Enciclopedia marilor scriitori ai literaturii romane.
 
Inscrie-te si imbunatateste enciclopedia autorilor romani.
Am uitat parola Creaza cont nou
Home     Autori     Sinteze literare      Critica literara      Opere





Venetia - Simpla traducere sau creatie originala? de Mihai EMINESCU



Mihai EMINESCU Venetia
in Opera lui Eminescu, V (Fundatia pentru literatura si arta, 1936, p. 121), G. Calinescu scrie: "in Venetia contributia personala departeaza intr-o masura oarecare traducerea de originalul german, Venedig de Cajetan Cerri. Dar sonetul nu e dintre acelea de care Eminescu nu se poate lipsi. Toti tropii dulcegi din marunta poezie germana au trecut aici. Iubita cu obrajii palizi de moarte («Auf der Geliebten bleicher Totenwange») a devenit «mireasa dulce», adica Venetia, a lui Okeanus, adica a Marelui Canal. Obisnuinta, scoala ne mai fac sa ascultam cu placere versurile sententioase ale acestui sonet corect, precum: Okeanos se plange pe canaluri

«Nu-nvie mortii - e-n zadar, copile! » dintre care cel din urma e o simpla traducere:

«Lass ob! die Todten stehn nicht auf, o Knabe!»".

Criticul recunoaste o "oarecare" contributie personala a poetului roman, in talmacirea sonetului, fara a indica insa elementele care ar marca aceasta "contributie". El minimalizeaza insa valoarea sonetului de altfel "corect", sub aspect tehnic, cand spune ca "nu e dintre acelea de care Eminescu nu se poate lipsi" si cand afirma ca placerea cu care se mai asculta unele versuri sententioase ar fi o "obisnuinta", de care vinovata s-ar face scoala. Noi nu putem fi intrutotul de acord cu opiniile lui Calinescu, pentru ca acest sonet nu e cu nimic mai prejos, sub aspect ideatic si artistic, de alte poezii ale lui Eminescu. Daca ar face abstractie de toate celelalte sonete ale poetului si ar avea in vedere numai Venetia, cel familiarizat cu problematica si tonalitatea creatiei eminesciene ar recunoaste, numaidecat, stilul, armonia, vraja limbajului celui ce a scris Trecut-au anii, Se bate miezul noptii, Glossa, Din valurile vremii etc. Privita dintr-o perspectiva intertextuala, poezia in discutie ne apare ca un homeomer literar, deci ca o parte a unui organism prin care pot fi surprinse atributele caracteristice ale ansamblului din care a fost desprinsa.



Este semnificativ faptul ca Eminescu nu s-a simtit obligat sa precizeze, in subtitlul poeziei, textul de la care a pornit, asa cum a procedat in alte cazuri, oarecum similare: Foaie vesteda {dupa N. LenaU); Manusa (dupa Fr. SchilleR); sau Resignatiune (din SchilleR). Aceasta nu sugereaza, oare, ca poetul avea constiinta realizarii unei creatii originale? Nu putem raspunde la intrebare decat afirmativ, cunoscandu-i scrupulozitatea cu care isi nota si marturisea sursele.

