Enciclopedia marilor scriitori ai literaturii romane.
 
Inscrie-te si imbunatateste enciclopedia autorilor romani.
Am uitat parola Creaza cont nou
Home     Autori     Sinteze literare      Critica literara      Opere






Zambetul lui Eminescu in opera sa despre Mihai EMINESCU



Este stiut ca sufletul aproape fiecarui om este o enigma. Din cele ce se petrec in adancul lui, noi stim foarte putine; indeosebi, pe acelea pe care dansul vrea sa ni le arate. De obicei, fiecare intrebuinteaza o adevarata arta ca sa ascunda tocmai aceea ce noi am avea nevoie sa stim; iar civilizatia a dus aceasta putere de ascundere, la mare perfectie.



Insa cu toata dibacia unora de a-si ascunde adancul lor sufletesc, chiar cand el este curat, la unii sunt anumite gesturi, anumite priviri, anumite surasuri, care ne exprima mai mult decat unele fapte ale lor.

Zambetul, mai cu seama, are o multime de nuante, de pe cari, daca le intelegi, te poti calauzi in aprecierea valorii morale a unui om si a starii lui sufletesti si, indeosebi, a starii lui afective.

Oamenii a caror fizionomie este ca de marmora, cari o pastreaza pururea neschimbata, in orice imprejurari s-ar afla, sunt cei mai periculosi, caci, de regula, dansii ascund sub ea un suflet necurat, pentru dovedirea caruia ti se cere multa experienta, multa documentare.

Cu totul altfel sunt cei cu fizionomia deschisa, cei din a caror intreaga infatisare se desprinde o atmosfera plina de sinceritate si bunatate. Ochii lor sunt adevarate ferestre ale sufletului, prin care dansii isi exprima curatul lor fond sufletesc; surasul lor este o gradina care, chiar daca nu te inveseleste, atunci cand esti trist, in orice caz te captiveaza, te predispune in favoarea lor.

Astfel a fost Eminescu. Ceva caracteristic si permanent in fizionomia lui a fost surasul sau bland, sincer, sceptic, amar si dispretuitor. Cei cari nu sunt destul de cunoscatori in ale complexitatii sufletului omenesc si in ale fizionomiei, vor obiecta ca un suras nu poate sa exprime atatea nuante sufletesti; insa, cu toate acestea, le exprima, daca nu pe toate deodata, dar alternativ si pe multe dintre ele, chiar permanent si simultan.



Acest suras al lui Eminescu era o insusire innascuta, mostenita probabil de la mama sa, dupa cum rezulta din descrierea fizionomiei acesteia, publicata la inceputul biografiei poetului.



Iata cum se infatisa Eminescu la varsta de opt-noua ani: ,Jnformatorii mei - spune domnul I. Scurtu - sunt fratii V. si I. Bumbac din Bucovina Dansii fusesera meditatorii lui Eminescu in casa lui Aron Pumnul, unde isi asezase caminarul Eminovici copiii sai Unul din fratii Bumbac imi scrie ca Mihail venise la Cernauti prin anii 1858-59, fiind „un copil de vreo opt-noua ani, naiv de tot, pururea zambitor si recitand de-a rostul balade poporale; avea memorie minunata si era placut tuturora"1.

Iar un altul, care l-a cunoscut in Blaj, vorbeste si dansul despre acest suras al lui Eminescu.

„Eminescu, dupa cat imi aduc aminte, a sosit la Blaj in primavara anului 1866. in general, il tineam de baiat cetit si ne prindeam de multe ori la disputa cu el din literatura si altele. O singura data nu l-am vazut manios ori iritat in disputele noastre, cu toate ca de multe ori, din pedanterie, sustineam cate o absurditate, ca sa-l necajim. El totdeauna ramanea domol si zambea, ca si cand ar fi vrut sa zica: «ce stiti voi?»."

Zambetul acesta al lui Eminescu l-a remarcat si Caragiale, chiar de cand l-a intalnit pentru intaia oara:

„Era o frumusete!

    O figura clasica incadrata de niste plete mari negre; o frunte inalta si senina, niste ochi mari - la aceste ferestre ale sufletului se vedea ca cineva este inauntru; un zambet bland si adanc melancolic. Avea aerul unui sfant tanar coborat dintr-o icoana, un copil predestinat durerii pe chipul caruia se vedea scrisul unor chinuri viitoare."

