Enciclopedia marilor scriitori ai literaturii romane.
 
Inscrie-te si imbunatateste enciclopedia autorilor romani.
Am uitat parola Creaza cont nou
Home     Autori     Sinteze literare      Critica literara      Opere






Natura si iubirea - topos etern in lirica eminesciana despre Mihai EMINESCU



intre marile teme ale creatiei eminesciene, elogiul iubirii si al naturii ocupa un loc aparte, prin lirismul si melancolia structurale ale poeziilor, prin aspiratia eului spre absolut, spre perfectiune. Iubirea este mitul esential al fiintei, experienta fundamentala, sentiment ce intemeiaza si desavarseste. ingemanate mereu, natura si iubirea formeaza o unica tema in care spatiul poetic primeste conotatii filosofice si se umple de emotii si sentimente profunde.

Tema apare inca de la prima poezie publicata, De-as avea, de la Mortua est, unde apare un prim pastel eminescian, tesut din lumini delicate si straluciri fantastice. Aici se constituie deja ipostaza femeii angelice, iubita de la Ipotesti", ingerul cu fata pala", transfigurata prin moartea timpurie. in Venere si Madona, cronologic al doilea mare poem al iubirii, viziunea duala a poetului reface imaginea femeii inger sau demon: Madona dumnezee, cu diadema de stele, cu surasul bland, vergin", alteori insa ea este cu inima stearpa, rece si suflet de venin".

Prima etapa a eroticii eminesciene deschide perspectiva dragostei in consonanta cu o natura feerica, luxurianta, cu ierburi fragede, sunete si culori vii. Femeia este serafica, . dupa modelul ideal al lui Beatrice din poezia lui Dante, al Laurei din sonetele lui Petrarca, ea innobileaza sufletul, este tandra si calda, dar va ramane un vis, o speranta de iubire aflata sub semnul posibilului (Dorinta, Lacul, Craiasa din povesti, Sara pe deal, Calin [File din poveste]).

A doua atitudine lirica este de tristete amara si dezamagire in iubire, pentru ca sentimentul puternic altadata se stinge treptat. Decorul devine rece, intunecat, sumbru, o natura stinghera cu brume si ceturi, cu plopi stingheri si frunze vestede, ca in poemele: Pe langa plopii fara sot, Sonetele, La steaua, Trecut-au anii. Si daca, Din valurile vremii, De ce nu-mi vii. Femeia este demonica, rece si departata, iubirea pasionala, ca la Heine, Hugo sau Musset, devine suferinta, voluptate si durere, farmec dureros de dulce". Mai tarziu, starea elegiaca aluneca spre satira, in Scrisoarea V: Ia intreab-o, bunaoara,/ S-o sa-ti spuie de panglice, de volane si de mode,/ Pe cand inima ta bate-n ritmul sfant al unei ode/ Cand vezi piatra ce nu simte nici durerea si nici mila -/ De ai inima si minte - feri in laturi: e Dalila!

    ".



Imaginea infinitului cosmic este un procedeu de rupere a continuitatii realului pentru a patrunde in universul inchis al gandirii, un spatiu estetic autonom fata de cel real, asumare a unei perspective impersonale a omului de geniu (Scrisoarea I). intruparile lui Hyperion sunt f rme de geneza, aflate, dupa I. Negoitescu, sub semnul neptunic initial (apa - oglinda a visului, rotire magica) sau plutonic (stingere, plonjare in postexistenta, combinatie alchimica in adancurile cosmicE).

Elementele primordiale (apa, aer, foc, pamanT) sunt, ca la filosofii presocratici, simboluri ale genezei, in ele impletindu-se semnificatiile filosofice si cele poetice.

Decorul terestru contine sugestive elemente acvatice (izvoare, lacuri, mari, oceanE), ilustrand trecerea timpului, curgerea eterna, apele primordiale sau oglinda miscatoare a iubirii si a artei. stelele soarele luceferii arderea luna foc

ocean de stele"

stele nasc umezi pe bolta senina" izvoarele lacul oceanul balta marea apa lina (moartE) involburata (materna, genezica) norii cerul vazduhul

» aerul psihism ascensional (aspiratie, inaltarE) prabusire, cadere in spatiul aerian muntele vegetatia adancul stanca copacii pamantul impietrire geologica arhaica materie agitata, viata imagine a odihnei, a refugiului

Dintre vegetale, apar teiul (mireasmA), salcamul (rusticitateA), plopul (singuratateA), salcia (copac lacustrU), nucul, ciresul, marul (copilariA) sau motivul livresc al florii albastre - dublul iubitei -, preluat de la Novalis, prezent si la romanticul Leopardi cu semnificatii similare (infinitul, iubirea, aspiratiA).



Padurea apare in ipostaza feminitatii, a iubitei ce isi invoca iubitul (O, ramai, ramai la mine/ Te iubesc atat de mult"), are miscari tandre, in timp ce poetul se integreaza in substanta ei ca principiu masculin.

Ca pictor al luminii, Eminescu surprinde peisajele in devenirea lor, in jocul luminii sau al apei. Cei doi astri antinomici aduc sensuri diferite: spirit, esenta, iluminare asociate soarelui sau apa, substanta, suflet, materie, anima ca simbolistica a lunii.

Dominatia lunara a viziunilor elibereaza subconstientul, imaginatia, visarea artistica, viata arhaica. Ca lumina interioara, luna declanseaza in fiinta poetului fantezia, fondul arhaic, de sorginte mitica, aducand o cunoastere extatica.

Pornind din folclor sau din textele vechi, evocand stihiile pe care constiinta moderna le-a pierdut, Eminescu descopera prin poezia naturii si a iubirii sensul adanc al lucrurilor primordiale, al universului si al fiintei. El reface mitul iubirii in tiparul romantismului tarziu, iar peisajul devine un spatiu de rezonanta al trairii, pe care eul liric o transcende poetic spre semnificatiile ei filosofice.

 

Crezi ca ne lipseste ceva?

Poti adauga opera - comentariul, eseul sau referatul despre opera care lipseste.





Copyright © 2009 - 2017 : Autorii.com - Toate Drepturile rezervate.