Enciclopedia marilor scriitori ai literaturii romane.
 
Inscrie-te si imbunatateste enciclopedia autorilor romani.
Am uitat parola Creaza cont nou
Home     Autori     Sinteze literare      Critica literara      Opere


Mihai EMINESCU



Mihai EMINESCU - poza (imagine) portret Mihai EMINESCU



Despre Scrisoarea I

alte articole, referate, eseuri si sinteze literare

Scrisoarea I - o sinteza a temelor universului eminescian
SCRISOAREA I - comentariu (referat)
Scrisoarea I poemul
Scrisoarea I - comantariu literar
M. Eminescu, Scrisoarea I - Particularitati stilistice
Conditia geniului in poemul filozofic Scrisoarea I de Minai Eminescu.
SCRISOAREA I - Poem filozofic - Portretul savantului
SCRISOAREA I - STUDIUL TEXTULUI
SCRISOAREA III - STUDIUL TEXTULUI




SCRISOAREA I - comentariu (referat) de Mihai EMINESCU





Vorbind de poezia social-filozofica la Eminescu, trebuie sa spunem ca accentul cade mai intotdeauna pe satira din Scrisori, titlu luat din Horatiu (in editia princeps, din 1883, Maiorescu le intitula Satire, nu cum le intitulase poetuL), poate nu direct, ci sub impresia profesorului Haupt, care tinea, prin 1873-1874, la Universitatea din Berlin, un curs consacrat anticelor epistole. Scrise toate in perioada maturitatii depline, definitivate si publicate in vremea cand Eminescu redacta ziarul Timpul, la Bucuresti, aceste poeme, capodopere ale poeziei romanesti, reprezinta punctul cel mai inalt, critic si ideologic, al atitudinii poetului national fata de societatea in care a trait. Pozitia ganditorului politic este cea conservatoare, daca judecam dupa articolele gazetarului, paralele cu perfectarea Scrisorilor. Aici insa geniul artistului depaseste cu mult granitele mai curand maruntelor si efemerelor hartuieli politice dintre partide, proiectand viziunea larga a infruntarii dintre bine si rau, dintre trecutul crezut de el plin de virtuti si prezentul miselnic, dintre adevar si minciuna sau fatarnicie demagogica sfruntata, dintre frumos si urat in ultima instanta.



Soarta intelectualului de exceptie, a filozofului si savantului astronom din Scrisoarea I, batranul dascal cu haina lui roasa-n coate, dar tinand Universul si vecia intr-un numar, nu va fi mai buna nici dupa trecerea lui din aceasta viata, semenii sai ramanand opaci si chiar ostili manifestarilor inalte ale spiritului. La moartea omeneasca a geniului va vorbi, desigur, "un mititel", dar cu scopul mai mult de a-si lustrui propria-i persoana. Posteritatea va aplauda . mai ales biografia de suprafata, "subtire", insul de rand, ros de marunte vanitati, jubiland in a-si descoperi similitudini cu omul de exceptie:



Dar afara de acestea, vor cata vietii tale Sa-i gaseasca pete multe, rautati si mici scandale Astea toate te apropie de dansii... Nu lumina Ce in lume-ai revarsat-o, ci pacatele si vina, Oboseala, slabiciunea, toate relele ce sunt tntr-un mod fatal legate de o mana de pamant



Dar si aici, inaltimea artei eminesciene se realizeaza prin cunoscuta proiectie cosmologica de o forta ideatica exceptionala. Scrisoarea I este o cosmogonie poetica, una dintre cele mai frumoase, mai impresionante prin maretia gandului, din cate s-au scris, nu numai in limba romana, dar si in alte idiomuri. Planul vietii diurne, imediate, prozaice: regele "ce-mpanzeste / globu-n planuri pe un veac", prin contrast cu saracul ce gandeste abia la ziua lui de maine, puternicul, slabul, usurelul de minte care "cauta-n oglinda de-si bucleaza al sau par", ori negustorul socotind lumea "de pe scandura tarabii" sunt cu totii guvernati de "geniul mortii" si de "raza lunii", deopotriva:



Desi trepte osebite le-au iesit din urna sortii, Deopotriva-i stapaneste raza ta si geniul mortii.



