Enciclopedia marilor scriitori ai literaturii romane.
 
Inscrie-te si imbunatateste enciclopedia autorilor romani.
Am uitat parola Creaza cont nou
Home     Autori     Sinteze literare      Critica literara      Opere




  • Mihai EMINESCU



    Mihai EMINESCU - poza (imagine) portret Mihai EMINESCU



    Despre Bolnav in al meu suflet

    alte articole, referate, eseuri si sinteze literare

    Bolnav in al meu suflet -analzia







Bolnav in al meu suflet -analzia de Mihai EMINESCU



Mihai EMINESCU Bolnav in al meu suflet
Poezia aceasta face parte dintre postumele lui Eminescu. Perpessicius publica textul in monumentala sa editie (Mihai Eminescu, Opere, voi. IV, p. 513), facand precizarea: "inedit, in forma aceasta detasata. Se afla in ms-ul 2259, scris cu creionul, pe o fila razleata". Editorul apreciaza aceste versuri ca o "lamentatie subiectiva dintru inceput", constatand ca o parte din ele au fost utilizate in poemul dramatic Muresan, versiunea din 1876 (a se vedea versurile 55-62 si 185-194 din aceasta versiunE). Deci textul poate fi datat, cu aproximatie, 1876.



Poezia poarta amprenta geniului eminescian, cu sensibilitatea si puterea lui de reflectie iesite din comun, cu vasta sa cultura, inradacinata in stravechi mitologii si cu uimitoarea lui capacitate de expresie. Textul are mai toate atributele unei ocurente comunicative unitare, de sine statatoare, care traduce o intentie, vizeaza un efect, include niste presupozitii, are loc intr-o situatie de comunicare specifica. Sub aspect poetic si ideatic, Bolnav in al meu suflet se afla, indiscutabil, la nivelul celor mai complexe creatii eminesciene.

Ca mai toate poeziile eminesciene, si Bolnav in al meu suflet invita cititorul la meditatie, pentru ca "lamentatia subiectiva" a poetului nu e una comuna, romantic--lacrimogena, deci superficiala, ci una cu radacini profunde, metafizice, izvorata dintr-o evaluare lucida a existentei in general si a locului si rostului omului in lume. De asemenea, ca multe din creatiile lui Eminescu, si aceasta poezie, datorita multiplelor virtualitati implicate in limbajul poetic utilizat, invita cititorul la o complexa activitate de actualizare a potentelor spirituale ale limbajului, in virtutea unor presupozitii de care poate sau nu poate fi capabil, pentru a ajunge astfel la conturarea unor nuantate interpretari.



Ce semnificatii pot sugera versurile din Bolnav in al meu suflet } Multiple, in functie de partile discursului poetic asupra carora ne focalizam atentia. Toate sunt insa interferente, complementare, ele nu se afla in opozitie, nu se exclud, ceea ce dovedeste coerenta textului vazut ca intreg.

1. Daca ne concentram atentia asupra cuvantului vina din versul "Nascut far de-a mea vina, traind far mai s-o stiu", si citim intregul text prin filtrul campului semantic al acestui cuvant, putem intui ca poetul intelege existenta ca vinovatie. Parca cineva atotputernic, inversunat impotriva lumii, a instituit existenta ca evidenta a unei vinovatii, ascunsa pentru totdeauna in cel mai desavarsit mister. Ideea aceasta nu este noua. Ea se intalneste in mai toate mitologiile importante. in cartea Tragicul, o fenomenologie a limitei si depasirii (Humanitas, Bucuresti, 1995), Gabriel Liiceanu relateaza urmatoarea legenda chineza: "intr-o zi, coborand pe pamant, Zeul cel Mare s-a asezat pe o stanca sa se odihneasca. Pe locul ales crescuse o planta cu spini, imparatul Cerului a facut vinovata stanca, dar vrand s-o pedepseasca, si-a dat seama ca ea nu poate simti. Atunci a strecurat in trupul pietrei o farama din sufletul sau. Asa s-a nascut omul, o piatra insufletita si odata cu el vina si pedeapsa si-au facut loc in sanul existentei".

Ne putem intreba, in continuare, despre ce fel de "vinovatie" vorbeste poetul: vinovata sau nevinovata? Si daca e o vina nevinovata este ea si autentic tragica? Pentru a raspunde acestor intrebari, sa revedem, mai intai, un grup de versuri ce ni se par sugestive in acest sens:

Nascut far de-a mea vina, traind far mai s-o stiu, Nu merg cum merg alti oameni, nu-mi pasa de-unde viu Supus doar, ca nealtii, la suferinte grele, Unesc cu ele stirea nimicniciei mele.