Despre acest zambet caracteristic al lui Eminescu vorbeste si N. Densusianu, dupa cum s-a vazut, in scrisoarea sa, publicata mai inainte; vorbeste si domnul Petrascu, in portretul ce-l face poetului. Din urmatorul pasaj si dupa cum, de altfel, mi-a marturisit si verbal domnul Petrascu, se vede ca Eminescu zambea adesea si cand era singur.

„Era intr-o seara de toamna din anul 1880, intr-un birt de pe str. Stirbei-Voda, cand am vazut intaia oara pe Eminescu.

Cand tacu muzica, poetul zambi un moment, apoi plati ce bause, indesa cateva foi de hartie de tigare intr-un pachet de tutun albastru se scula si iesi"

Petrascu, N., Scriitori romani, p. 137.



Acest suras al lui Eminescu insa, de asta data si plin de satisfactie, se observa la dansul si dupa ce compunea.

Doamna Mitte Kremnitz il descrie astfel: „Un suras plin de fericire ii flutura imprejurul tinerei sale guri, imprejurul ochilor celor negri si adesea invaluiti ca intr-un zabranic, atunci cand dupa asemenea retragere din lume iesea iarasi intre oameni. Cat de mult ar fi putut crea, sa-i fi fost imprejurarile vietii mai prielnice!

   "

Kremnitz, Mitte, in Convorbiri Literare, sept[embrie] 1910, p. 79l-792.



Despre blandetea surasului lui Eminescu vorbeste si Kaufmann in amintirile sale:

„intr-o zi Eminescu ma gaseste facand corecturi la o romanta, ce o trimisesem de la Lipsea la tipar. Se apropie si citeste titlul: «Yre» Romanta, cuvinte de S. Dorian (pseudonimul meU). Ma roaga sa-i cant melodia cu vioara, pe cand el citea cuvintele.

Dupa ce termina, il intrebai: «Cum gasesti poezia, maestre?» Cu vesnicul lui suras bland imi raspunde: «Buna, da-da, buna» si apoi imediat adaoga in nemteste «wo der Geist des Altmeisters sich spuren lasst-muss es gut sein» (Acolo unde transpira spiritul maestrilor clasici, trebuie sa fie binE).

Marturisesc astazi ca «Yre» era o reminiscenta din Goethe."

Kaufmann, in: Omagiu, p. 196-l97.



Este interesant faptul ca Eminescu zambea chiar atunci cand era atins in amorul propriu. Probabil ca se simtea mai presus de aceia cari, cu intentie sau nu, il raneau. imi istorisea un cunoscut ca a avut ocazia sa fie de fata, cand o persoana sus-pusa l-a umilit pe marele poet, exagerandu-i binele ce-i facuse, dandu-i o atributie platibila cu vreo 250 lei lunar. „- Ei, domnule Eminescu, stii d-ta ce inseamna sa ai 250 de franci pe luna? Cati nu ravnesc la o asemenea suma?!

   "

Eminescu n-a facut altceva decat sa zambeasca -zambetul amar al omului superior constient de valoarea lui, care se vede pus pe aceeasi treapta cu mediocrii.

Daca este vreun folos al superioritatii intelectuale, e acela ca te ridica mai presus de meschinariile vietii obisnuite si te face ca, inarmat cu dispret olimpian, sa privesti de la inaltime pe aceia cari, desi intelectualmente iti sunt inferiori, cauta sa-si dea aere de superioritate. Acest suras caracteristic, manifestat inca din copilarie, nu l-a parasit pe Eminescu nici dupa boala si nici chiar pana in ultimul al al tristei sale vieti.

„in ziua de 21 octombrie 1884 s-a sarbatorit la Iasi, printr-un banchet de 150 tacamuri, implinirea a 100 de ani de la moartea lui Horia.

Acum era pe la sfarsitul banchetului si mesenilor li se cam suise nectarul la cap; deodata vad pe cineva ca se suie in picioare pe masa. Era mult regretatul Ion Creanga, care incepuse sa strige in gura mare, cu aerul lui obisnuit comic, cam astfel: «D-apoi bine, D[omni]lor, s-a baut in sanatatea cutaruia si cutaruia Sa-mi dati voie sa va amintesc ca numai in sanatatea aceluia care a facut poezia De la Nistru pan' la Tisa, tot romanul plansu—mi—s—a nu s-a baut. Beau deci in sanatatea lui Eminescu!

