Enciclopedia marilor scriitori ai literaturii romane.
 
Inscrie-te si imbunatateste enciclopedia autorilor romani.
Am uitat parola Creaza cont nou
Home     Autori     Sinteze literare      Critica literara      Opere





ODA, (in metru antic) - Poezie a maturitatii artistice :: Glossa de Mihai EMINESCU



Mihai EMINESCU Glossa
"Nu credeam sa-nvat a muri vrodata; Pururi tanar, infasurat in manta-mi, Ochii mei naltam visatori la steaua Singuratatii

Cand deodata tu rasarisi in cale-mi, Suferinta tu, dureros de dulce Pan-in fund baui voluptatea mortii Nenduratoare.

Jalnic ard de viu chinuit ca Nessus, Ori ca Hercul inveninat de haina-i; Focul meu a-1 stinge nu pot cu toate Apele marii.

De-al meu propriu vis, mistuit ma vaiet, Pe-al meu propriu rug, ma topesc in flacari Pot sa mai renviu luminos din el ca Pasarea Phoenix?

Piara-mi ochii turburatori din cale, Vino iar in san, nepasare trista; Ca sa pot muri linistit, pe mine

Mie reda-ma!"



Poezie a maturitatii artistice depline, a implinirii perfectiunii clasice "in metru antic", "Oda" lui Mihai Eminescu a fost publicata in decembrie 1884, dupa ce parcursese un lung proces de gestatie de aproape zece ani, timp in care poetul a conceput unsprezece variante succesive. O prima versiune in metru antic este "Oda pentru Napoleon", devenita in alta varianta "Oda in metru antic", pastrand acelasi motiv al maririi, fascinant pentru poet, ca simbol al originii geniului, al prorocirii. in versiunile urmatoare, se accentueaza atitudinea lirica si se contureaza stari tipic eminesciene: voluptatea durerii, sentimentul prefacerii vietii in vis, poezia devenind o elegie de iubire. Magnificul vers, socotit cel mai impresionant vers scris in limba romana, "Nu credeam sa-nvat a muri vrodata", apare abia in a saptea versiune a "Odei". De la prima varianta pana la forma definitiva, poezia isi schimba tonalitatea de oda intr-una de elegie erotica, pastrand numai "cadrul de proportii titaniene" (D.PopovicI) si structura metrica a odei antice; ca forma, poezia se modifica de la 13 strofe la 5 strofe, cate are creatia definitiva (finalizata, probabil, in 1882-1883). in studiul "Eminescu si clasicismul greco-latin", D.Murarasu se referea la "ucenicia la scoala antica" pe care poetul a facut-o prin traduceri si exercitii de versificatie peste care a suprapus propria experienta sufleteasca, devenind astfel "un desavarsit asimilator al tehnicii maestrului si o data cu originalitatea spirituala a lui Eminescu triumfa in limba noastra si arta antica in una din formele cele mai pure."





Titlul "Oda (in metru antiC)" releva antiteza dintre sensul cuvantului "oda", care inseamna lauda, imn de slava, si tristetea profunda, chinurile sfasietoare ale poetului, care a ramas nemuritor prin puterea geniului sau ilustrata si in versurile acestei poezii.



Tema poeziei este filozofica, ilustrand atitudinea superioara a poetului privind cunoasterea si mai ales autocunoasterea, prin opozitia dintre atitudinea contemplativa a trecutului si prezentul mistuitor, construind imaginea eului poetic, "acel eu care a aflat ca AĞeste in noi ceva mai adanc decat noi insineAğ, asadar eul care si-a gasit sinele" (Constantin NoicA).



Strofa intai. Primul vers al poeziei -"Nu credeam sa-nvat a muri vrodata"- este, cu siguranta, cel mai profund gand poetic din literatura noastra, sintetizand un intreg sistem filozofic, prin care eul liric dezvaluie trecutul relativ ("sa-nvat") al tineretii sale, un timp cand se credea vesnic apartinator al Cosmosului. Atitudinea contemplativa a poetului se manifesta prin starea de visare catre elemente cosmice definitorii ale solitudinii: "Ochii mei naltam visatori la steaua / Singuratatii." Verbele din prima strofa, aflate la imperfect -"nu credeam", "naltam"-, proiecteaza actiunea conjunctivului "sa-nvat" intr-un trecut relativ in care poetul se simtea contopit cu Cosmosul, stare intrerupta cu brutalitate de infinitivul "a muri" cu valoare atemporala, definind un fenomen continuu, ce pandeste omul.



Strofa a doua exprima suferinta "dureros de dulce" a eului poetic, provocata de aparitia surprinzatoare a iubirii, "deodata tu rasarisi in cale-mi", care-i trezeste pentru prima oara "voluptatea mortii/ Nenduratoare", constientizand cu tristete efemeritatea omului, destinul implacabil al conditiei de muritor.



