Enciclopedia marilor scriitori ai literaturii romane.
 
Inscrie-te si imbunatateste enciclopedia autorilor romani.
Am uitat parola Creaza cont nou
Home     Autori     Sinteze literare      Critica literara      Opere





Cultura si armonie la Eminescu despre Mihai EMINESCU



Eminescu nu poate fi inteles fara doua concepte fundamentale: "cultura" si "armonie". Acestea sunt cele doua concepte cheie pentru inselegerea operei lui Eminescu, care nu este in ultima instanta decat o sinteza unica si originala de cultura si armonie. Eminescu este inainte de toate de toate un fenomen de cultura, iar poezia sa este un limbaj cultural, incarcat de mituri si de simboluri.

Eminescu a avut o cultura vasta, temeinica si profunda. Cum a reusit Eminescu sa asimileze o asemenea cultura atat de solida, intr-o perioada atat de scurta a existentei sale creatoare, este prima mare intrebare pe care trebuie sa ne-o punem in legatura cu miracolul eminescian.

O explicatie ar putea fi faptul ca Eminescu la Viena si Berlin a avut profesori celebri, adevarate somitati ale timpului. Dar aceasta explicatie nu este suficienta si nici multumitoare. Cati dintre colegii de generatie ai lui Eminescu n-au beneficiat de o asemenea instructie exemplara si totusi nu s-au ridicat la nivelul de cultura al lui Eminescu.

Dincolo de orice explicatie este de presupus ca Eminescu a avut o vocatie culturala neobisnuita, o chemare innascuta si irezistibila spre cultura. Cultura eminesciana ne determina sa repunem in discutie chiar conceptul de cultura. Adevarata cultura nu este tot una cu eruditia sau cu informatia. Acestea nu sunt decat un material care trebuie prelucrat si interpretat pentru a ajunge la idei personale. Ca orice intelectual adevarat, Eminescu avea acea capacitate de a trece totul prin filtrul gandirii sale puternice si originale, si de a se misca liber si nestanjenit in sfera ideilor generale.

Despre cultura lui Eminescu s-au pronuntat aproape toti exegetii mai importanti. Primul care a atras atentia asupra culturii eminesciene a fost Titu Maiorescu, in studiul sau "Eminescu si poeziile lui". Minte limpede si logica, Maiorescu nu confunda cultura cu simpla eruditie, si de aceea spunea ca la Eminescu cultura nu este un material strain, exterior, din afara, ci unul asimilat chiar de individualitatea sa creatoare.



AŽn "Istoria literaturii romanesti. Introducere critica" (1929) marele istoric Nicolae Iorga, un adevarat "monstrum eruditionis" si monstru poligraf in acelasi timp, autorul unei opere incredibile, insumand peste 1000 de carti, si peste 20.000 de aricole, se inclina in fata geniului eminescian si spunea ca opera lui Eminescu reprezinta cea mai vasta sinteza facuta de un roman vreodata.

AŽn "Opera lui Mihai Eminescu", Calinescu analiza pe larg cultura lui Eminescu si aprecia cunostintele lui Eminescu cu maxima exigenta in toate domeniile de cunoastere. Calinescu spunea ca, luat in fiecare domeniu in parte, Eminescu nu se ridica totusi la nivelul celor mai buni specialisti in materie, dar in ansamblu, privit in totalitatea cunostintelor sale, depasea cu mult unhiul de vedere ingust al specialistilor. Marele critic ajunge la concluzia ca Eminescu se afla in posesia tuturor factorilor culturali.

AŽn eseul sau "Eminescu sau ganduri despre omul deplin al culturii romanesti" (1975), C.Noica se ocupa de manuscrisele eminesciene, de cele 44 de caiete care ne-au ramas de la Eminescu, depuse la Academia Romana in 1902 de Titu Maiorescu. Marele filosof observa cu uimire ca-n manuscrise intalnim, pe langa textele literare si reflexii filosofice, o multime de calcule matematice, de ecuatii fizice si formule chimice si numeroase cunostinte astrologice. De aceea Noica vedea in Eminescu intruchiparea idealului renascentist de "homo universale", deschis deopotriva spre disciplinele umaniste, cat si spre cele exacte, si-l compara pe Eminescu cu marile personalitati ale Renasterii italiene, cu Leonardo da Vinci si Pico de la Mirandola. Constantin Noica il numea pe Eminescu, printr-o formula memorabila "om deplin al culturii romanesti".