Sonetul Venetia este unul dintre textele poetice exemplare pentru ceea ce inseamna asimilare organica a influentelor, fenomen despre care Eugen Ionescu (in articolul "Cu ocazia unor traduceri de Emil Gulian", publicat in Vremea, nov., 1937) scria: "Nu numai rasele se asimileaza, ci si literaturile. Trebuie insa ca aceasta hrana spirituala sa nu produca indigestie, sa fie intr-adevar asimilata. Daca influentele nu intra in noul organism, fructificandu-1 si facand una cu el, atunci sau ele sunt nepotrivite, sau organismul nu poate primi nimic si va muri de inanitie. Nimeni nu se poate hrani din propria substanta. Literaturile vii au nevoie de hrana literaturilor straine". intreaga creatie eminesciana ilustreaza, in mod genial, asimilarea creatoare a unor influente venite din arii culturale diverse: vechi-indiene, greco-romane clasice, europene, reprezentand diferite epoci si curente de gandire (mai ales germanE). Influentele, de netagaduit, au "fructificat" organismul creator al poetului in asa masura incat orice element receptat din afara a primit, sub geniul sau, splendori nesabuite. E ceea ce s-a intamplat si cu textul lui Cajetan Cerri, devenit, in Venetia, un sonet purtand amprentele eminescianismului, adica ale unei viziuni si expresii inconfundabile. Eminescu s-a redescoperit, intr-un fel, pe sine, cu ajutorul acestui text, adus la inaltimea gandirii si puterii sale de expresie, in pofida faptului ca ultimul vers, cum remarca G. Calinescu, "e o simpla traducere". De altfel, este, de-acum, un truism a afirma ca o traducere poetic-valoroasa este, de fapt, o noua creatie, ceea ce si Eminescu a realizat din Venedig de Cerri.

Venetia e un sonet impregnat de accentele specifice creatiei poetice eminesciene, care il indeparteaza de textul lui Cajetan Cerri. Notele originale sunt de cautat, mai intai, in atmosfera generala degajata, care este aceea data de problematica grava, de natura filosofica, privind existenta, intalnita in cele mai profunde texte ale poetului, problematica modelata poetic potrivit sensibilitatii si darului sau expresiv. in fapt, care ar fi elementele specific eminesciene intalnite in acest text ?

in primul rand, am consemna, in acest sens, relatia de natura filosofica nomen -fenomen, bine cunoscuta de Eminescu din scrierile kantiene, sugerata, artistic, de relatia Okeanos - Venetia, din planul elementelor de figuratie. Existenta numenala, Okeanos, e un fel de lucru in sine, esenta ascunsa a tuturor lucrurilor - "El numa-n veci e-n floarea tineretii" - pe cand Venetia, existenta fenomenala e trecatoare, ca si omul care a zidit-o. Tema este intalnita, la fel de clar exprimata, si in alte poezii, precum Revedere (unde codrul, personificare a nomenului, spune: "numai omu-i schimbator,/Pe pamant ratacitor,/Iara noi locului ne tinem,/Cum am fost asa ramanem") si Ce te legeni (unde codrul este supus scurgerii timpului: "De ce nu m-as legana,/Daca trece vremea mea! ").



