Enciclopedia marilor scriitori ai literaturii romane.
 
Inscrie-te si imbunatateste enciclopedia autorilor romani.
Am uitat parola Creaza cont nou
Home     Autori     Sinteze literare      Critica literara      Opere






Sonetul III (Cand insusi glasul) - iubirea, icoana a trecutului :: Sonet III (Cand insusi glasul) de Mihai EMINESCU



Mihai EMINESCU Sonet III (Cand insusi glasul)
Sonetul este o poezie cu forma fixa, alcatuita din 14 versuri, grupate, in general, in doua catrene si doua tertine; catrenele au rima imbratisata, iar tertinele - rima libera, variata. Ultimul vers poate avea valoarea unei maxime, a unei sentinte. Sonetul romanesc, asemenea celui italian, are masura de 11 silabe si ritmul iambic {endecasilab iambiC), in timp ce sonetul francez prefera alexandrinul (versul de 12 silabE), iar cel englez versul de 10 silabe.

Aparut in secolul al XIH-lea, la trubadurii francezi, sonetul apare frecvent in Renasterea italiana (Dante, PetrarcA), dar este cultivat si de Ronsard, Musset, T. Gautier, Baudelaire, P. Valery, Goethe, Milton, Cervantes. in literatura romana, primul sonet a fost scris de Gheorghe Asachi, urmat de I. Heliade--Radulescu, Cezar Bolliac, V. Alecsandri, M. Eminescu, Al. Macedonski, G. Cosbuc, Mihai*Codreanu, Vasile Voiculescu.

Cele trei sonete eminesciene intitulate astfel au aparut in 1879, in revista Convorbiri literare, fiind diferentiate ca titlu prin secvente din primul vers. Sentimentele dominante sunt tristetea, melancolia, amintind de etimologia speciei - ton mic", sonet" -, ca o discreta tanguire nascuta din pierderea iubitei sau stingerea treptata a trairii. Singuratatea poetului, dublata de imaginea unei naturi ravasite, stinghere proiecteaza spre cosmic starea fiintei, anticipand estetica simbolista prin motivele solitudinii si muzicalitatii difuze.

Ultimul sonet este o meditatie pe tema iubirii, evocare nostalgica a clipei de dragoste consumate intr-un trecut ireversibil. Tonalitatea este de tristete, de regret stins si melancolic. intr-o prima secventa lirica, eul poetic abandoneaza ipostaza intelectual-reflexiva pentru a face loc viziunii erotice retrospective, receptata afectiv, cu evlavie" si smerenie duioasa :



Cand insusi glasul gandurilor tace, Ma-ngana cantul unei dulci evlavii -Atunci te chem; chemarea-mi asculta-vei ? ".

Invocatia este ritualica, incarcata de emotie, dar si dubitativa, nelinistita, dublata de interogatiile retorice care proiecteaza in nedeterminare aparitia iubitei. Ea trebuie sa se desfaca" din neguri reci", metafora sugestiva a mortii sau a trecutului pierdut, dupa cum verbul derivat te vei desface" trimite la imaginea concreta a recuperarii fiintei din ceata intunecata a amintirii.

Rostul invocatiei este nevoia de liniste, de pace sufleteasca pe care fiinta iubita o poate aduce cu ochii mari si plini de pace". Sintagma rasai din umbra vremilor" reia motivul genezei finite care apartine unui alt taram, unei alte ordini temporale. Asocierile concret/abstract, spatiu/timp, trecut/prezent subliniaza atat contrastele dureroase ale existentei, profunzimea trairii, cat si intuitia unei pierderi irevocabile, potentata de onirismul viziunii romantice -ca-n vis, asa vii".

A doua secventa poetica contureaza in plan imaginativ ritualul intalnirii: asteptarea hieratica a femeii, apropierea, atingerea fugara ca semn al iubirii dureroase (A ta iubire c-un suspin arat-o"). Prezenta diafana - cu geana ta m-atinge pe pleoape" -, iubita readuce fiorul trairii de altadata, erosul fiind la Eminescu o forma de atingere a absolutului, aspiratie spre ideal, traire inaltatoare, fundamentala pentru conditia umana. De aici si dorinta coplesitoare, tanjirea spre iubire, dorul de dragoste - sa simt fiorii strangerii in brate". Versurile amintesc de ceremonialul erotic din Dorinta sau Sara pe deal, dar tonul este elegiac, nostalgic, un vis de dragoste apartinand trecutului.




Ultimul vers atinge intensitatea unei lamentatii. Sirul intrebarilor retorice din primele doua strofe se inchide acum cu o constatare implacabila: Pe veci pierduta, vecinie adorata", pentru ca realitatea si luciditatea s-au substituit visului, dorintei imposibile de recuperare a fiintei. Sinteza celor doua trairi sporeste latura tragica a discursului eminescian ; adoratia indragostitului este eterna, in timp ce moartea sau stingerea iubirii a anulat definitiv armonia cuplului. Constructiile adverbiale sinonimice, cu tenta arhaica -pe veci", vecinie" -, subliniaza temporalitatea tragica a fiintei umane prinse in cercul efemeritatii. Poetul este un alt Orfeu in cautarea lui Euridice, el pare sa refaca simbolic peregrinarea dantesca in paradisul si infernul iubirii.

Se remarca simbolistica grava a imaginilor (neguri reci", puterea noptii", umbra vremilor"), valorificarea poetica a categoriilor filosofice de timp si spatiu, relativ si absolut, curgerea muzicala a versurilor, eufonia lor desavarsita. Silabele neaccentuate predomina, conferind versului iambic o cadenta monotona, lenta, in acord cu trairea melancolica si reveria poetica, o impresie de curgere taraganata si obosita a versului" (G.I. TohaneanU).

Iubirea ca tema poetica este in sonetele eminesciene o ipostaza romantica a pierderii unui reper esential pentru implinirea omenescului. Visul de iubire, trait cu voluptate si durere, va fi convertit din memorie individuala in datum universal pentru fiinta umana.

 

Crezi ca ne lipseste ceva?

Poti adauga opera - comentariul, eseul sau referatul despre opera care lipseste.






Politica de confidentialitate

Copyright © 2009 - 2018 : Autorii.com - Toate Drepturile rezervate.