Enciclopedia marilor scriitori ai literaturii romane.
 
Inscrie-te si imbunatateste enciclopedia autorilor romani.
Am uitat parola Creaza cont nou
Home     Autori     Sinteze literare      Critica literara      Opere


Mihai EMINESCU



Mihai EMINESCU - poza (imagine) portret Mihai EMINESCU



Despre Mihai EMINESCU

alte articole, referate, eseuri si sinteze literare


Marile teme ale universului eminescian
Poetul si poezia - tema si motiv al universului poetic dimensiune a programului estetic
Caracterul filosofic al poeziei lui Eminescu - modelul intelectului
Coordonatele lirismului eminescian
Conceptia estetica
Natura si iubirea - topos etern in lirica eminesciana
Poezia filosofica. Genialitatea intre absolut si damnare. Ipostaze poetice
Luceafarul si Oda (In metru antic) - permanente mitice si filosofice
Nuvela romantica - Mihai Eminescu - proza literara
MIHAI EMINESCU (15 ianuarie 1850 - 15 iunie 1889) - Portretul scriitorului
Teme si motive ale operei eminesciene
Eminescianismul
CREATIA POETICA, EMINESCIANA,
MIHAI EMINESCU - Portretul scriitorului - Date biografice
EMINESCU SI POEZIILE LUI (1889)
MIHAI EMINESCU - TABEL CRONOLOGIC
Poezia naturii si a iubirii
Mihai Eminescu - sinteza
MIHAI EMINESCU - SCRIITOR NEPERECHE, INTRE NATIONAL SI UNIVERSAL; SCRIITOR ROMANTIC; SINGURUL GENIU AUTENTIC AL LITERATURII NOASTRE
EMINESCU SI BLAJUL
Eminescu student la Viena
In apararea institutiilor culturale
O disputa intre tineri si batrini si evaluarea repertoriului nostru teatral dinainte de 1870
Dualismul, o fictiune diplomatica
Serbarea de la Putna, manifestare a solidaritatii nationale
Interludiu carturaresc si cultural
O conferinta si teoria claselor pozitive
E unul din cei mai talentati juni
O schimbare fundamentala in statutul personal
Politica europeana si chestiunea orientala
Jurnalul razboiului sirbo-muntenegrean impotriva Imperiului otoman
Razboiul diplomatic
Declararea Independentei si participarea la razboiul din 1877
Viata politica interna
Prelectiuni populare. Prelectiuni publice. Conferinte
Miscarea culturala in provinciile romanesti desub stapiniri straine.
MIHAI EMINESCU - (1850-1889) - viata si activitatea literara Eseu
NATIONAL SI UNIVERSAL IN OPERA LUI MIHAI EMINESCU








Teme si motive ale operei eminesciene despre Mihai EMINESCU





» Arta poetica (Conceptia despre poezie si misiunea poetuluI) La Mihai Eminescu nu se poate vorbi de o poezie programatica, conceptiile sale despre arta nu se constituie in poezii anume, ci se regasesc in intreaga sa creatie, fie in publicistica, fie in poeziile despre arta, conceptiile sale despre conditia poetului si menirea artei sale fiind exprimate, intr-un fel sau altul, in majoritatea creatiilor lirice.

Se poate totusi afirma ca doar cateva poezii sunt cele care directioneaza conceptia poetica eminesciana, cele mai multe fiind postume, desi unele fusesera scrise la inceputul perioadei de creatie ori in plina maturitate: "Icoana si privaz", "Eu nu cred nici in leltova", "Odin si poetul", "Iambul", "Numai poetul", "in zadar in colbul scolii". intre poeziile programatice antume se numara "Epigonii", "Glossa", "Oda (in metru antiC)", "Criticilor mei" care sunt si cele mai valoroase din punct de Vedere literar si profund filozofice: in "Epigonii" Mihai Eminescu da definitia poeziei, pornind de la interogatia retorica "Ce e poezia?", pe care o concepe ca pe o creatie pura, divina, in care imaginile poetice sunt "icoane", ce innobileaza prin sensibilitate, emotie, "glasuri tremurate" mintea si sufletul omenesc:



"inger palid cu priviri curate,

Voluptuos joc cu icoane si cu glasuri tremurate,

Strai de purpura si aur peste tarana cea grea."

