Enciclopedia marilor scriitori ai literaturii romane.
 
Inscrie-te si imbunatateste enciclopedia autorilor romani.
Am uitat parola Creaza cont nou
Home     Autori     Sinteze literare      Critica literara      Opere






Inteligenta si imaginatia lui Eminescu despre Mihai EMINESCU



In psihologie este un adevar banal, ca atat inteligenta cat si imaginatia variaza de la om la om. insa toate aceste varietati, la oamenii de rand nu prezinta un deosebit interes. Se intelege, nu este tot astfel cand e vorba de un om mare.

La multi oameni de geniu s-a observat tardivitatea, adica nu numai ca nu s-au manifestat de timpuriu ca niste minti superioare, dar pareau ca sunt chiar mai prejos de mediocritati.



Eminescu n-a facut parte din aceasta categorie. O calitate sufleteasca a lui, care s-a observat chiar din copilarie, a fost memoria si imaginatia sau, mai bine zis, imaginatia repro-ductiva si imaginatia creativa. Am vazut din marturisirea celor care l-au cunoscut atunci, ca dansul avea un deosebit dar de a povesti, adica de a reproduce istorisirile citite ori auzite de la altii, infrumusetandu-le in acelasi timp.

Un indiciu despre superioritatea intelectuala a unui copil este curiozitatea lui precoce ca sa afle lucruri noi. Setea aceasta de a cunoaste, de a se instrui s-a observat asemenea la Eminescu inca din cea mai frageda varsta, - si ea nu l-a parasit niciodaata. Dupa cum spune domnul Slavici, el isi petrecea viata in lucrare necurmata; ori citea, ori stetea de vorba cu ori si cine, - totdeauna doritor de a prinde cate ceva si de a se folosi". Nu e - zicea el adeseori - nimeni nici atat de marginit, nici atat de stricat, ca sa nu poti invata prin el ceva", si astfel avea un fel de slabiciune pentru oameni, cari nu erau de seama lui si nesuferiti ii erau numai cei seci si prefacuti, cari isi dadeau silinta sa para ceea ce nu sunt. "'



Este ciudat cum cei mai multi oameni isi petrec o viata intreaga, fara ca sa patrunda nimic din mediul social inconjurator. Ochii mintii lor par ca totdeauna raman inchisi pentru realitate, pe cand altii, desi lipsiti de cultura, patrund adanc in cutele ascunse ale sufletelor omenesti si trag concluzii exacte din niste premise, pe care cei mai multi nu sunt in stare sa le observe. Aceasta intuitie psihologica, acest dar de a patrunde si a citi adanc in suflete, Eminescu a avut-o foarte puternica. Si, de buna seama, ceea ce l-a facut sa nu iubeasca pe oameni sau, mai bine zis, sa-i evite, a fost trista constatare ca foarte putini dintre dansii au sufletul curat. De alatfel si oamenii l-au rasplatit cu aceeasi moneda, stiut fiind ca nu-ti pot ierta niciodaata pretiosul dar de a le descoperi tocmai acele parti, pe care dansii se silesc sa le ascunda mai bine.



O particularitate sufleteasca a lui Eminescu este ca desi patrundea usor in suflete, insa intamplarile din lumea externa il impresionau cu mult mai incet decat pe ceilalti oameni; atat de incet, incat aceasta putere de perceptie a sa era anormala.

Foarte interesanta urmatoarea lui marturisire.

Am o inima si o minte ciudata. Nimic nu patrunde in ele nemijlocit. O idee ramane la mine zile intregi la suprafata mintii, nici ma atinge, nici ma intereseaza. Abia dupa multe zile, ea patrunde-n fundul capului, s-atunci devine prin altele, ce le-a fi gasit acolo, adanca si inradacinata. Simtirile mele sunt tot astfel. Pot vedea un om cazut mort in ulita si momentul intai nu-mi face nici o impresie abia dupa ore reapare imaginea lui si incep a plange plang mult si urma ramane nestearsa in inima mea. Tu spui sa am mila de tine? Eu iti zic: ai mila de mine caci daca vrodata iubirea ar patrunde in inima-mi, as muri de amor. Tu nu ma intelegi, numai simt ca amorul si moartea mea vor fi foarte aproape una de alta Tu gandesti ca eu nu te-as putea iubi? Te inseli Lasa-mi numai timp ca icoana ta sa patrunda adanc in inima, sa ma familiarizez cu aceasta idee eu, care n-am fost iubit, nici am iubit pe nimenea si gandesc cum ca tot as putea nebuni iubindu-te.