Eminescu a avut in primul rand o solida cultura filosofica asa cum putini scriitori ai lumii au avut vreodata. AŽn eseul sau "Eminescu si poeziile lui", Maiorescu a stabilit cu precizie primele repere ale culturii filosofice eminesciene: filosofia indiana si buddhismul, filosofia greaca in special Platon si metafizica germana, in frunte cu Kant si Schopenhauer.

Pentru Eminescu marele filosof german Immanuel Kant a reprezentat modelul absolut, la care s-a raportat in permanenta. Eminescu il considera pe Kant o culme a gandirii umane si-l numea "filosoful cel mai adanc". AŽntr-unul din manuscrisele sale Eminescu marturisea emotia unica si irepetabila a intalnirii cu opera lui Kant. Pornind de la premiza ca orice nare descoperire si orice mare adevar purced de la inima si se intorc la inima, Eminescu spunea ca "atunci cand il citesti pe Kant mintea iti devine o fereastra prin care patrunde lumina unui soare nou".

Sistemul filosofic kantian este o expresie a idealismului obiectiv si transcedental. Conceptul filosofic de baza al lui Kant este "lucrul in sine", esenta numenala nerecognoscibila, care nu poate fi recunoscuta pe cale rationala, ci numai pe cale intuitiva. Kant recunostea limitele ratiunii, a carei critica o intreprinde in lucrarea sa fundamentala "Critica ratiunii pure".

Kant era un rationalist mistic, daca se poate spune asa, adica un rationalist care admitea transcendenta.

La varsta de 20 de ani Eminescu a inceput sa traduca "Critica ratiunii pure" si a tradus aproximativ o treime din aceasta opera. Considerata cea mai dificila opera din istoria filosofiei. Nici un tanar nu s-a incumetat vreodata sa-l traduca pe Kant la aceasta varsta. Daca Eminescu il considera pe Kant un ideal aproape imposibil de atins, in schimb Arthur Schopenhauer il simtea mai aproape si mult mai accesibil. Schopenhauer a fost filosoful inimii sale, un adevarat "magister vitae" pentru Eminescu. Schopenhauer este si un mare moralist de la care Eminescu a invatat adevarul despre viata, mai mult decat toti moralistii. Schopenhauer este un filosof de o vasta eruditie, bun cunoscator al culturilor clasice si al culturilor vechi, iar filosofia sa este exprimata intr-o forma cum nu se poate mai expresiva si mai atractiva, proband veritabile virtuti literare. Schopenhauer e un discipol al lui Kant, de care s-a diferentiat pe linia unui idealism subiectiv si voluntarist.

Sistemul filosofic al lui Schopenhauer a fost expus in lucrarea sa fundamentala "Lumea ca vointa si reprezentare". Conceptul de baza al lui Schopenhauer este vointa oarba de a trai, o dorinta obscura si inconstienta de viata, instinctul de perpetuare si de autoconservare al speciilor, care intretine lupta pentru existenta si care e sursa Raului universal.

Dupa Schopenhauer Raul domina lumea, iar viata nu este decat un razboi al tuturor impotriva tuturor (bellum omnium contra omneS). Acesta este asa-zisul pesimism schopenhauerian dar care poate fi interpretat si ca o forma de realism si de maxima luciditate. Schopenhauer este un ganditor nonconformist si incomod, de o sinceritate aproape cinica si brutala, de-a dreptul dezarmanta, care n-a fost niciodata pe placul spiritelor marginite, filistine.

De la Kant Eminescu ajunge intotdeauna la Schopenhauer asa cum observa cu patrundere Calinescu. Schopenhauer a deschis calea filosofiei moderne, a "vointei de putere" a lui Nietzsche si a nihilismului existentialist contemporan. Cu toata veneratia sa pentru Schopenhauer Eminescu nu poate fi considerat un discipol orb si fanatic al autorului "Lumii ca vointa si reprezentare".