Motivul semnalat se impleteste, devine inseparabil de motivul curgerii ireparabile a timpului. in creatia eminesciana, problema temporalitatii e prezenta in intreaga ei complexitate, fiind tratata in spiritul unor idei preluate din diferite surse. Timpul constituie tema centrala a creatiei lui Eminescu; poetul o transfigureaza, uneori, preluand accente din filosofia veche indiana, reflexe din filosofia greaca veche, alteori idei de sorginte idealist-germana, sau de natura mistic-religioasa, in acest ultim caz, fiind implicat insusi sentimentul sau religios, nascut, mai cu seama (cum spune Rosa Del Conte, in Eminescu sau despre absolut, Dacia, Cluj-Napoca, 1990, p. 135), "din admiratia estetica a infinitului si a imensului". Religiozitatea sa fiind "una de amprenta platonica, gata mereu sa se exprime ca o contemplare senina si ca o tainica uluire", intalnim, astfel, referiri la: un timp etern, absolut, transcendent, nepieritor, mai mult sau mai putin similar cu conceptul de eternitate din filosofia vedica si din aceea a Upanisadelor (cand "Umbra celor nefacute nu-ncepuse-a se desface,/Si in sine impacata stapanea eterna pace" ; "pe cand fiinta nu era, nici nefiinta" -Scrisoarea I); un timp cosmic, circular, incepand cu impulsul vital ("Dar deodat-un punct se misca cel dintai si singur. Iata-1/cum din haos face muma, iara el devine TataL); si un timp uman, istoric, al devenirii, relativ ("De atunci si pana astazi colonii de lumi pierdute/Vin din sure vai de chaos pe carari necunoscute - Scrisoarea I). in Venetia, intalnim imaginea stinsa a falnicei cetati, fara cantari, fara lumini de baluri, incremenita intr-o tacere de "tintirim", ceea ce sugereaza ideea efemeritatii existentei istorice, supusa timpului relativ al devenirii umane. Okeanos este imaginea prin care se sugereaza timpul absolut in ipostaza trecerii in temporalitatea cosmica, aceea a rotirii, a miscarii circulare infinite. Principalele elemente de figuratie poetica sunt luate, ca in multe alte poezii ale lui Eminescu, din mitologie. Okeanos personifica, in mitologia greaca, marile ape, mai apoi, Oceanul Atlantic; Okeanos era cel mai mare dintre titani, fiul lui Uranus si al Gaei, din unirea lui cu sora sa Tethys nascandu-se Oceanidele. Structura mitului implica deja ideea ca Okeanos ar fi o zeitate intermendiara intre timpul absolut (UranuS) si cel relativ (OceanidE). Sunetul, ritmic, al "valurilor", care izbesc in zidul cetatii, mentine temporalitatea umana, imperturbabil, sub zodia efemeritatii. Valurile reprezinta o metafora pentru iterativi-tatea miscarilor ciclice ale timpului cosmic (imagine recurenta in lirica eminesciana, cum se poate vedea, spre exemplu, si in Dintre sute de catarge: "Ne nteles ramane gandul/Ce-ti strabate canturile,/Zboara vecinie, inganandu-1/Valurile, vanturile"). Vocea misterioasa a timpului cosmic, implacabil prevestitoare a lugubrului adevar--sentinta "Nu-nvie mortii - e-n zadar, copile" este personificata, in Venetia, in "graiul de Sibile". Sibilele erau femei inzestrate cu darul profetiei. Una dintre ele, Sibila din Cumae, Italia, pe vremea lui Tarquinius Superbus, i-a oferit acestuia "cartile sibiline", in care erau adunate toate oracolele. Iar cel care rosteste, "cu glas adanc", in grai sibilinic, profetia mortii tuturor celor ce apartin temporalitatii umane, este San Marc. San Marc este numele turnului din piata omonima a vechii Venetii, unde se afla si un orologiu. in poezia lui Eminescu, turnul, personificat in "preot ramas din a vechimii zile", reprezinta imaginea cronologiei umane, limitata, deci masurabila, si sugereaza deprimanta efemeritate a existentei omului (a aparenteloR).



in imagistica poeziei, intalnim si alte elemente specifice liricii eminesciene : luna si "mireasa dulce", textualizand motive afine problematicii timpului si, implicit, a mortii. Luna, cu lumina ei irizata in nuante de clar-obscur, patrunzand "pe scari de marmura, prin vechi portaluri", "inalbind paretii" (martori ai unei vieti falnice, acum stinsE), potenteaza, poetic, cu accente de mister romantic (similar celui degajat de lirica ruineloR), ideea curgerii ireparabile a timpului fenomenal, secondata de melancolie. Metafora "mireasa dulce", care aminteste de "ingerul cu fata cea pala", de "sfanta regina" din Mortua est (ipostaziind o viata apusA), sugereaza, in Venetia, existenta umana (supusa implacabilei trecerI), pe care Okeanos, temporalitatea cosmica, ar dori s-o reinvie ("Miresei dulci i-ar da suflarea vietii"). Tacerea de "tintirim" introduce motivul mortii, strans legat de timpul uman (istoriC) al devenirii intru devenire (C. NoicA). Moartea apare, ca in majoritatea poeziilor lui Eminescu, drept devoratoare uzura a lumii fenomenale, al carei tel e trecerea dincolo de cercul fatalei iteraritati: "Ca vis al mortii-eterne e viata lumii-ntregi", mai spune poetul, ceea ce, cu alte cuvinte, ar insemna ca moartea este visul existentei aparente, fenomenale, ca aceasta existenta tinteste spre absolut, spre eternitatea stagnanta, imobila (un fel de nirvana budistA). "Nu-nvie mortii - e-n zadar, copile! ", rosteste solemn, San Marc peste Venetia, ceea ce, tinand seama de contextul intregii lirici eminesciene, ar putea insemna ca temporalitatea fenomenala (istorica, relativA) nu-si afla scopul in sine insasi, ci ca prin poarta mortii ea tinde sa intre in timpul cerului, ca ea incearca sa iasa din curgerea navalnica a devenirii si sa patrunda in timpul duratei cosmice, in vecinatatea timpului etern, astfel ca Eminescu, in spiritul gandirii eleniste, pare a identifica timpul, durata eterna, cu Aionul, un Timp-demiurg, care face lumea, iar lumea este in el (vezi Rosa del Conte, op. cit.).