El o saruta pe frunte si esi Ea surase"

Eminescu, M., Cezura, in: Proza literara, p. 118-l19.



Am cunoscut si eu o persoana la care patrunderea se facea in acest fel, anormal de incet. O veste, oricat de dureroasa, o insulta oricat de grea, dansa o intelegea numai, si trebuia sa treaca mult, relativ foarte mult timp, pentru ca sa o si simta.

Nu era aci vorba de un caz de nesimtire; dimpotriva, de o simtire foarte vie; insa, care, pentru a fi zdruncinata, necesita mult timp. O alta particularitate a simtirii sale era ca, in loc ca pe masura ce timpul trece, ea sa se calmeze, din contra, durerea indeosebi devenea mai intensa. Aceasta din urma anormalitate se observa si la Chateaubriand, dupa propria lui marturisire.

Ceea ce se mai constata la oamenii din aceasta categorie, este ca reactiunea lor la imprejurarile din afara se face mai tarziu, iar la altii nu se face aproape deloc. Acestia din urma sufar cel mai mult, deoarece durerea lor ramane inabusita, imi amintesc de cunoscutul vers al lui Eminescu din Glossa:



De te ating, sa feri in laturi.



Poti face aceasta, dar e greu ca sa nu suferi adanc.

Cu toate ca intamplarile din lumea externa se repercutau tarziu in sufletul lui Eminescu, insa cand era vorba sa-si asimileze cele scrise in carti, puterea lui de asimilare era foarte mare si foarte repede. El citea, inainte de toate, mult si cu o repeziciune uimitoare, nu vorba cu vorba, ci cuprinzand cu privirea fraze intregi."1 Astfel ne explicam cultura imensa a lui Eminescu, pe care si-a asimilat-o intr-un timp relativ foarte scurt, deoarece la varsta abia de 34 de ani s-a produs crepusculul genialei sale minti.

Inteligenta lui Eminescu era indeosebi sintetica. El n-a fost niciodata pur si simplu omul numai al analizei, al migalelii". Mintea sa imbratisa o cestiune in toata intregimea si vastitatea ei, patrundea adanc partile ei cele mai intunecate. Astfel ne explicam de ce si-a asimilat asa de bine filosofia lui Kant, indeosebi, si a lui Schopenhauer, - lucru atat de rar la un suflet de poet.



G. Panu ii atribuia lui Eminescu un fel prea subiectiv, prea personal de-a intelege, de-a interpreta ideile altora. Ideile lui proprii erau asa de absorbante, incat nu putea sa faca deosebire si sa pastreze acea deosebire intre ideile lui si acele ale altora. Asimilatia se facea imediat, adica ideile straine serveau de material pentru ideile lui vechi; ceea ce auzea ca diametral opus, el transforma aceasta ca un argument pentru ideile lui.

La Junimea niciodata Eminescu n-a putut sa formuleze o doctrina a adversarului, pe care in urma s-o combata cu argumentul lui, ci totdeauna incepea printr-o diatriba, in care combatea idei pe cari adversarul nu le formulase si cari in realitatea nu erau decat o forma pentru ca Eminescu sa-si expuna pe ale sale proprii.

Acest element personal, care domina inteligenta lui, a fost una din calitatile talentului lui poetic. De aceea Eminescu a fost numai poet; iar ca ganditor, numai visator."1

Nu stiu cum se vor fi petrecut lucrurile atunci, insa Eminescu nu ni se pare strain de realitate si marginit numai in lumea vasta si periculoasa a visurilor. Foarte adesea dansul ne surprinde prin felul sau exact de a interpreta realitatea; iar durerea lui sufleteasca a provenit in cea mai mare parte din contrastul dintre vis si ea.



Aˇntr-alt loc am sustinut ca in sufletul lui Eminescu erau impreunate, imaginatia de poet cu gandirea de filosof.