   »

Ei bine, ca si cum un curent electric ar fi trecut prin vinele fiecaruia, cu totii laolalta am inceput sa strigam «Traiasca Eminescu!

    Eminescu Eminescu sa vorbeasca!

    Eminescu» - Nemuritorul poet pare ca nici nu auzea, nici nu vedea ce se petrece in jurul lui, atat era de indiferent la entuziasmul comesenilor lui. Numai din cand in cand zambea cate putin, incretindu-si fruntea cea lata, dar fara sa vorbeasca un cuvant; era trist, melancolic."

Popa Radul, Gh., O amintire despre Eminescu, in Arhiva, Iasi, 1900 p. 283-284.



Chiar in 1889, cu cateva zile inainte de a recadea definitiv in furia bolii, acelasi suras se observa pe fizionomia lui. D[omnu]l Petrascu, care a avut ocazia sa-l vada atunci, istoriseste urmatoarele:

„intr-o seara, pe la inceputul anului 1889, l-am revazut intr-o stare mai acuta a boalei. Eram in restaurantul Hugues. Intra surazand, se aseza la masa, spuse c-a terminat un articol politic, pe care-l arata in servieta de la subsuoara, ceru o cafea cu rum, si fara nici o legatura aparenta de idei, incepu sa istoriseasca un prim sentiment al lui pentru o cantareata vieneza «cu parul galben ca de aur si cu glasul ca clopotul», zicea dansul. isi aminti de o arie germana ce ea canta pe atunci pe scena, si pomi sa cante din ce in ce mai tare. Se opri, iesi afara unde-i veni rau, apoi pleca uitandu-si servieta si zise: „uitasem tirtasii". imi stranse mana din nou, privi ceasca de cafea din care bause, clatina din cap si pomi. Peste cateva zile recazu in furia boalei."

Petrascu, N., Mihail Eminescu, p. 27-28.



S-ar putea obiecta de catre unii ca am insistat prea mult asupra surasului lui Eminescu, ce, din punct de vedere al literaturii, n-ar avea nici o insemnatate. Faptul insa nu este asa; caci, cercetand mai de aproape productiile sale literare, am constatat ca el imprumuta acest suras tuturor personagiilor din ele si ca pentru dansul surasul avea un farmec deosebit. Toate amantele din scrierile lui Eminescu surad. Iata exemple:



„Ea zambind isi misca dulce a ei buze mici, subtiri Iar pe patu-i si la capu-i presarati-s trandafiri'

*

„Iar pe buze-i trece-un zambet inecat, fermecator.

Care gur-abia-i deschide

Cea uscata de amor."

*

„Atunci tu prin intuneric te apropii surazanda, Alba ca zapada iernii, dulce ca o zi de vara; Pe genunchi te-asezi, iubito, bratele-ti imi inconjoara Gatul iar tu cu iubire privesti fata mea palinda."

*

„Netezesti incet si lenes fruntea mea ce linistita Si, gandind ca dorm, sireato, apesi gura ta de foc Pe-ai mei ochi inchisi ca somnul, si pe frunte in mijloc. Si surazi, cum rade visul peste inima-ndragita."

„Si-as pune soarta lumii pe buza-ti purpurie. As pune lege lumei razandul tau delir. As face al tau zambet un secol de urgie Si lacrimile-ti mir."



„Cand sufletu-mi noaptea veghea in extaza. Vedeam ca in vis pe-al meu inger dejiaza, incins cu o haina de umbra si raza, C-asupra-mi c-un zambet aripele a-ntins."



*

„Iar cand te vad zambind copilareste. Se stinge atunci o viata de dureri, Privirea-mi arde, sufletul meu creste."

*

„Cobori incet aproape, mai aproape, Te pleaca iar zambind peste-a mea fata, A ta iubire c-un suspin arat-o."

*

„Cu o suflare racoresti suspinu-mi,

C-un zambet faci gandirea-mi sa se-mbete.

Fa un sfarsit durerii vin la sanu-mi."

