pomada,
Cu monoclu-n ochi, drept arma betisor de promenada,
Vestejiti fara de vreme, dar cu creieri de copil,
Drept stiint-avand in minte vreun vals de Bal-Mabil,
Iar in schimb cu-averea toata vrun papuc de curtezana
O, te-admir, progenitura de origine romana!
Si acum priviti cu spaima fata noastra sceptic-rece,
Va mirati cum de minciuna astazi nu vi se mai trece?
Cand vedem ca toti aceia care vorbe mari arunca
Numai banul il vaneaza si castigul fara munca,
Azi, cand fraza lustruita nu ne poate insela,
Astazi altii sunt de vina, domnii mei, nu este-asa?
Prea v-ati aratat arama sfasiind aceasta tara,
Prea facurati neamul nostru de rusine si ocara,
Prea v-ati batut joc de limba, de strabuni si obicei,
Ca sa nu s-arate-odata ce sunteti - niste misei!
Da, castigul fara munca, iata singura pornire;
Virtutea? e-o nerozie; Geniul? o nefericire.
Dar lasati macar stramosii ca sa doarma-n colb de cronici;
Din trecutul de marire v-ar privi cel mult ironici.
Cum nu vii tu, Tepes doamne, ca punand mana pe ei,
Sa-i imparti in doua cete: in smintiti si in misei,
Si in doua temniti large cu de-a sila sa-i aduni,
Sa dai foc la puscarie si la casa de nebuni!

Crezi ca ne lipseste ceva?

Poti adauga opera - comentariul, eseul sau referatul despre opera care lipseste.