Nu s-a convenit pe deplin pana acuma ce insusiri trebuie sa aiba cineva pentru a fi numit filosof. Este nevoie numaidecat sa creeze un sistem filosofic? Nicidecum, deoarece au fost multi filosofi care n-au creat nici unul. Atunci? Noi credem ca merita aceasta denumire si aceia cari, pe langa o inteligenta patrunzatoare, au un fel de purtare potrivit mai mult cu ratiunea, nu cu obiceiurile societatii in mijlocul careia traiesc. Conduita lor este caracterizata prin lipsa de vanitati, - daca nu totala, aproape totala - si prin lipsa de prejudecati. Este firesc ca asemenea oameni cari in tot, sau aproape in tot ceea ce fac, tin socoteala de dreapta judecata, sa para ciudati si chiar nebuni" majoritatii acelora cari sunt imbacsiti de idei absurde, de credinte false si cari, in felul de a se purta, nu tin socoteala de ceea ce este mai logic, insa de ce va zice lumea?"

Panu, G., Amintiri de la Junimea", II, p. 297.



Totusi, despre aceasta noi nu suntem siguri, caci si scena de amor de la inceputul Scrisorii IV si pe care dansul o situeaza cu multe secole in trecut, este tot atat de plastic descrisa, ca si cand autorul n-a facut decat sa fotografieze natura. Tot astfel este si cu episodul din timpul lui Mircea cel Batran, de la inceputul Scrisorii III.

Este sigur faptul ca Eminescu, intocmai ca orice mare artist, a estetizat natura. Din mijlocul ei a ales numai unele elemente pe cari, impreunandu-le cu altele, create din imaginatie, le-a contopit in asa fel, incat sa ni se infatiseze ca un tot care sa ne produca iluzia realitatii, insa a unei realitati pline de farmec. in aceasta sta puterea sugestiva a poeziilor lui Eminescu, adica in faptul ca, desi dansul nu descrie realitatea intocmai asa cum e, totusi ne face sa credem ca ea asa trebuie sa fi fost,^ cum ne-a zugravit-o dansul. in ceea ce priveste imaginatia, constatam la dansul aceeasi delicatete ca si simtirea lui. Rar scriitorul la care sa nu se observe niciodata brutalitate in gandirea si in creatiile sale. imi aduc aminte de impresia ciudata ce mi-au facut poeziile Les Blasphemes, ale lui Jean Richepin. Sufletul meu alterna intre farmec si dezgust caci, alaturi de imagini superbe, gaseam parti de o brutalitate dezgustatoare. Nimic din toate acestea la Eminescu. De aici si deosebitul farmec al descriptiilor lui. Cateodata ele au ceva eterat, insa cari, avand in vedere imprejurarile in cari le face, nu ni se par false, adica nefiresti.

Astfel este, de exemplu, urmatoarea parte din admirabila lui povestire Fat-Frumos din lacrima:



Fat-Frumos ospata ce ospata, apoi luandu-si buzduganul de-a umar, merse mereu pe dara de piua - pana ce ajunse langa o casa frumoasa, alba, care sticlea la lumina lunei in fundul unei gradini de flori. Florile erau in straturi verzi si luminau albastre, rosu-inchise si albe, iar printre ele roiau fluturi usori, ca sclipitoare stele de aur. Miros lumina si un cantec nesfarsit, incet, dulce, iesind din roirea fluturilor si a albinelor, imbatau gradina si casa. Langa prispa steteau doua butu cu apa, iar pe prispa torcea o fata frumoasa Haina ei alba si lunga parea un nor de raze si umbre, iar parul ei de aur era impletit in cozi lasate pe spate, pe cand o cununa de margaritarele era asezata pe fruntea ei neteda. Luminata de razele lunu, ea parea muiata intr-un aer de aur Degetele ei ca din ceara alba torceau dintr-o furca de aur si dintr-un fuior de lana ca argintul, torceau un fir de matase alba, subtire stralucita, ce semana mai mult a o vie raza de luna ce cutreiera aerul, decat a fir de tort.



La zgomotul usor al pasilor lui Fat-Frumos, fata-si ridica ochii albastrii ca undele lacului.

- Bine ai venit, Fat-Frumos, zise ea cu ochii limpezi si pe jumatate inchisi - cat e de mult de cand te-am visat -Pe cand degetele mele torceau un fir - gandurile mele torceau un vis, un vis frumos, in care eu ma iubeam cu tine-Fat-Frumos, din fuior de argint torceam si eram sa-ti tes o haina urzita in descantece, batuta in fericiri; s-o porti si sa te iubesti cu mine. Din tortul meu ti-as face o haina-' din razele mele, o viata plina de dezmierdari.