*

„Ea il privea cu un suras

El tremura-n oglinda Caci o urma adanc in vis

De suflet sa se prinda." *

„Din lumea de mizerii si fara de-nteles Cu ochii cei de ghiata ai mortii m-am ales Si totu-mi pare vested, cazut si uniform. Sunt insetat de somnul pamantului s-adorm, incat numai de nume imi pare ca exist Tu doar rasai cu-un zambet in visul meu cel trist" *

„Cu zambetul tau dulce tu mangai ochii mei. Femeie intre stele si stea intre femei."

*

„Si cu acel smerit suras, Cu cea mai blanda fata Sa faci din viata mea un vis, Din visul meu o viata!

   "

*

„Te duci, si ani de suferinta N-or sa te vada ochii-mi tristi, innamorat de-a ta fiinta. De cum zambesti, de cum te misti."



„Cand dorul meu c-atat de-adanc si-atat de sfant Cum nu mai e nimica in cer si pe pamant. Cand e-o inamorare de tot ce e al tau, De-un zambet, de un cutremur de bine si de rau. Cand esti enigma insasi a vietei mele-ntregi: -Azi vad din a ta vorba, ca nu ma intelegi" *

„Ci tu ramai in floare ca luna lui april,

Cu ochii mari si umezi, cu zambet de copil."

„De al tau chip el se patrunde.

Ca oglinda il alege -

Ce privesti zambind in unde?

Esti frumoasa, se-ntelege."

*

„Ne-om rezima capetele unul de altul Si surazand vom adormi sub inaltul Vechiul salcam."

*

„Vad sufletu-ti candid prin spatiu cum trece; Privesc apoi lutul ramas - alb si rece. Cu haina lui lunga culcat in sicriu, Privesc la surasu-i ramas inca viu."

*

„Au e scris in lume? Tu chip zambitor

Trait-ai anume ca astfel sa mori?" *

„O vis ferice de iubire, Mireasa-blanda din povesti, Nu mai zambi!

    A ta zambire Mi-arata cat de dulce esti."



Acelasi zambet se observa si la eroinele din nuvelele lui Eminescu: la Maria din Sarmanul Dionis; la aceea din gingasa lui nuvela La aniversara, pe care dansul o descrie astfel: „Ea era blonda, foarte blonda, cu parul ca un caer de canepa si scurteica - oricat de groasa ar fi fost - accentua totusi, liniile unei talii pline si mladioase Luna lumina fata ei alba ca laptele, cu obrajii rosii si parul ei blond, foarte blond, care inconjura cu lux si finete o fata plina si razatoare.

Eminescu, M., Proza literara, p. 38.



Unii ar putea spune ca este destul de firesc si, prin urmare, nimic de mirat ca amantele din poeziile lui Eminescu surad; caci ce oare poate inveseli mai mult decat amorul, care este fericirea sa, in orice caz, iluzia fericirii. Deci Eminescu n-a facut decat sa descrie o stare destul de fireasca. insa este de remarcat ca surasul are pentru dansul un deosebit farmec si o mare insemnatate; acest farmec dansul il imprumuta si eroilor nuvelelor, indeosebi ai Sarmanului Dionis.

Este interesant cum el atribuie acest suras si unor corpuri neinsufletite:



„Luceferi ce rasar in umbra de cetini

Or sa-mi zambeasca iar-mi prietini."



O alta obiectie ce ni s-ar putea face este ca, din punct de vedere literar, zambetul lui Eminescu nu are nici o insemnatate.

Totusi, nu este astfel. intrucat o particularitate sufleteasca a unui scriitor se rasfrange in scrierile sale, ea trebuie sa ne intereseze; caci contribuie intrucatva la explicarea operelor sale. Este trebuincios sa stim ce anume particularitati ale lui sufletesti le-a atribuit autorul personajelor din scrierile sale.

Astfel, Balzac i-a atribuit lui Cousin Pons slabiciunea, aproape mania, de a colectiona curiozitati si opere de arta. in David Coperfield, Dickens s-a zugravit in mare parte pe dansul. Tot astfel a facut si Byron in Corsarul, Lara, Don Juan. Maupassant atribui eroilor unora dintre nuvele sale halucinatiile de care sufletul sau era bolnav si chinuit. Goethe a atribuit lui Werther delicata lui simtire.

Eminescu n-a facut exceptie de la aceasta; zambetul sau caracteristic l-a atribuit eroilor nuvelelor sale.