A vietii osteneala o simt si n-o combat.

S-acum din nou in evu-mi, lui Sisif cruda stanca Spre culmea mortii mele ridic s-ast data inca.

Poetul a fost aruncat in lume fara vina traindu-si viata (vinA) "far mai s-o stie" (viata?, vina? - e tot unA). isi poarta, in suferinta, povara existentei, fara revolta, precum legendarul Sisif stanca. Asadar, viata sa este o vina de care nu se simte vinovat, dar in loc sa lupte impotriva acestei nedreptati (limitE) existentiale, se resemneaza. Identificam, in acest comportament, ceea ce teoria moderna despre tragic numeste anularea tragicului prin resemnare sau obedienta la limita. Poetul isi simte sufletul prea obosit (bolnaV) pentru a se revolta si a lupta impotriva limitelor acestei vieti trecatoare. El incearca sa relativizeze limita absoluta prin prezumtia disolutiei individului intr-un adevar mai inalt, cu alte cuvinte, prin prezumtia ca el, fiinta empirica, este doar parte a unui intreg, care se perpetueaza prin iteratie fenomenala: "Dar vai! - exclama poetul - nici siguranta n-o am ca mor pe veci/() Nimic, nimic n-ajuta - si nu-i nici o scapare/Din asta lume-eterna, ce trecatoare pare". Si atunci, relativizeaza limita prin obedienta si resemnare, traduse, poetic, printr-un lamento sfasietor, in spiritul unui romantism maladiv, foarte aproape insa de angoasa modernilor.

2. in stransa legatura cu intelegerea existentei ca vina se afla, in Bolnav in al meu suflet, ideea existentei ca pedeapsa, a sufletului ca "unealta de ocara" mai ales. Aceasta interpretare e posibila, daca ne concentram atentia asupra unor versuri precum:

La morti va fi pus iarasi, de catre lumi din cer Ca cu acelasi suflet din nou sa reapara, Migratiei eterne unealta de ocara!

Deci prezumtiva vina mitica, savarsita intr-o temporalitate primordiala, se ispaseste prin existenta afectiva in planul lumii fenomenale, relative, supuse permanentei curgeri si metamorfoze ("alte masti, aceeasi piesa", spune poetul, in GlossA). Semnificative in acest sens sunt cele doua nume mitologice, Ahasverus si Sisif, cu valoare metaforico-simbolica. Precum Ahasverus, jidovul ratacitor, pedepsit de divinitate la peregrinare vesnica, in saracie, pentru ca l-ar fi luat in ras pe Iisus Hristos, cand acesta urca Golgota, sufletul "sarman" al poetului, pus, mereu, "in alta forma", este condamnat sa ispaseasca, prin succesive reincarnari, o pedeapsa, constientizand aceasta eterna "migratie" ca o "unealta de ocara". Apoi, la fel ca miticul Sisif, pedepsit cu zadarnicia unei trude vesnice (pedeapsa era sa impinga, mereu o stanca pana la coama unui deal; rostogolita de fiecare data inapoi, stanca trebuia din nou dusa spre varf, prin repetare pana la sfarsit a efortuluI), pentru ca a inlantuit moartea, oprind deci sirul reincarnarilor - spaima poetului nostru - artistul se simte supus unui vesnic chin existential:



S-acum din nou in evu-mi, lui Sisif cruda stanca Spre culmea mortii mele ridic s-ast data inca. S-ast data? Cine-mi spune ca-i cea din urma oara?

Chinul existential pare insa a atinge farama de orgoliu de care se mai simte in stare fiinta poetului ("Prea slab pentru a fi mare, prea mandru pentru a fi mic"), evaluand pedeapsa eternei migratii (viata, existenta omului astfel conceputA) ca o "ocara", aproape o luare in ras a fiintei.