Astfel cum privea uimita la el, fusul ii scapa din mana si furca cazu alaturi cu ea. Ea se scula si, ca rusinata de cele ce zisese, mainile ei spanzurau in jos ca la un copil vinovat si ochii ei cei mari se plecara. El se apropie de ea, cu o mana 11 cuprinse mijlocul, iar cu cealalta ii dezmierda incet fruntea si parul si-i sopti: A«Ce frumoasa esti tu, ce draga imi esti A cui esti tu, fata mea?A»

- A mamei padurilor, raspunse ea suspinand - ma vei iubi tu acuma, cand stii a cui sunt? Ea inconjura cu amandoua bratele ei goale grumazul lui, si se uita lung la el, in ochii lui

- Ce-mi pasa a cui esti!

    zise el. Destul ca te iubesc

- Daca ma iubesti, sa fugim atuncea - zise ea lipindu-se mai tare de pieptul lui - daca te-ar gasi mama, ea te-ar omori, si dac-ai mun tu, eu as innebuni, ori as muri si eu - N-aibi frica, zise el zambind si desfacandu-se din bratele ei."1

Un fapt demn de remarcat este ca fiecare artist are predilectie numai pentru unele peisaje din natura, pe cari ni le infatiseaza in anumite timpuri ale anului si zilei.

Dupa cum din aproape toate peisajele lui Traian Deme-trescu nu lipsesc corbii, la Eminescu observam ca peisajele de iarna - atat de multe in Geniu pustiu - si, indeosebi, peisajele de noapte cu luna au pentru dansul un farmec deosebit. De ce oare aceasta? Probabil fiindca tristetea lor armoniza cu temperamentul lui melancolic. Pentru ca un mediu inconjurator sa ne placa, trebuie ca intre el si noi sa fie oarecare afinitate. insa ceea ce face deosebirea intre un poet numai descriptiv si Eminescu, este ca, pe cand cel dintai se margineste sa descrie ceva si atata tot, poetul nostru iti dezlantuieste o intreaga serie de ganduri in legatura cu peisajul descris. Astfel este, de exemplu, in Scrisoarea I.



Intre ziduri, printre arbori ce se scutura de floare,

Cum revarsa luna plina linistita ei splendoare!

   

Si din noaptea amintirii mii de doruri ea ne scoate,

Amortita li-i durerea, le simtim ca-n vis pe toate.

Caci in propria-ne lume ea deschide poarta-ntrarii

Si ridica mii de umbre dupa stinsul lumanarii

Mii pustiuri scanteiaza sub lumina ta fecioara,

Si cati codri ascund in umbra stralucire de izvoara!

   

Peste cate mii de valuri stapanirea ta strabate.

Cand plutesti pe miscatoarea marilor singuratate.

Si pe toti ce-n asta lume sunt supusi puterii sortii.

De-o potriva-i stapaneste raza ta si geniul mortii.



Tot astfel si in Melancolie, Eminescu nu se margineste numai la descrierea durerosului de trist peisaj de noapte, dansul arata si analogia dintre pustiul lui si pustiul sau sufletesc.

Este mare merit ca ceea ce vezi sa nu se opreasca numai la suprafata mintii tale, dar sa-ti patrunda adanc in suflet si sa-ti destepte gandiri cari sa imbratiseze o lume intreaga.



Cand ne ocupam de geneza scrierilor unui literat, foarte adesea avem neplacuta surpriza sa constatam ca originalitatea scrierilor lui este cu mult mai mica decat ni s-a parut la inceput. Caci, in acest din urma caz, vedem adesea ca el a luat mai mult din lumea externa decat ne-a dat de la dansul. Numai in cazul cand geniul cuiva este extraordinar de mare, cum a fost al lui Shakespeare, numai atunci vedem cat de putin valoreaza ceea ce dansul a luat din realitate in comparatie cu ceea ce ne-a dat de la el. insa cazurile acestea sunt atat de rare, incat le putem numara pe degete.

Tot atat de extraordinar ni se pare si cazul lui Honore de Balzac. Mintea sa geniala a creat o lume intreaga care, desi fictiva, oglindea minunat mediul social in care dansul a trait, iar dansul era atat de absorbit in lumea miilor de tipuri create de fecunda lui imaginatie, incat de multe ori pierdea simtul realitatii, confundand-o cu cea reala. Astfel, de multe ori se pomenea povestind surorii sale, d-nei Surville, intamplari ale persoanelor sale fictive, cu deplina convingere ca ele in adevar traiesc. Iar un prieten venind Ia el acasa si spunandu-i pe neasteptate ca-l cauta cutare persoana din romanele sale, dansul ii spuse pe un ton foarte natural: Sa^astepte putin!