Strofa a treia exprima patima devoratoare a eului poetic pentru femeie, desi mitologia antica ofera exemple de chinuri fizice la care sunt supusi eroii mitici Nessus si Hercul, din pricina intrigii unei femei. Legenda din mitologia greaca povesteste cum Hercules, incitat de sotia sa, Deianira, impotriva centaurului Nessus il ucide cu o sageata otravita. Cu ultimele puteri, Nessus o sfatuieste pe Deianira sa-si imbrace sotul intr-o camasa muiata in sangele lui, care se dovedeste inveninat si inflamabil, astfel ca Hercules moare in chinuri cumplite, incercand sa-si scoata camasa de pe trup, o smulge odata cu carnea, suferinta mortii fiind astfel ingrozitoare. Tot astfel, sufletul poetului este mistuit de patima erotica, pe care o simte chinuitoare pana in strafundurile eului liric, focul ce-1 arde nu poate fi stins "cu toate/

Apele marii".

Strofa a patra. Pierzand singuratatea, s-a pierdut pe sine, confesiunea atinge momentul culminant al suferintei, combustia (arderea - n.n.) erotica fiind la apogeul chinurilor in care poetul agonizeaza: "De-al meu propriu vis mistuit ma vaiet/ Pe-al meu propriu rug, ma topesc in flacari". Simbolul pasarii Phoenix presupune speranta recastigarii unei vieti purificatoare prin ardere, adica prin iubire, tx liric intrebandu-se daca ar fi posibila o renastere a sinelui, asemanatoare cu aceea a miticei pasari: "Pot sa mai renviu luminos din el ca/ Pasarea Phoenix?".

Ultima strofa depaseste forma elegiei, accentele filozofice ale rugaciunii de reintegrare a fiintei, "Vino iar in san, nepasare trista;" aduc aminte omului de trecerea in nefiinta, cu conditia regasirii propriei identitati, atat de zdruncinata prin ivirea iubirii: "Ca sa pot muri linistit, pe mine/ Mie reda-ma!". Viata e o cale pentru cunoasterea de sine si o permanenta invatare a mortii, existenta umana fiind conditionata de ideea ca "Moare numai cel ce se stie pe sine", cum scrie Nichita Stanescu in poezia "A unsprezecea elegie".






Poezia "Oda (in metru antiC)" sintetizeaza filozofic marile probleme ale existentei umane: cunoasterea, dragostea, moartea, relatia cu universul, ciclul vietii fiind incomplet fara trairea mistuitoare a iubirii, ca unica si inevitabila cale de cunoastere si mai ales de autocunoastere.



Procedee artistice. Mihai Eminescu creeaza, in poezia "Oda (in metru antjC)", un limbaj artistic expresiv nu prin podoabe stilistice, ci prin valorificarea metaforica a limbii la nivel morfologic si sintactic. Verbele din prima strofa, aflate la imperfect -"nu credeam", "naltam"-, proiecteaza actiunea conjunctivului "sa-nva{" intr-un trecut relativ in care poetul se simtea contopit cu Cosmosul, stare intrerupta cu brutalitate de infinitivul "a muri" cu valoare atemporala, definind un fenomen continuu, ce pandeste omul.

Trairea clocotitoare si mistuitoare a sentimentului de iubire este de data recenta, brusca, surprinzatoare, fapt sugerat de perfectul simplu al verbelor "rasarisi", "baui" si de repetarea pronumelui personal de persoana a Ii-a singular, "tu", care sugereaza aparitia femeii in viata barbatului: "Cand deodata tu rasarisi in cale-mi,/ Suferinta tu, dureros de dulce". Expresivitatea stilistica a strofei sporeste emotia artistica a poeziei prin cele doua constructii oximorohice "dureros de dulce" si "voluptatea mortii".

O inedita si surprinzatoare subtilitate stilistica ce sugereaza mistuitoarea combustie erotica este construita simetric in strofele a treia si a patra: primele doua versuri din fiecare strofa exprima suferinta/iar al treilea cuprinde o afirmatie -"Focul meu a-1 stinge nu pot cu toate/ Apele marii"- si, respectiv o interogatie poetica "Pot sa mai renviu luminos din el ca/Pasarea Phoenix?". Eminescu valorifica aici moartea eroilor mitici Hercules si Nessus, pentru a sugera suferintele mistuitoare ale iubirii, cu intentia de a transmite cititorilor o experienta sacra. in ultima strofa verbele se afla la Imperativ -"vino", "reda-ma"-, sugerand aspiratia omului de geniu spre redobandirea identitatii sinelui, spre o posibila refacere a unitatii intregului pierdut in tinerete prin aparitia tulburatoare a iubirii si pentru care este necesara o "nepasare trista". in ultimele doua strofe se remarca adjectivele pronominale antepuse - "al meu vis", "al meu rug". Versurile finale ale fiecarei strofe se disting fie printr-un singur cuvant, fie printr-o sintagma, scrise cu majuscula, ce sintetizeaza ideatic viziunea eminesciana privind conditia omului in lume: "Singuratatii", "nenduratoare", "Apele marii", Pasarea Phoenix", "Mie reda-ma!".

"Oda" eminesciana este inrudita cu poezia lui Horatiu prin metrica si cu marile texte literare ale culturii universale prin absenta rimei si prin maxima concentrare a profundelor idei filozofice exprimate.



 

Crezi ca ne lipseste ceva?

Poti adauga opera - comentariul, eseul sau referatul despre opera care lipseste.







Politica de confidentialitate

Copyright © 2009 - 2019 : Autorii.com - Toate Drepturile rezervate.