Eminescu ii marturiseste lui Iacob Negruzzi intr-o scrisoare ce insoteste poezia "Epigonii" motivele pentru care aduce laude poetilor elogiati care "nu sunt pentru meritul intern al lucrarilor lor, ci numai pentru ca intr-adevar te misca acea naivitate sincera, neconstienta cu care lucra ei".

Eminescu se incadreaza singur in curentul literar al romanticilor, recunoscand inclinatia sa de vizionar, scepticismul solitar si preferinta sa pentru antiteza:

"Nu ma-ntoarceti nici cu clasici

Nici cu stil curat si antic -

Toate-mi sunt deopotriva

Eu raman ce-am fost: romantic."

("Eu nu cred nici in Iehova") in ciuda acestei afirmatii, Mihai Eminescu inclina uneori spre clasicism, pretuind profunzimea de gandire a anticilor prin promovareaAğ idealurilor de bine, frumos si adevar, prin aspiratia catre perfectiune si echilibru, prin stilul clar, armonios si prin ironia rece a ratiunii:

"Vreme trece, vreme vine,

Toate-s vechi si noua toate;

Ce e rau si ce e bine

Tu te-ntreaba si socoate;

Nu spera si nu ai teama,

Ce e val ca valul trece;

De te-ndeamna de te cheama,

Tu ramai la toate rece."

("Glossa")

Eminescu aspira in permanenta spre o arta ideala, care sa transfigureze realitatea, fiind mereu preocupat sa gaseasca acel cuvant "ce exprima adevarul":

"Si am visat odata sa fiu poet Un vis

Desert si fara noima ce merit-un suras e cruda ironie Si ce-am mai vrut sa fiu? oit-am a mea limba sa fie ca un rau".

("Icoana si privaz")

Viziunea sceptica eminesciana privind conditia poetului in lume, in societatea contemporana superficiala, incapabila sa aprecieze arta adevarata, preocupata fiind de interese materiale, meschine este ilustrata in poezia "Criticilor mei"

"Ah!

    Atuncea ti se pare

Ca pe cap iti cade cerul:

Unde vei gasi cuvantul

Ce exprima adevarul?

Critici voi, cu flori deserte

Care roade n-ati adus -

E usor a scrie versuri,

Cand nimic nu ai de spus."

Poezia trebuie sa exprime totdeauna adevarul vietii, sentimentele profunde traite de poet, existenta omului sa fie singurul izvor al inspiratiei lirice:

"in zadar in colbul scolii,

Prin autori mancati de molii,

Cauti urma frumusetii

Si indemnurile vietii,

()

Nu e carte sa inveti

Ca viata sa aiba pret -

. Ci traieste, chinuieste

Si de toate patimeste

Si-ai s-auzi cum iarba creste."

{"in zadar in colbul scolii")



Ultimul mare romantic european a dat masura perfectiunii clasice in poezia "Oda (in metru antiC)", opera a maturizarii depline a artei eminesciene. Poezia exprima viziunea filozofica a poetului asupra iubirii si mortii in substanta clasica, materializata cu elemente romantice. Poetul isi inalta privirea la "steaua/ Singuratatii", cautand intelesurile firii, aspirand spre ideal, printr-o reintoarcere nostalgica spre propria tinerete, varsta visarii, cand moartea-i parea undeva departe: "Nu credeam sa-nvat a muri vreodata". Echilibrul sufletesc ii este tulburat de aparitia sentimentului de iubire "dureros de dulce", care-i da si perspectiva mortii. Iubirea este un foc mistuitor pe care nu-1 poate stinge "cu toate/ Apele marii". Chinurile provocate poetului de iubire sunt asemuite cu cele ale lui Hercule si Nessus, personaje mitologice ce devin simboluri sugestive ale suferintei. Poetul, mistuit de propriul vis, mediteaza asupra ideii de moarte, invocand tot un simbol mitologic, acela al pasarii Pheonix:

"De-al meu propriu vis, mistuit ma vaiet,

Pe-al meu propriu rug, ma topesc in flacari

Pot sa mai renviu luminos din el ca

Pasarea Phoenix?"

Crezul artistic al lui Mihai Eminescu este acela ca numai arta eternizeaza creatorul, il poate face nemuritor, idee exprimata in poezia intitulata sugestiv "Numaipoetul":

"Lumea toata-i trecatoare.