Eminescu se diferentiaza de Schopenhauer din mai multe puncte de vedere. Dupa Schopenhauer raul se manifesta peste tot, atat in natura, cat si in societate. Dupa Eminescu, raul nu se manifesta in natura, ci numai in societate. Schopenhauer a contemplat cu indiferenta, raceala si detasare spectacolul lumii, pe cand Eminescu a fost un luptator patimas pentru eradicarea raului social.



Schopenhauer este un misogin care dispretuieste capacitatea intelectuala a femeilor. Eminescu n-a fost misogin decat numai fata de femeia cocheta si superficiala, vicleana, al carei prototip ramane Dalila, despre care legenda biblica, cu care incepe "Scrisoarea V" ne spun ca in timp ce Samson dormea i-a taiat parul, luandu-i toata puterea.

Din filosofia freaca Eminescu a fost influentat mai mult de Platon si de Pitagora. AŽn nuvela "Sarmanul Dionis", cand eroul se intoarce la miezul noptii acasa se apuca sa citeasca un tratat de astrologie bizantina, ilustrat nu intamplator cu portretele lui Platon si Pitagora, filosofii greci preferati ai lui Eminescu.

Dupa Platon lumea reala nu este decat o copie imperfecta a unei lumi ideale, a arhetipurilor, a ideilor eterne. De la Platon Eminescu a preluat teoria arhetipurilor si conceptul de "anamneza", care inseamna "reamintire dintr-o alta existenta".

Armonia eminesciana nu este, in ultima analiza, decat armonia universala a lui Pitagora, factorul pe care se sprijina insa si arhitectura lumii. Dupa marele filosof si matematician Pitagora "cosmosul este ordine si armonie".

Eminescu nu poate fi inteles fara filosofia indiana cu care s-a familiarizat pe deplin in perioada studiilor la Viena si Berlin, unde a avut profesori ilustri, indianologi celebri ca Max Muller si Albrecht Weber. Eminescu cunostea "Gramatica sanscrita" a lui Franz Bopp si dupa toate probabilitatile se afla in posesia unui vocabular destul de insemnat de limba sanscrita.

Eminescu cunostea foarte bine "Vestele", colectie de imnuri religioase si filosofice aparuta pe la inceputul mileniului I, anterioara epopeilor homerice. (Epopeea lui Ghilgames, mileniul III). AŽn sanscrita "veda" inseamna stiinta, cunoastere. Vedele sunt alcatuite din patru mari parti: Rig-Veda ("rig" inseamna imn sau verS), Sama-Veda ("sama" - canteC), Iajur-Veda ("iajur"-jertfA) si Atharna-Veda ("atharn" -preot al foculuI). La randul lor, cele patru mari parti sunt alcatuite fiecare din alte zece parti. Imaginea cosmogonica din "Rugaciunea unui dac" inspirata din "Imn catre Prajapati" sau "Imn catre zeul necunoscut" din partea a zecea din "Rig-Veda". Imaginea cosmogonica din "Scrisoarea I" este inspirata din "Imnul creatiunii", tot din partea a zecea din "Rig-Veda".

O alta mare sursa de inspiratie a lui Eminescu au constituit-o "Upanisadele", comentarii ale vedelor pe care Schopenhauer le considera "fructul supremei intelepciuni omenesti". "Upanisadele" sunt o opera ezoterica cu caracter initiatic. Cuvantul "upanisad" inseamna "invatatura secreta" ("aseaza-te langa mine"). "Upanisadele" sunt alcatuite dintr-o serie de dialoguri filosofice in versuri sau in proza intre magistru si invatacel.

Esenta doctrinei upanisadice o constituie unitatea Atman-Brahman. Dupa doctrina upanisadica Sufletul individual, (atmaN) se contopeste in cele din urma cu Sufletul universal (brahmaN).