   " - Uitase ca este vorba de o persoana fictiva. insa, dupa cum am spus, acestea sunt cazuri foarte rare.

Revenind la Eminescu, este timpul sa ne ocupam de geneza scrierilor lui. Trebuie sa spunem de la inceput ca in aceasta privinta se stie foarte putin. Despre Geniu pustiu, dansul spune intr-o scrisoare: Romanul meu am inceput a-l scrie parte dupa impresiuni nemijlocite din anul 1868, pe cand eram in Bucuresti, parte dupa un epizod ce mi l-a povestit un student din Transilvania".

Eminescu, M., Geniu pustiu, p. XI.



In Sarmanul Dionis am vazut ca a pus din propria lui viata, in Cezara se observa mult influenta lui Schopenhauer si, indeosebi, a filosofici lui Kant, pentru care poetul avea o predilectie deosebita si din care a tradus o mare parte din Critica ratiunii pure, ramasa in manuscris. O parte a fost publicata dupa moartea lui

Radulescu-Pogoneanu, I. A., Studii



In privinta poeziilor. in cele cu un caracter filosofic nu gasim multa originalitate. Se poate ca mult din cugetarile exprimate in ele sa fi fost spontanee, adica sugerate poetului de anumite observatii si imprejurari din viata; insa cum in aceleasi imprejurari s-au gasit si altii tot atat de superiori, si lor le-au fost sugerate. Adica este vorba de simple coincidente de gandire. in orice caz, chiar daca ele sunt spontanee, nu sunt originale. in alte poezii asemanarea este atat de mare intre ideile poetului si cele din anumiti autori, incat e cu neputinta ca dansul sa nu fi fost inraurit de ele. Astfel este cazul cu Glossa. Intre cele exprimate acolo si urmatoarea cugetare a lui Oxenstiern, publicata chiar de Eminescu mai intai in Curierul de Iasi din 13 iunie 1876, - este aproape identitate.



Lumea este priveliste, oamenii sunt comediantii, norocul imparteste locurile si intamplarile le alcatuiesc. Teologii ocarmuiesc machinurile si filosofii sunt privitori. Bogatii prind locurile, cei puternici apuca locul cel mai inalt, si la pamant sunt saracii. Muierile aduc racoreala si cei necajiti de noroc iau mucul lumanarilor. Nebuniile alcatuiesc intocmirea cantecelor si vremea trage perdeaua Lumea vrea sa se insale - insele-se dar. Deschiderea comediei incepe din lacrami si din suspinuri. in lucrarea cea dintai se arata pricinile cele nebunesti a oamenilor. Cei far' de simtire bat in palme ca sa arate a lor bucurie, cei intelepti fluiera jocurile. Cel ce intra plateste la usa un ban, ce se numeste osteneala si ia in locul lui un petec pecetluit, ce insemneaza neodihna, cat isi va tine locul. Schimbarea pricinilor ii zaboveste putin pe privitori. impletiturile cele bune sau rau impletite fac sa rada filosofii. Acolo se vad uriesi, care deodata se fac logosi si logosi care far' de veste se fac mari si vin la o inaltime far' de masura. Acolo se arata oameni, cari se par ca au toate masurile si paza, ce s-ar putefa] socoti, ca sa nu lese drumul cel adevarat, care duce la sfarsitul ce-si pun inainte, in vreme cand despre alta parte cei nebuni si fara de grija pipaie usa nenorocirilor lumesti. in scurt: acest fel este comedia lumei acestia, si cela ce vrea sa aiba zabava cu liniste, sa se puie intr-un unghiu mic, de unde sa poata cu odihna, ca sa fie privitoriu si unde sa nu fie nicidecum cunoscut, ca sa poata fara de grija a o batjocuri dupa cum i se cade."1

De asemenea si poezia Rugaciunea unui Dac se aseamana mult cu urmatorul cantec din India, privitor la facerea lumii si publicat de catre Ullstein in Istoria universala:

Ullstein, in Istoria universala, da un cantec din India privitor la facerea lumii. Iata-l: A«Atunci nu era fiinta nici nefiinta, nu era nici vazduh nici cer deasupra lui. Ce-o coprindea? in ce invalis? Supt a cui paza? Ce era marea fara fund? Nu era nici moarte nici nemurire, nici semne pentru zi si noapte. Sufla, dar nu adia vant, cel Unic. Pe langa el nu era nemicA». Apoi arata cum din haos s-a facut lumea. Cel unic a fost samanta lumei in noeanul haosului, care zacea in intuneric. Lumea se naste prin puterea incalzirei (tapaS), adica din imboldul launtric de a face lumea. Cel unic inchipuit ca fiinta spirituala simte dragoste, cea intai forma a cugetarii. Dragostea e imboldul de a se inmulti, de a crea. A«Astfel, adancindu-se in cugetarea lor, au descoperit inteleptii legatura dintre fiinta si nefiintaA».

La sfarsit poetul se indoieste si se intreaba: A«Cine stie lamurit, cine poate deslusi, de cand s-a facut lumea? Zeii sunt mai noi decat lumea. Cine poate sti deci cum s-a facut? Facut-a Dumnezeu sau nu? Atotputernicul din cerul cel mai de sus o fi stiind sau poate nu stie nici el.A»" in Vointa nationala, 13 mai, 1910. in ceea ce priveste impresiile sale din lumea de afara, precum si deosebitele intamplari, neaparat ca si acelea i-au servit ca material din care geniul sau poetic s-a adapat. Despre legatura dintre dansele si continutul unor poezii s-a ocupat si domnul Corneliu Botez, dupa cum se vede din urmatoarele parti:

Multe din inspiratiile lui Eminescu isi au izvorul in intamplari legate de copilaria sa petrecuta la Ipotesti. Asa capitanul M. Eminescu, fratele poetului, povesteste ca poetul, cand era mic, se ducea in bucatarie si facea purcelusi pe pareti cu carbunele. Pe acesti purcelusi ii descrie Eminescu, cand in poema sa Calin zice:



Pe cuptorul uns cu huma si pe coscovii pareti

Zugravit-au c'un carbune copilasul cel istet

Purcelusi cu coada sfredel si cu bete-n loc de laba,

Cum mai bine i se sede unui purcelus de treaba



Geneza poemei A«CalinA». - Pe cand Eminescu era slujbas la Iasi, unde locuia impreuna cu Bodnarescu in niste chilii ale calugarilor greci din fundul curtii bisericii Trei-ler-arhi, a venit la familia sa in Ipotesti. Cu aceasta ocazie s-a dus si la schitul Agafton din judetul Botosani, unde era calugarita matusa sa, maica Fevronia Iurascu. Aceasta intr-o seara a facut sezatoare de tors lana, la care au venit mai multe calugarite. Una din ele, anume Zinaida a spus povestea lui Calin. Poetul a ascultat-o, a luat notite si apoi a versificat subiectul.



Geneza poeziei A«Fat'Frumos din teiA». ' Pe cand Bals stapanea Dumbravenii, a luat in casatorie o cantareata germana de la teatrul imperial din Viena. Aceasta a adus la Dumbraveni pe o nepoata a sa, domnisoara, spre a-i tine de urat. Nepoata, o fire zvapaiata, se indragi nebuneste de un taran, chelar al velnitelor din Dumbraveni, care era de o rara frumusete, fiul lui Gheorghe Hodoroaba din Veresti de pe domeniul Dumbravenilor.

Nemtoaica fura de la matusa sa Balusoaia suma de 300 de galbeni si se intelese cu frumosul flacau ca sa fuga impreuna. Cum dansa cunostea bine calaria, intr-o zi foarte de dimineata a poruncit sa-i puna seaua pe cal - un armasar arab negru la par - si, prefacandu-se ca pleaca in cavalcada, s-a dus la Veresti. Acolo o astepta Hodoroaba langa apa Sucevei, la granita. Dadu drumul calului ca sa se duca unde o vrea, iar ea impreuna cu Hodoroaba, raul fiind in acel timp scazut, trecu granita cu invoierea granicerilor, cari nu le facura nici o impotrivire. Calul, dupa ce a gonit cat a gonit, asa ca se facuse alb de spume, s-a intors acasa singur si a inceput a necheza la poarta castelului, sa-i dea drumul in grajd.

Poetul auzind de la tatal sau naratiunea acestei intamplari si venind cu acesta si fratele sau, capitanul Matei

Eminescu, la Dumbraveni, prin 1864, a facut versul:



La castel in poarta calul

Sta a doua zi in spume,

Dar frumoasa lui stapana

A ramas pierduta in lume.