(Caci luna - constatare devenita acum o banalitate de atata spunere - este, la Eminescu, primum movens al starii poetice, al inspiratiei altfel spus. Iata inceputul: "Cand cu gene ostenite sara suflu-n lumanare,/ Doar ceasornicul urmeaza lung-a timpului carare, / Caci perdelele-ntr-o parte cand le dai, si in odaie / Luna varsa peste toate voluptoasa ei vapaie, / Ea din noaptea amintirii o vecie-ntreaga scoate / De dureri, pe care insa le simtim ca-n vis pe toate / /.Luna tu, stapana marii" etc.)



Tumultul liric eminescian este atat de adanc si cuprinzator, incat cosmogonicul copleseste prezentul clipei ca o aluviune vulcanica. Numai gandul titanic, cutezator al geniului poate constitui un punct de legatura, sprijin si unghi de privire suprem asupra Universului:



Iar colo batranul dascal cu-a lui haina roasa-n coate, intr-un calcul fara capat, tot socoate si socoate. Si de frig la piept si-ncheie tremurand halatul vechi, isi infunda gatu-n guler si bumbacul in urechi; Uscativ asa cum este, garbovit si de nimic, Universul fara margini e in degetul lui mic, Caci sub frunte-i viitorul si trecutul se incheaga, Noaptea-adanc-a veciniciei el in siruri o dezleaga; Precum Atlas in vechime sprijinea cerul pe umar, Asa el sprijina lumea si vecia intr-un numar.



Cu elemente din folclorul autohton, felurite credinte populare cu privire la facerea lumii, din Rig-Veda, din Edda scandinava, adaptand totul la cosmogonia moderna a epocii lui Kant-Laplace (dupa unii cercetatori, prototipul "batranului dascal" pare a fi fost insusi filozoful de la Konigsberg, autor, cum se stie, al unei Allgemeine Natur-geschichte und Theorie des HimmelS), Eminescu realizeaza o Geneza, o devenire a Cosmosului si o Apocalipsa - de la inceputul pana la sfarsitul lumii - cu o putere de sugestie asupra spiritului cititorului extraordinara. (Pentru cititorul strain, fie in original, fie in traduceri, Scrisoarea I este mult superioara, esteticeste, Scrisorii III - care ramane, in certe cazuri, mai atractiva pentru romani, la mijloc venind patriotismul si satira teribila la adresa moravurilor politice localE). Secretul sta in alegerea miturilor figurative ale Facerii: intuneric, noian de ape, punctul initial de miscare ("mult mai slab ca boaba spumii", devenit Tatal, Haosul, Muma etc. Apoi alegerea cuvintelor, cu precumpanire din vechile carti religioase, acele abstracte verbale ajunse prin neintrebuintarea curenta poetice. Teoria maioresciana e valabila in acest caz si rasturnata: dupa cum cuvintele concrete devin abstracte de prea mult uz, tot asa abstractele, prin neintrebuintare curenta, scoase din vechi carti, devin metafore. Ca si- traducatorii dintai ai Facerii, care nu aveau la indemana neologismele de azi si ca atare utilizau autohtonisme devenite acum arhaisme, Eminescu isi alege vocabulele dupa procedeul antinomic al compunerii si derivarii de la aceleasi radacini: fiinta - nefiinta, care atrage dupa sine antinomia totul - nimic, nu s-ascundea - era ascuns, patruns - nepatruns, lume priceputa - minte care sa priceapa, nici de vazut - nici care sa vaza, nefacute - desface, stapan fara margini -peste marginile lumii etc. Din toate acestea rezulta o imagine sintetica de mare forta, concisa la maximum, sintagma "La-nceput, pe cand" tragand mintea contemplatorului operei in lumea abstractiunile tulburatoare, asemenea primelor siruri din Evanghelia dupa Ioan ("La inceput era Cuvantul si Dumnezeu era Cuvantul / / Toate prin El s-au facut; si fara El nimic nu s-a facut din ce s-a facut / intru el era viata si viata era lumina / Si lumina lumineaza in intuneric si intunericul nu a cuprins-o" etC):



La-nceput, pe cand fiinta nu era, nici nefiinta,

Pe cand totul era lipsa de viata si vointa,

Cand nu s-ascundea nimica, desi tot era ascuns

Cand patruns de sine insusi odihnea cel nepatruns.