Iata bunaoara cum descrie pe sarmanul Dionis :



„Nu era un cap urat acela al lui Dionis. Fata era de acea dulceata vanata-alba ca si marmura in umbra, cam trasa fara a fi uscata, si ochii taiati in forma migdalelor, erau de acea intensiva voluptate, pe care o are catifeaua neagra. Ei inotau in orbitele lor, un zambet fin si cu toate acestea atat de inocent trecu peste fata lui la spectacolul ce-l privea."

Eminescu, M., Proza literara, p. 32.



Daca trecem acum la Toma Nour din Geniu pustiu, observam ca si lui, Eminescu i-a atribuit propriul sau suras. Ca sa ne convingem, sa comparam felul cum ni-l descrie domnul I. Slavici pe Eminescu, cu felul in care acesta il descrie pe Toma Nour.

„Om de o veselie copilaroasa, el radea cu toata inima, incat ochii tuturor se-ndreptau asupra lui. in clipa urmatoare se-ncrunta insa, se stramba ori isi intorcea capul cu dispret."2

„Capatasem in el [in Toma Nour] un amic, care nu ma vizita decat ca sa ma certe, care nu se purta decat in [haine] negre, care radea zile intregi cu un ras de netot in societatea oamenilor, pentru ca sa planga acasa; care ura oamenii si era rautacios ca o baba, numai ca sa nu placa unei lumi, ce nu-i placea lui.".

Eminescu M., Geniu pustiu, p. 9.



Iar surasul sau sceptic si amar vedem ca-l imprumuta si eroului sau, Toma Nour. „A nu-mi iubi poporul, zisei eu [Toma Nour] c-un zambet amar, poate ca nu l-as fi iubit niciodata daca noaptea aceasta asa de teribila nu m-ar fi invatat sa-l iubesc."

„Dar in fine - zise el cu un suras sceptic - de ce sa cercetam noi a ridica generatiunea cu umarul. Tot ce se intampla pe lume, rezulta."

Cei care l-au cunoscut pe Eminescu spun ca adesea avea obiceiul sa zambeasca singur. Ei bine, acest obicei il avea si sarmanul Dionis, precum si Cajus Iulius Octavian August, din nuvela La aniversara.

„Ah!

    zambi el [Dionis] cu un fel de dureroasa betie, de as putea sa o sarut o data!

    parca n-as mai voi nimic pe lume."

Eminescu M., Proza literara, p. 75.



„Cajus Iulius Caesar Octavian August se duse acasa. Se aseza dinaintea focului, si-si zise zambind: «Tu esti un magar!

   »"1 [Cuvintele pe care i le spusese razand iubita sa la despartire. ]

La Eminescu si dispretul se manifesta tot prin suras, de aceea el ustura si mai mult, caci cuprindea o nuanta de batjocura si, poate, de compatimire. Iar inaltimea dispretului sau pentru unii, se oglindeste admirabil in cele doua versuri de la sfarsitul Scrisorii II.



Daca port cu usurinta si cu zambet a lor ura.

Laudele lor desigur m-ar mahni peste masura.



Cat de jos trebuie sa socotesti pe un om, pentru ca laudele lui sa te mahneasca!

    Si totusi, asemenea oameni sunt puzderie; caci, daca natura a croit din cand in cand cate un geniu, care face onoare omenirii, in schimb, acei cari o injosesc prin felul lor de a fi si de a se purta sunt numerosi ca frunza si ca iarba.

La Eminescu se observa particularitatea ca, desi cauta sa ascunda cele ce se petrec in adancul sufletului sau, insa ele se oglindeau adesea pe fizionomia sa si multe se exprimau prin suras.

Si adesea stari sufletesti, cari la altii se manifesta prin lacrimi, la dansul se exprimau intr-un suras, sub care se ascundeau lacrimile si amaraciunea.

Sunt unele surasuri mai induiosatoare decat cele mai jalnice tanguiri. Pe acestea le observam la naturile de elita, la oamenii al caror suflet este curat si care, desi raniti adanc, au mandria sa nu se planga niciodata. Atitudinea lor obisnuita este dispretul pentru unii si resemnarea fata de loviturile neinlaturabile ale sortii.

 

Crezi ca ne lipseste ceva?

Poti adauga opera - comentariul, eseul sau referatul despre opera care lipseste.


loading...

Copyright © 2009 - 2017 : Autorii.com - Toate Drepturile rezervate.




loading...