Enciclopedia marilor scriitori ai literaturii romane.
 
Inscrie-te si imbunatateste enciclopedia autorilor romani.
Am uitat parola Creaza cont nou
Home     Autori     Sinteze literare      Critica literara      Opere






Poezia naturii si a iubirii despre Mihai EMINESCU



Natura are multiple ipostaze in poezia eminesciana: ipostaza cosmosului nemarginit (in Scrisoarea I sau LuceafaruL), natura exotica (EgipetuL), nordica, boreala (Diamantul Nordului, De cate ori, iubitO), natura fantastica (Memento mori, Mi radon iZ). Cea mai frecventa ipostaza este insa aceea a unei sinteze specific eminesciene realizata cu elemente definitorii precum codrul, luna, marea, teiul, izT voarele si altele. Aceste elemente nu sunt caracteristice numai naturii eminesciene,., numai peisajului romanesc. Specifice pentru Eminescu si, adesea, pentru traditia folclorica romaneasca sunt conotatiile acestei naturi re-create de poet.

Astfel, codrul nu este pentru Eminescu inspaimantatoarea padure sumbra si fara sfarsit a romanticilor germani, ci un benefic geniu tutelar in spiritul folclorului romanesc ("codrul, frate cu romanul"), un "imparat slavit", ocrotitor umanizat al iubitilor care se intalnesc in umbra lui langa tei si izvor. in codru fuge sa se ascunda Blanca, sortita asprei vieti monahale (Povestea teiuluI). in acest univers, izolat de lumea ostila, timpul se opreste, momentele de fericire se dilata:



"Si privind in luna plina La vapaia de pe lacuri, Anii tai se par ca clipe, Clipe dulci se par ca veacuri".

(O, ramaI) in acest paradis pamantesc poate fi regasita inocenta copilariei: "Hai si noi la craiul, draga, Si sa fim din nou copii, Ca norocul si iubirea Sa ne para jucarii".

(Povestea codruluI) in poezia eminesciana, noaptea nu este intunecoasa, zamislitoafre de monstri, ci scaldata in lumina blanda si totodata stranie a lunii. Astrul noptii are la Eminescu rolul de a favoriza meditatia filosofica (imparat si proletar, Scrisoarea I), intrucat ea este, dupa Schopenhauer, obiect al contemplatiei, nu al vointei; oamenii o admira, dar nu doresc sa o -posede. Catalizator al cugetarii filosofice, luna stimuleaza intelectul anesteziind parca durerile sufletesti:



"Luna varsa peste toate voluptoasa ei vapaie, Ea din noaptea amintirii o vecie-rrtreaga scoate De dureri, pe care insa le simtim ca-n vis pe toate".

(Scrisoarea I) intre tema naturii si tema iubirii exista o stransa legatura in creatia eminesciana. Explicatia acestei sinteze este, pe de o parte, faptul ca natura confera autenticitate Sentimentului erotic, aparandu-l de artificialitatea care il ameninta in cadrul formalist al convenientelor sociale denuntate, de exemplu, in Scrisoarea IV.

Pe de alta parte, cadrul natural ii pune in contact pe cei doi indragostiti - care, izolati intr-o natura paradisiaca, tind sa reediteze cuplul primordial - cu esentialele ritmuri ale universului. Trairea erotica, somnul (asociat adesea cu visuL) si moartea sunt starile osmotice (trecerile intre ele se fac fara eforT) care il pot integra pe om in univers, conform viziunii eminesciene:

»Vom visa un vis ferice, Adormind de armonia ingana-ne-vor c-un cant Codrului batut de ganduri.

Singuratece isvoare, Rori de tei deasupra noastra

Blanda batere de vant; A░r sa ^^ randuri-randuri".

(DorintA) in creatia lui Eminescu natura confera iubirii dimensiune cosmica. in opera poetului pot fi urmarite toate fazele iubirii, de la inceputurile sfioase si sagalnice la plinatatea dragostei impartasite si de la pasiunea mistuitoare la despartirea plina de regret. Cu multa finete sunt surprinse primele manifestari ale sentimentului si jocul erotic in care fata ascunde cu sfiiciune si cu gesturi stangace inmugurirea dorintei, in Fat-Frumos din tei, de exemplu. in Luceafarul, vicleanul Catalin o invata pe Catalina dragostea ca intr-un joc, folosind vechea imagistica galanta a vanatorului si a pasarii:

"Cum vanatoru-ntinde-n crang

La pasarele latul, Cand ti-oi intinde bratul stang

Sa ma cuprinzi cu bratul". Chemarea la impartasirea dragostei adresata de poet iubitei aduce in anume versuri motivul horatian carpe diem ("bucura-te de ziua de azi!

