Eminescu deschide prin poezia sa orizont intrebarilor fundamentale asupra conditiei omului in univers, cautand solutii pentru realizarea armoniei rupte dintre existenta umana si esenta ei, dintre ordinea naturii si cea sociala, dintre libertate si necesitate. Ca inadaptat superior, din familia tragica a lui Heine, Edgar Poe sau Baudelaire, poetul a trait cu luciditate abisul dintre ideal si real, alegand ipostaza de cugetator, ars de patima adevarului.
Drumul prin labirintul simbolurilor si al semnificatiilor filosofice are ca posibil cifru poetic ideile germanului Schopenhauer din lucrarea Lumea ca vointa si reprezentare: vointa de a trai devenita dor nemarginit", pesimismul determinat de conditia umana precara, ideea hegemoniei dintre poezia eminesciana si universul idealist-subiectiv al filosofiei schopenhaueriene.
Timpul - categorie filosofica controversata - devine la Eminescu meditatie asupra ireversibilitatii sale.
Memento mori, o imaginara calatorie retrospectiva, evoca panorama unor vestigii apuse, de la cele din Babilon, Ninive, din Egiptul antic, la Memfis, Teba, Sarmisegetusa dacica sau Roma. Spectacolul istoriei este privit ca o invariabila mecanica a ascensiunii si prabusirii sub imperiul vointei oarbe de existenta si al dorintei de putere. Poetul traieste amaraciunea marilor prabusiri sub furtuna Istoriei si a Timpului.
Toate interogatiile filosofice, precum si drama luciditatii, a incompatibilitatii dintre relativ si absolut se regasesc in ciclul Scrisorilor - poeme de larga respiratie in care se manifesta poetic gandirea istorica, politica si filosofica a poetului.
Scrisoarea I evoca inceputurile obscure ale lumii, cand fiinta nu se diferentiase de nefiinta, prin asimilarea conceptelor Indiei vedice si ale teoriei kantiene. Scrisoarea II critica arivismul intelectual, triumful nonvalorii, agresivitatea mediocritatii.
Scrisoarea III reverbereaza ecourile istorice, cu valoare de elemente de referinta, de stabilitate si continuitate. Scrisorile IV si Vsunt satire amare ale profanarii sentimentului erotic in viziunea poetului dezamagit de societatea vremii. Conditia insului superior in raport cu socialul sau cosmicul, imposibila iubire dintre naturi sufletesti ireconciliabile, voci lirice ale aceluiasi eu poetic, sunt posibile porti de acces in universul nelinistitor al poemului Luceafarul.