Din filosofia indiana Eminescu a fost atras cel mai mult de buddhism. La Eminescu Buddha apare cu numele intreg sub forma Buda-Sakya-Muni in poezia "Eu nu cred nici in Iehova" Buddha inseamna Trezitul sau luminatul, Sakya este numele neamului regal al lui Buddha din nordul Indiei, iar Muni inseamna AŽnteleptul. Dupa buddhism, doctrina filosofica si religioasa expusa in cartea Dhammapada (Cuvintele legiI), esenta vietii formeaza durerea, suferinta. Cauza durerii si a suferintei o reprezinta dorinta sau setea de viata (thanA).

Eliberarea de durere si de suferinta se produce prin situarea pe Calea de Mijloc, Calea cea Dreapta sau Calea cu opt brate a lui Buddha, care preconiza o gandire si o actiune corecta, ferita de exagerari si excese. Calea de Mijloc duce spre Nirvana, insemnand in sanscrita stingerea€. Nirvana este o stare de liniste, de repaos, de beatitudine, de fericire, de domolire a focului vital. Nirvana este singura experienta posibila a Neantului, si se dobandeste prin tehnicile yoghine ale meditatiei.

AŽntr-unul din manuscrisele sale Eminescu declara eu sunt buddhista€. AŽntr-una din insemnarile sale Emil Cioran se intreba ce s-ar fi intamplat cu cultura noastra daca nu il aveam pe Eminescu, si-l numeste pe Eminescu un Buddha al poezieia€.

Celalalt concept cheie pentru interpretarea si intelegerea lui Eminescu este armonia. Prin armonia eminesciana trebuie sa intelegem muzicalitatea formei, echivalenta armoniei versurilor eminesciene. Si desore armonia eminesciana au vorbit cei mai importanti eminescologi. Primul care a adus in discutie armonia eminesciana a fost tot Titu Maiorescu, in acelasi studiu Eminescu si poezia luia€. Titu Maiorescu numea armonia eminesciana armonia onomatopeicaa€ privita ca un rezultat al imitatiei sunetelor naturii. Dar armonia eminesciana este un concept mult mai complex, nu numai de ordin muzical, ci si de ordin filosofic.

Dupa Mihail Dragomirescu, autorul Stiintei literaturiia€ (1924) si teoreticianul capodoperelor armonia eminesciana este o perfecta adaptare a formei la fond, o fuziune a eului liric cu lumea inconjuratoarea€. AŽntr-un studiu de referinta Eminescu a€“ note asupra versuluia€ (1929) Garabet Ibraileanu analiza armonia eminesciana in functie de mijloacele prozodice, de rima, ritm, efectele eufonice si aliteratie. Dar ajunge la concluzia ca izvoarele armoniei eminesciene trebuie cautate in adancul subconstientului eminescian. Primul exeget care a facut disocierea intre o armonie internaa€ si o armonie externaa€ la Eminescu a fost Tudor Vianu, in studiul sau Poezia lui Eminescua€ (1932). Dupa Tudor Vianu, armonia externa, care este un rezultat al mijloacelor prozodice si artistice este relativ usor de analizat. Dar armonia interna este dificil de analizat, deoarece este un factor inefabil si insondabil, care tine de adancurile subconstientului eminescian, o stare de desprindere, de luciditate.




Calinescu numeste armonia eminesciana in Opera lui Mihai Eminescua€ un metronom al somnuluia€. Dumitru Caracostea, primul nostru critic structuralist, analizeaza armonia eminesciana in functie de mijloacele prozodice si de categoriile gramaticale. Edgar Papu in studiul Poezia lui Eminescua€ (1971) considera ca dincolo de efectele savant calculate ale orchestratiei, armonia eminesciana se naste spontan. Asa cum numai din cateva note sugerate de cantecul unui grangur in padurea vieneza Beethoven, acest titan al muzicii, pentru care Eminescu avea cea mai mare admiratie, scotea in Simfonia a V-a cel mai tulburator vals al destinului.