   "; "traieste clipa!

   "), in cuvinte amintind sonetele lui Ronsard:

"O!

    desmiarda, pan ce fruntea-mi este neteda si lina, O!

    desmiarda, pan esti juna ca lumina cea din soare, Pan-esti clara ca o roua, pan-esti dulce ca o floare, Pan nu-i fata mea zbarcita, pan nu-i inima batrana".

(NoapteA) Iubirea reflectata in poezia lui Eminescu nu se reduce insa la bucuria clipei, ci presupune o mare profunzime, o netarmurita daruire de sine reciproca. Dorinta indragostitilor este de a se pierde in lume, de a renunta la propria identitate ("Doar ni s-or pierde urmele/ Si nu ne-or sti de nume"). Privind retrospectiv la dragostea pierduta, poetul vorbeste de pacatul unei supreme uitari:

"Prea ne pierdusem tu si eu in al ei farmec poate, Prea am uitat de Dumnezeu, , Precum uitaram toate".



(S-a dus amoruL) Iubirea poate sa dureze o viata, dar adevaratul ei obiect este enigmatic, acel "nu stiu ce" (motiv cu larga circulatie in literatura universala):

"De-or trece anii cum trecura, Ea tot mai mult imi va place, Pentru ca-n toat-a ei faptura E-un Aźnu stiu cumA╗ s-un Aźnu stiu ceA╗". (De-or trece aniI) Forta creatoare a poetului poate materializa iubirea in opere care sa infrunte timpul incalcand limitele unei singure vieti. Neraspunzand chemarii lui la iubire, femeia a ratat sansa de a deveni nemuritoare ca modelele dupa care sculptorii antici plasmuiau statui de zeite, ca Beatrice, iubita lui Dante, ca Laura, inspiratoarea lui Petrarca:

"Ai fi trait in veci de veci Un chip de-a pururi adorat

Si randuri de vieti, Cum nu mai au perechi

Cu ale tale brate reci Acele zane ce strabat inmarmureai maret, Din timpurile vechi".

(Pe langa plopii fara sot) Drama iubirii in poezia lui Eminescu nu este numai teroarea unor forme, a unor conveniente sociale, artificiale care ii impiedica pe indragostiti sa fie singuri, sa se piarda unul in ochii celuilalt. Principala suferinta este incapacitatea celei iubite de a-1 intelege pe indragostitul de geniu. in general, in poezia eminesciana, cadrul natural se afla in consonanta cu sentimentul erotic: exuberant in momentele de fericire (Dorinta, Sara pe deal - sa observam insa ca fericirea este a sperantei, si nu a impliniriI), trist, devastat de toamna, cand iubirea s-a sfarsit: /

"Tarzie toamna e acum, Se scutur frunzele pe drum, Si lanurile sunt pustii De ce nu-mi vii, de ce nu-mi vii?" (De ce nu-mi viI) Alteori insa peisajul, iluminat altadata de fericirea launtrica, este obiectiv acelasi, indiferent la suferinta umana:

"Pe aceeasi ulicioara Si aceiasi pomi in floare

Bate luna in feresti, Crengi intind peste zaplaz,

Numai tu de dupa gratii Numai zilele trecute

Vecinie nu te mai ivesti!

    Nu le fac sa fie azi".

(Pe aceeasi ulicioara)

O dramatica uimire se naste in fata naturii superior imperturbabile: "Putut-au qare-atata dor Cand luna, trece prin stejari in noapte sa se stanga, Urmand mereu in cale-si,

Cand valurile de isvor Cand ochii tai, tot inca mari,

N-au incetat sa planga, Se uita dulci si galesi?"

(Cand amintirilE)

Raportul dintre iubire si natura este, la Eminescu, generator de inalta poezie.

 

Crezi ca ne lipseste ceva?

Poti adauga opera - comentariul, eseul sau referatul despre opera care lipseste.


loading...

Copyright © 2009 - 2016 : Autorii.com - Toate Drepturile rezervate.