Oamenii se trec si mor

Ca si miile de unde,

Ce un suflet le patrunde,

Treierand necontenit

Sanul marei infinit.

NuAiai poetul

Ca pasari ce zboara

Deasupra valurilor,

Trece peste nemarginirea timpului: in ramurile gandului, in sfintele lunci,

Unde pasari ca el

Se-ntrec in cantari."



» Poezia de evocare a trecutului istoric

Istoria, tema specifica romanticilor, sursa de inspiratie inscrisa in directiile trasate de "Dacia literara" in epoca pasoptista, presupune -in principal - doua atitudini: militanta, cu scopul de a trezi constiinta nationala si folclorica, imbinand elementele reale cu cele mitologice si de legenda.

Eminescu continua traditia, evocand trecutul glorios al neamului romanesc in antiteza cit prezentul decazut in "Scrisoarea III", imbinand armonios oda inaltatoare cu satira virulenta:

"De-asa vremi se-nvrednicira cronicarii si rapsozii;

Veacul nostru ni-1 umplura saltimbancii si irozii" in alte poezii, Eminescu ilustreaza istoria romanilor in stransa legatura cu tema timpului, fiind evocata printr-o succesiune de civilizatii surpate sub nisipul trecerii, un document de zadarnicie, o adevarata "panorama a desertaciunilor". "Memento mori" a fost scrisa in 1872, in perioada studiilor la Viena si Berlin sub influenta scepticismului filozofului german Schopenhauer si contine 1300 de versuri. Poemul ilustreaza ideea ca raul e atotputernic in lume si ca, oricate culmi ar fi atins omenirea in evolutia ei, a urmat prabusirea in neant. invierea civilizatiilor, incepe din preistorie si trece prin Babilon, Asiria, Palestina, Egipt, Grecia, Roma, Dacia, epoca navalirilor barbare, revolutia franceza pana la Napoleon I. Dacia este un tinut fabulos, tutelat de zana Dochia, imaginea fiind construita din elemente mitice si legende populare creand un adevarat rai, un loc rasfatat de zei

si astre:

"Sori si luna repezite printr-a norilor dumbrave

Ard albastrele armure ale zeilor romani"

Elementele romantice sunt prezente prin conceptia poetului despre timp si istorie, prin astri, personaje mitice, eroi populari, "paduri de basme", toate compunand o imagine luminoasa, stralucitoare a Daciei cu "sufletele mari, viteze-ale eroilor" din care s-a ivit natia romana.

Istoria apare in poezia eminesciana identificata total cu patriotismul cel mai profund si adevarat exprimat vreodata in simtirea lirica romaneasca, asa cum afirma Ioan Slavici in amintirile sale despre Eminescu, uimit ca acesta era "stapanit () de gandul unitatii nationale si de pornirea de a se da intreg pentru ridicarea neamului romanesc".



Tema iubirii si a naturii

Mihai Eminescu, ultimul mare romantic european, se inscrie in acest curent al exprimarii sentimentelor de dragoste in mijlocul naturii, tema iubirii si a naturii fiind tema romantica fundamentala a liricii sale. La Eminescu natura are doua ipostaze, una terestra si una cosmica, interferate in mod armonios, in cadrul careia indragostitii oficiaza un adevarat ritual at iubirii, "natura adesea - daca nu primeaza - e* pe acelasi plan cu dragostea" (G.IbraileanU). Natura terestra, cu elemente specifice ale spatiului romanesc -codrul, izvoarele, salcamul, teiul, lacul- vazute in vesnica rotire a anotimpurilor, este, in general, ocrotitoare, calda, uneori salbatica, participand mereu la framantarile poetului si constituind cadrul cel mai potrivit al dragostei si meditatiei: "Hai in codru la izvorul Care tremura pe prund ()

Flori de tei deasupra noastra Or sa cada randuri-randuri."

{"Dorinta") "Hai in codrul cu verdeata, Und-izvoare plang in vale"

{"Floare albastra") Natura terestra este in alte poezii un spatiu al mortii, ca in elegia "Mai am un singur dor": "Mai am un singur dor: in linistea sarii Sa ma lasati sa mor La marginea marii; Sa-mi fie somnul lin Si co*drul aproape, Pe-ntinsele ape Sa am un cer senin."

Natura cosmica este simbolizata mai ales prin cadrul nocturn, in care luna, stelele, luceferii participa direct la sentimentul iubirii umane. