Mihai EMINESCU

Arta poetica sau conceptia despre poezie si misiunea poetului

La Mihai Eminescu nu se poate vorbi de o poezie programatica, conceptiile sale despre arta nu se constituie in poezii anume, ci se regasesc in intreaga sa creatie, fie in publicistica, fie in poeziile despre arta, conceptiile sale despre conditia poetului si menirea artei sale fiind exprimate, intr-un fel sau altul, in majoritatea creatiilor lirice.

Se poate totusi afirma ca doar cateva poezii sunt cele care directioneaza conceptia poetica eminesciana, cele mai multe fiind postume, desi unele fusesera scrise la inceputul perioadei de creatie ori in plina maturitate: "Icoana si privaz", "Eu nu cred nici in lehova", "Odin si poetul", "Iambul", "Numai poetul", "in zadar in colbul scolii". intre poeziile programatice antume se numara "Epigonii", "Glossa", "Oda (in metru antiC)", "Criticilor mei" care sunt si cele mai valoroase din punct de vedere literar si profund filozofice. in "Epigonii" Mihai Eminescu da definitia poeziei, pornind de la interogatia retorica "Ce e poezia?", pe care o concepe ca pe o creatie pura, divina, in care imaginile poetice sunt "icoane", ce innobileaza prin sensibilitate, emotie, "glasuri tremurate", mintea si sufletul omenesc:

"inger palid cu priviri curate,

Voluptuos joc cu icoane si cu glasuri tremurate,

Strai de purpura si aur peste tarana cea grea."

Eminescu ii marturiseste lui lacob Negruzzi intr-o scrisoare ce insoteste poezia "Epigonii" motivele pentru care aduce laude poetilor elogiati care "nu sunt pentru meritul intern al lucrarilor lor, ci numai pentru ca intr-adevar te misca acea naivitate sincera, neconstienta cu care lucra ei".

Eminescu se incadreaza singur in curentul literar al romanticilor, recunoscand inclinatia sa de vizionar, scepticismul solitar si preferinta sa pentru antiteza:

"Nu ma-ntoarceti nici cu clasici

Nici cu stil curat si antic -

Toate-mi sunt deopotriva

Eu raman ce-am fost: romantic."

("Eu nu cred nici in Iehova") in ciuda acestei afirmatii, Mihai Eminescu inclina uneori spre clasicism, pretuind profunzimea de gandire a anticilor prin promovarea idealurilor de bine, frumos si adevar, prin aspiratia catre perfectiune si echilibru, prin stilul clar, armonios si prin ironia rece a ratiunii:

"Vreme trece, vreme vine,

Toate-s vechi si noua toate;

Ce e rau si ce e bine

Tu te-ntreaba si socoate;

Nu spera si nu ai teama,

Ce e val ca valul trece;

De te-ndeamna de te cheama,

Tu ramai la toate rece."

("Glossa")



Eminescu aspira in permanenta spre o arta ideala, care sa transfigureze realitatea, fiind mereu preocupat sa gaseasca acel cuvant "ce exprima adevarul":

"Si am visat odata sa fiu poet Un vis

Desert si fara noima ce merit-un suras

De cruda ironie Si ce-am mai vrut sa fiu?

Voit-am a mea limba sa fie ca un rau".

("Icoana si privaz")



Viziunea sceptica eminesciana privind conditia poetului in lume, in societatea contemporana superficiala, incapabila sa aprecieze arta adevarata, preocupata fiind de interese materiale, meschine este ilustrata in poezia "Criticilor mei":

"Ah!

    Atuncea ti se pare

Ca pe cap iti cade cerul:

Unde vei gasi cuvantul

Ce exprima adevarul?

Critici voi, cu flori deserte Care roade n-ati adus -E.usor a scrie versuri, Cand nimic nu ai de spus."

Poezia trebuie sa exprime totdeauna adevarul vietii, sentimentele profunde traite de poet, existenta omului sa fie singurul izvor al inspiratiei lirice:

"in zadar in colbul scolii,

Prin autori mancati de molii,

Cauti urma frumusetii

Si irfdemnurile vietii,

()

Nu e carte sa inveti

Ca viata sa aiba pret -

Ci traieste, chinuieste

Si de toate patimeste

Si-ai s-auzi cum iarba creste."

("in zadar in colbul scolii")

Imaginea poetului ca un adevarat factor de progres social si politic este o conceptie romantica, intalnita si in literatura universala, poezia avand rolul de a promova anumite valori morale si estetice.

Copyright © 2009 - 2012 : Autorii.com - Toate Drepturile rezervate.