3. "Ocara" unei existente intelese ca serie infinita de "masti" ale unei unice "piese" imbolnaveste fiinta. Poezia in discutie ne poate sugera, prin chiar primul vers - pozitie privilegiata - interpretarea existentei ca boala incurabila. in text exista o multitudine de indici de poeticitate care sustin ideea sugerata de versul-titlu. Versurile:

Bolnav in al meu suflet, in inima bolnav, Cu mintea depravata si geniul trandav, inchin a mea viata la scarba si-ntristare Si-mi tarai printre anii-mi nefasta aratare definesc, poetic, simtomele bolii. Tristete si deprimare sufleteasca, minte ravasita si aproape paralizata, de probleme insolubile, "scarba" de tot si de toate, iata profilul suferintei poetului. in ce consta etiologia bolii existentiale ? in faptul ca "pacientul" nu-si recunoaste nici o vina, pentru a fi implicat in "programarea" vietii ("Nascut far de-a mea vina", spune eL) si, din aceasta cauza, existenta sa in fluxul existentei lumii i se pare inexplicabila. Viata ii este ceva dat si, ca atare, primit doar pentru ca n-a avut posibiltatea optiunii. Acesta fiind scenariul, "pacientul" isi traieste existenta, "cu scarba si-ntristare", pentru ca nu-i poate gasi si intelege finalitatea. Asadar, in Bolnav in al meu suflet ni se reveleaza ca o suferinta ontologica bine motivata sub aspect lirico-reflexiv.

4. in continuarea interpretarii de mai sus, putem adauga ca, din poezia pe care o comentam, se desprinde ideea existentei ca perpetua interogatie nelinistitoare. in aceasta interpretare, viata apare ca un permanent motiv de intrebari fara raspuns. Omul se afla in existenta de cand e existenta? Omul e "cazut" in lume? Atunci, cand, unde si cum s-au intamplat toate acestea ? Si care este sensul, finalitatea vietii lui ? Iata intrebari fara raspuns prezente, implicit, in subtextul postumei Bolnav in al meu suflet, intrebari care chinuie mintea poetului.

5. Se intelege ca nu pentru orice individ existenta constituie, in sine, un motiv pentru intrebari chinuitoare. Numai mintile "depravate" - cum se exprima poetul -adica nonconformiste, nemultumite si nelinistite de statutul hibrid al fiintei umane : materie (limitaT) si spiritualitate (nelimitaT), se incumeta sa-si puna asemenea grave intrebari, care pana la urma duc la un fel de paralizie a reflexivitatii, datorita imposibilitati de a le gasi un raspuns. Iata ca Bolnav in al meu suflet poate semnifica si ideea genialitatii ca sursa de nefericire, idee intalnita si in alte texte eminesciene, mai cu seama in Luceafarul. Prin hiperreflexivitatea sa, omul de geniu este parca predestinat ("nascut far-a mea vina") suferintei si nefericirii. Motivul e predilect romantic - si tot in stil romantic, deprimant, este textualizat aici de Eminescu:

Bolnav in al meu suflet, in inima bolnav, Cu mintea depravata si geniul trandav, inchin a mea viata la scarba si-ntristare Si-mi tarai printre anii-mi nefasta aratare

Supus doar, ca nealtii, la suferinte grele, Unesc cu ele stirea nimicniciei mele,

Structural (genetiC), geniul vine in lume cu morbul suferintei ontologice ("bolnav") in suflet si in cuget ("minte"), asadar, ca o "nefasta aratare", "prea slab pentru a fi mare" (pentru ca e limita conditionata biologiC) si "prea mandru pentru a fi mic" (printre oameni comunI), datorita substantei particulare a spiritului sau prin care doreste sa se dez-limiteze.

Prin conditia sa depasind ceea ce este comun, geniul e mai presus de Bine si de Rau ("Sfant n-am nimic - se confeseaza poetul - , in bine nu cred si nici in rau"), e indiferent fata de viata, fata de cele trecatoare ("Viata mea aceasta nici vreu si nici n-o vreu/Nepasator la toate, de lume apostat/A vietii osteneala o simt si n-o combat"). Existenta geniului e parca menita, blestemata, sa poarte, precum legendarul Sisif, povara propriei superioritati (suferintE), in lumea aceasta de umbre si "pareri".




6. Poezia Bolnav in al meu suflet poate fi interpretata, pana la urma, ca o angoasa surprinzator de moderna prin substanta ei emotional-reflexiva, interpretare implicand, sintetic, toate celelalte lectiuni prefigurate mai inainte. Ea exprima starea de neliniste permanenta pricinuita de hiperreflexivitatea unei minti chinuite de intrebarile grave privind existenta (cosmosul, viata, moartea, sensul tuturor lucrurilor vazute si nevazute etC). E boala incertitudinilor existentiale, cu punctul de plecare in speculatia filosofica, metafizica, vizand Fiinta si modalitatile ei de manifestare. Boala poetului isi afla originea in imposibilitatea mintii omenesti de a delibera, macar aproximativ, in problema statutului ontologic al realitatii.