Plecand din Dumbraveni la Ipotesti, poetul scrise cu creta acest vers pe poarta castelului; dar tatal sau a pus de l-a sters, sa nu se supere Balusoaia, dupa cum ne comunica insusi capitanul Eminescu, de la care tinem povestirea acestei intamplari si care a auzit-o de mai multe ori de la parintii sai."

Botez, C, in Omagiu Iui Eminescu. p. 193-l94.



Din ce s-a inspirat in Luceafarul, pana acum nu suntem pe deplin lamuriti. Poetul Vlahuta, intr-o Amintire despre Eminescu2, spune ca Eminescu i-ar fi vorbit despre o dragoste, din care s-a inspirat in Luceafarul; insa nu ne spune nimic mai mult. Altul spune ca s-ar fi inspirat dintr-o carte germana; insa nici dansul nu ne-a dat pana acum alte amanunte.

Despre asemanarea dintre poezia La steaua cu aceea a lui Gottfried Keller, precum si despre asemanarea dintre sonetul Venetiei si poezia lui Platen, care are acelasi subiect, s-a vorbit deja indeajuns de altii.

Despre originalitatea geniului lui Eminescu ne-am ocupat in alte capitole. Spuneam atunci ca, indeosebi, ea sta in forma in care si-a turnat ideile; insa in ceea ce priveste rima versurilor sale, nu este totdeauna original. in aceasta privinta, Anghel Demetriescu a publicat pe vremuri un judicios articol: Poetii nostri, pana la Eminescu, chiar cei mai abili in arta de a fauri versuri, se multumeau cu rimele usoare sau cel mult cu asonante mai anevoioase, insa cautand intotdeauna aceasta potrivire de sunete in cuvinte luate individual.

Cantece, elegii, imnuri, poeme epice si drame nu ieseau din obisnuitele et, it, ita, ar, oare etc., sau din ceva mai dificilele de gasit ant, anga, ung etc. in general, se rima prea usor; ba inca, spre mai multa inlesnire, se uza si se abuza de prea comodul A«trucA» de a face susceptibile de rima cuvintele cele mai neasemanate intre ele, transformandu-le in diminutive.

Eminescu este cel dintai care rupse cu aceasta metrica de copii. El iesi din fagasul razbatut al formelor demodate, sfaramara acele tipare invechite, aproape primitive, gasi combinatii si apropieri indraznete de sunete, si dete urechii romanesti agremente acustice neasteptate, curioase, bizare, in orice caz noua. Precum a luat din filosofia germana pesimismul, de asemenea a imprumutat de la poetii germani unele din particularitatile lor metrice. Si din acest punct de vedere, ca si din altele, se poate zice ca poezia lui nu este o productiune spontanee, ci fructul dureros si lent al unei munci prelungite, al unei imitatii consciente.

Poetii germani, chiar cei mai buni, rimeaza de nevoie sau poate spre a da mai multa gratie noua versurilor lor, cuvintele, pronuntand pe unele din ele in forma dialectala.

Dupe exemplul lor, Eminescu introduse in poezia noastra rime de cuvinte pe cari nimeni pana la dansul nu cutezase sa le imperecheze, precum: pletoase-intunecoase, tortii'portii, asemeni'oameni, lant-amanti, istet-musteti etc. insa ceea ce era spontaneu si oarecum mare la poetii germani, devine la poetul roman o imitatie savanta, deoarece se intemeiaza pe studiul literaturilor straine.

Desigur, inovatia lui Eminescu nu este lipsita de o invederata placere pentru ureche, nici de un merit real. Din nenorocire, ea nu este o inventie a poetului roman."

Demetriescu, Anghel, in Literatura si arta romana, 1900-l901, p. 259-260.



Ni se intampla adesea sa simtim tot farmecul unei muzici, fara sa ni-l explicam. Tot astfel, la inceput, farmecul limbii in care s-a exprimat Eminescu ni se pare inexplicabil; urmarind, insa, mai de aproape aceasta cestiune si cunoscand si viata culturala a lui, ni-l explicam in mare parte.