Fu prapastie? genune? Fu noian intins de apa?

N-a fost lume priceputa si nici minte s-o priceapa,

Caci era un intuneric ca o mare far-o raza,

Dar nici de vazut nu fuse si nici ochi care s-o vaza.

Umbra celor nefacute nu-ncepuse-a se desface,

Si in sine impacata stapanea eterna pace!

Dar deodat-un punct se misca cel dintai si singur. Iata-1

Cum din chaos face muma, iara el devine Tatal

Punctu-acela de miscare, mult mai slab ca boaba spumii,

E stapanul fara margini peste marginile lumii

De-atunci negura eterna se desface in fasii,

De atunci rasare lumea, luna, soare si stihii

De atunci si pana astazi colonii de lumi pierdute

Vin din sure vai de chaos pe carari necunoscute

.Si in roiuri luminoase izvorand din infinit,

Sunt atrase in viata de un dor nemarginit.



Ochiul priveste mereu astronomic, pamantul este redus la un punct; in infinitatea spatiului, popoarele sunt microscopice, oamenii - "musti de-o zi pe-o lume mica de se masura cu cotul", existenta - o clipa suspendata, fir de pulbere "in imperiul unei raze", cu intuneric inainte si indaratu-i. Cu aceleasi mijloace este reprezentata Apocalipsa, finele unui ciclu "cosmogonic: Soarele devine dupa trecerea milioanelor si miliardelor de ani "trist si rosu", "rana" ce se inchide printre nori sumbri, "planetii ingheata", "s-azvarl rebeli in spat", scapati din "franele luminii" (principiu si al gravitatiei universalE), catapeteasma lumii se innegreste, stelele pier si cad asemeni frunzelor de toamna: Timpul - de asta data o notiune filozofica si astrofizica moderna - este infatisat sub metafora unei himere; imens balaur pleistocenic, murind si intinzandu-si trupul deasupra vesniciei, in noaptea nefiintei si a pacii eterne:



in prezent cugetatorul nu-si opreste a sa minte,

Si-ntr-o clipa gandu-1 duce mii de veacuri inainte;

Soarele, ce azi e mandru, el il vede trist si ros

Cum se-nchide ca p rana printre nori intunecosi.

Cum planetii toti ingheata si s-azvarl rebeli in spat,

Ei, din franele luminii si ai soarelui scapati;

Iar catapeteasma lumii in adanc s-au innegrit,

Ca si frunzele de toamna toate stelele-au pierit;

Timpul mort si-ntinde trupul si devine vecinicie.

Caci nimic nu se intampla in intinderea pustie,

Si in noaptea nefiintei totul cade, totul tace,

Caci in sine impacata, reincep-eterna pace



Motivul luminii de luna (astrul feciorelniC) revine in final, rotunjind astfel compunerea asemanatoare cu o simfonie a evolutiei Universului.

Ceea ce ar fi trebuit sa fie o satira trece pe nesimtite in contemplare inalt filozofica. Raza lunii si "geniul mortii" guverneaza totul, si pe savantul astronom, titanul ganditor care tine vecia intr-un numar, asemenea lui Atlas din vechime, si pe maruntii lui detractori, inconstientii de rand, fie bogati, fie saraci, imparati sau robi, isteti sau neghipbi.



Mii pustiuri scanteiaza sub lumina ta fecioara, Si cati codri-ascund in umbra stralucire de izvoara! Peste cate mii de valuri stapanirea ta strabate, Cand plutesti pe miscatoarea marilor singuratate, Si pe toti ce-n asta lume sunt supusi puterii sortii Deopotriva-i stapaneste raza ta si geniul mortii!



 

Crezi ca ne lipseste ceva?

Poti adauga opera - comentariul, eseul sau referatul despre opera care lipseste.

 


Copyright © 2009 - 2014 : Autorii.com - Toate Drepturile rezervate.