Dupa David Bohm, ar exista o singura realitate, numita "ordine infasurata", in care totul se afla in acelasi timp si in acelasi loc. Lumea perceputa de noi nu e decat "ordinea desfasurata" a "ordinii infasurate". Lumea noastra reala ca ordine desfasurata este prezenta intr-un singur punct si intr-o singura clipa din "ordinea infasurata", imprumutand terminologia folosita de David Bohm, am putea spune ca poetul sufera pentru ca se afla in imposibilitatea de a sesiza daca "ordinea desfasurata" a realitatii (adica cea care cade direct sub incidenta simturilor noastrE) este sau nu manifestarea unei "ordini infasurate", condensate si eterne in subsantialitatea ei, unde Timpul (trecut, prezent, viitoR) si Spatiul coincid intr-un prezent continuu. In alte poezii, Eminescu pare a fi avut, in mod vag, aceasta deconcertanta intuitie a suprapunerii temporalitatii fenomenale in planul unei ordini "absolute" ("Privelistile sclipitoare, Ce-n repezi siruri se distern,/Repaosa nestramutate/Sub raza gandului etern" - Cu mane zilele-ti adaogi; "Tot ce-a fost ori o sa fie/in prezent le-avem pe toate" -GlossA). Aici, poetul e sigur de perceptia "ordinii desfasurate" si se indoieste de efemeritatea ei:

A vietii osteneala o simt si n-o combat. As rade doar de viata, dispretuind-o toata,

Dar vai! nici siguranta n-o am ca mor pe veci.

El pare a intui un dublu statut al existentei, dar nu este sigur nici de intuitia "ordinii infasurate", cu alte cuvinte, de cealalta dimensiune invizibila a realitatii, care ar fi autentica ei fata, perpetuu manifestata sensibil in ordine fenomenala:

Si daca oare-a mortii maini palide si reci, In loc sa sfarme vecinie a vietii mele norma, Ar pune al meu suflet sarman in alta forma?

Intuitia altei ordini, eterne, pare a deveni certitudine, dar ideea vesnicei rotiri ("migratia eterna"), in planul desfasurarii fenomenale, dupa un "program" inscris in "ordinea infasurata" a existentei il angoaseaza, "imbolnavindu-i" mintea si inima:

Nimic, nimic n-ajuta - si nici nu-i o scapare. Din asta lume-eterna, ce trecatoare pare.

Suferinta gnoseologica, pricinuita de incertitudinile cunoasterii, se impleteste cu suferinta ontologica generata de prezumtia "eternei migratii" fenomenice ("Cine-mi spune ca-i cea din urma oara? "). "Boala" poetului e suferinta metafizica, durerea de a nu putea afla sensul existentei (la scara macro- si microcosmicA). Dar trebuie, acum, invocat un alt element nelinistitor pentru sufletul insetat de Absolut al poetului. "Suferinta" ii este potentata, mai ales, de prezumtia imposibilitatii eliberarii noastre, fiinte altfel efemere, din fatala "migratie", lipsita de sens, prin lumea aparentelor si, implicit, de imposibilitatea identificarii cu Absolutul, oricum ar fi numit acesta: Nirvana, Brahman, Purusa; Spirit absolut, Idee platonica, Numar; Dumnezeu crestin, "ordine infasurata" (BohM), Constiinta cosmica, energie spirituala concentrata in sine, in faza teomorfa (BlagA). "Nimic, nimic n-ajuta-si nu-i nici o scapare./Din asta lume-eterna ce trecatoare pare" - spune Eminescu, sugerand cauza angoasei sale. Conditia limitata a fiintei umane e parca predestinata a fi "adanc ranita" si, in acelasi timp, "cumplit de ostenita" de iteratia nesfarsita a formelor, fara acces la Repaosul etern, la faza teomorfa a Substantei (EnergieI) absolute, la odihna vesnica, invocata de poet in atatea randuri. Poate ca asa-numita atonie eminesciana (Rosa Del ContE), caracterizata prin cadentele obosite ale crepusculului din unele poezii, reprezinta expresia lirica a dorului inconstient de odihna si pace al fiintei ultragiate prin destramare din dimensiunea arhetipala a existentei, a "Logos"-ului fara de inceput si de sfarsit.

 

Crezi ca ne lipseste ceva?

Poti adauga opera - comentariul, eseul sau referatul despre opera care lipseste.






Politica de confidentialitate

Copyright © 2009 - 2018 : Autorii.com - Toate Drepturile rezervate.