Eminescu a fost unul dintre putinii cari cunosteau in fond limba romaneasca, atat pe cea de acum, cat si pe cea veche. Se stie ca el avea o mare predilectie pentru cronicari. Pe de alta parte, dansul cunostea tot atat de bine si limba poporului, atat de sugestiva si plina de imagini. Ceva mai mult. El isi asimilase cu desavarsire limba romaneasca in genere; incat, cand era vorba sa-si toarne un gand in forma stramta a vorbirii, dansul nu simtea nici o greutate sa aleaga termenii cei mai potriviti din bogatia de cuvinte cu care mintea sa era impodobita. De aici rezulta plasticitatea in exprimarea ideilor si imaginilor, adica identitatea completa dintre notiuni si vorbele intrebuintate pentru a le exprima.



O chestiune tot atat de interesanta este aceea privitoare la evolutia geniului lui Eminescu.

Se stie ca oamenii de geniu nu sunt supusi acelorasi legi psihologice caracteristice oamenilor normali si nici nu se cunoaste cauza eficienta a nasterii lor. Dansii iesind din mersul normal al omenirii, criteriul dupa care trebuie studiati nu poate si nici nu trebuie sa fie acela pe care-l aplicam oamenilor normali. insa geniul multora dintre dansii este supus legii evolutiei, adica evolueaza. Judecand dupa creatiile lui Eminescu, astfel cum s-au publicat in decursul vietii sale, constatam ca de la varsta de douazeci de ani, geniul lui s-a manifestat cu aceeasi putere ca si mai tarziu. Venere si Madona, precum si Epigonii, le-a publicat cand avea aceasta varsta; iar Mortua est!

    cu un an mai tarziu. Si, cu toate acestea, ele sunt de aceeasi forta ca cele publicate mult mai in urma. Este adevarat ca la multe dintre acestea observam mai multa perfectiune in forma, insa in ceea ce priveste fondul, nu. Si o marturisim sincer, ne indoim ca daca ar fi trait mai mult, ar fi scris si mai bine.



Asupra felului in care se elabora gandirea in sufletul lui, Eminescu nu ne-a destainuit nimic. Insa din anumite date ne putem calauzi intrucatva. Motivele inspiratiei sale si le lua din bogata sa lume de ganduri sau din farmecul naturii. Versurile in mintea lui se inchegau destul de greu, dupa cum o dovedesc cu prisosinta variantele poeziilor sale. Mintea sa dibuia mult, pana cand sa gaseasca imaginea cea mai potrivita pentru exprimarea unui gand si forma cea mai plastica in care sa exprime aceasta imagine. Si cu toate acestea, cu toaata aceasta munca titanica, el tot n-a reusit sa-si toarne inspiratia intr-o forma tehnica impecabila. Aceasta ne face sa credem ca geniul sau poetic nu a fost pe deplin inzestrat cu darul de a exprima totdeauna desavarsit plasmuirile inspiratiei sale.

Eminescu nu ar fi putut sa spuna ceea ce Ovidiu zicea despre sine, ca orice ma incercam sa scriu, iesea in forma versificata (quiquid tentabam scribere versus eraI)". El trebuia sa munceasca din greu, pana cand sa reuseasca sa-si cizeleze forma in care-si turna gandirea.

Obscuritatea unora dintre poeziile lui Eminescu nu trebuie atribuita acestei imperfectiuni partiale a geniului sau. Ea era, daca nu intotdeauna, insa de cele mai multe ori voita, dupa cum rezulta dintr-o marturisire a sa, facuta lui G. Panu: O poezie nu trebuie inteleasa in totul, continuu; caci daca toti bucherii de la scoala o inteleg, atunci nu mai este A«poezieA»"1).

Insa nu credem ca dansul sa fi confundat obscuritatea cu profunditatea, cum a facut Mallarme si unii dintre partasii Iui. Se spune ca daca cineva ii spunea acestuia ca nu i-a inteles o poezie, dansul ii strangea mana cu cordialitate si ii multumea.

In chestiuni de asemenea natura, cel mai bun lucru este ca ceea ce scrii sa fie profund, insa nu confuz. Foarte dreapta parerea lui Joubert: Songez a ecrire toujours de sorte qu 'un enfant spirituel put a peu pres vous comprendre et qu 'un esprit profond trouvat chez vous a mediter.

 

Crezi ca ne lipseste ceva?

Poti adauga opera - comentariul, eseul sau referatul despre opera care lipseste.


loading...



Copyright © 2009 - 2017 : Autorii.com - Toate Drepturile rezervate.




loading...