Avertismentul implicat in versul sententios din finalul sonetului poate fi interpretat insa si altfel, confirmandu-se astfel adevarul ca opera de arta e iminenta unei revelatii care nu se produce (BorgeS). Ar putea fi interpretat, spre exemplu, in spirit cioranean (vezi Singuratate si destiN), in sensul ca devenirea demonica a formelor vietii fenomenale nu rezulta din determinante exterioare, ci din determinante interioare, ea fiind dovada unei insuficiente launtrice, a imposibilitatii de a-si gasi un echilibru intern, ca proces imanent, fara nici un un transcendent, explicand asadar de ce viata nu se poate mentine decat distrugandu-se, de ce continuturile si formele vietii sunt supuse relativitatii, de ce ele sunt instabile si inconsistente. Dar textul acestei poezii trebuie interpretat prin raportare la ansamblu, tinand seama de sistematologia problematicii timpului, in intreaga ei complexitate, asa cum apare ea, nuantat si, uneori, contradictoriu. Procedand astfel, putem simti, citind sonetul Venetia, acea dubla neliniste (despre care vorbea si Rosa del ContE): a existentului suspendat in Timp si a Timpului implicat in inima existentului, neliniste care freamata in intreaga lirica a marelui nostru poet, insotind indicibila melancolie ce-i este atat de specifica.

Revenind, in alt context de idei, asupra poeziei Venetia, in Principii de estetica, G. Calinescu scrie: "Venetia lui Eminescu e aproape o traducere dupa un sonet al unui obscur poet austriac, Caetano Cerri. Ne intrebam: putem vorbi de o poezie originala sau de o simpla traducere? Chestiunea e complexa, avand in vedere ca traducerile insesi se socotesc ca opere de interpretare, de re-creatie". Si, in continuare, in locul unui raspuns transant, face o spectaculoasa eschiva, in genul sau caracteristic: "Totul ramane dar la aprecierea criticului de valoare".

Eminescu a gasit, in Venedig de Cajetan Cerri, motive familiare universului sau poetic (timpul, viata, moartea, mituri stravechI), carora le-a imprimat inconfundabila amprenta a propriei viziuni, intr-o expresie poetica plina de armonie, realizand nu o "simpla" traducere, ci o noua creatie, cu nimic inferioara celorlalte sonete ale sale, o autentica poezie, care, ca si celelalte texte, ne provoaca o stare emotional-reflexiva, in masura sa se proiecteze in profunzimile sufletului nostru, pana la a-1 confrunta cu fiinta si destinul. Acesta este, de fapt, si semnul creatiei adevarate.

 

Crezi ca ne lipseste ceva?

Poti adauga opera - comentariul, eseul sau referatul despre opera care lipseste.






Politica de confidentialitate

Copyright © 2009 - 2019 : Autorii.com - Toate Drepturile rezervate.