Cel mai departe, pe linia armoniei eminesciene a mers Zoe Dumitrescu-Busulenga in cele doua volume ale sale, Eminescu si muzicaa€ (1985) scrise in colaborare cu muzicologul Iosif Sava. Pentru a intelege armonia eminesciana Zoe Dumitrescu-Busulenga face recurs la doctrina pitagoreica. Armonia eminesciana este armonia universala pe care se sprijina intreaga arhitectura a lumii. Dupa marele filosof si matematician grec, in jurul focului primordial ït a€hestiaa€ se invarte soarele si celelalte planete, care prin rotire si vibratie scot o muzica divina si aproape imperceptibila. Aceasta este muzica sferelora€, cum o numea Pitagora, si care apare si la Eminescu sub expresia dulcea muzica de sferea€ in Scrisoarea Va€.

Pentru a intelege armonia eminesciana trebuie sa mergem mai departe decat Zoe Dumitrescu-Busulenga, si sa facem un recurs la doctrina orfica, doctrina anterioara pitagorismului, si care a influentat profund filosofia lui Pitagora. Chiar ipotenuza, termen care vine de la grecescul ïsït a€hypoteinusaa€ din celebra teorema a lui Pitagora, nu este insa altceva, in traducere exacta, decat coarda intinsa a harfeia€, cea ce ne trimite direct la legendara harfa a lui Orfeu.

Radacinile armoniei eminesciene trebuiesc cautate asadar in orfism. Eminescu a valorificat mitul lui Orfeu, legendarul cantaret trac, care, cu lira sa imblanzea fiarele si cobora intreaga natura intr-o vraja extatica. Orfeu reprezinta prototipul poetului dintotdeauna, sinteza muzicii cu verbul. Mitul lui Orfeu a fost valorificat de Eminescu in forma sa cea mai directa si cea mai expresiva in episodul dedicat Gradinii Antice din Memento moria€, in care Eminescu isi imagineaza gestul deznadajduit al lui Orfeu de sfaramare a harfei si de azvarlire a ei in haos, ceea ce ar fi angrenat dupa sine o enorma perturbatie cosmica si o fantastica migratie de lume:

De-ar fi aruncat in chaos arfa-i de cantari imflata,

Toata lumea dupa dansa, de-al ei sunet atarnata,

Ar fi curs in vai eterne, lin si-ncet ar fi cazut

Caravane de sori regii, carduri lungi de blonde lune

Si popoarele de stele, universu-n rugaciune,

AŽn migratie eterna de mult s-ar fi pierduta€.

Dar Orfeu in loc sa arunce harfa in haos, o arunca in mare si omenirea este salvata. AŽn doctrina orfica numai cantecul, numai muzica sustine lumea. Mitul orfic mai apare intr-o forma mai cifrata in Luceafarula€, atunci cand Demiurgul ii ofera lui Hyperion una dintre ipostazele omului de geniu, aceea de poet.

Dar mitul orfic apare de cele mai multe ori in subtextul creatiei eminesciene, si este un mit ingropat in textul eminescian, un mit obsedant si recurent, care strabate creatia eminesciana de la un capat la altul. Daca facem fie si o sumara statistica, vom observa ca printre cuvintele care revin cel mai mult la Eminescu sunt: canteca€, liraa€, harfaa€, ceea ce ne trimite indirect la mitul orfic.

Eminescu se afla la confluenta a doua mari mituri, mitul lui Hyperion si mitul lui Orfeu. Hyperion reprezinta cultura, ideile, contemplatia senina a omului de geniu; Orfeu este un simbol al muzicalitatii, al armoniei eminesciene. La cultura, la idei avem mai greu acces, sensurile ultime si cele mai profunde ale versurilor lui Eminescu ne scapa uneori, chiar si celor mai subtili exegeti. AŽn schimb armonia, vraja orfica a versului eminescian ne cucereste de la inceput, pune stapanire pe noi si ne subjuga pentru totdeauna.

Daca orfismul reprezinta conditia primordiala a lirismului, atunci Eminescu, chiar prin aria geografica si culturala careia ii apartine este mai aproape de Orfeu, de stramosul poetilor, mai mult decat oricare dintre marii poeti ai lumii.

 

Crezi ca ne lipseste ceva?

Poti adauga opera - comentariul, eseul sau referatul despre opera care lipseste.







Politica de confidentialitate

Copyright © 2009 - 2019 : Autorii.com - Toate Drepturile rezervate.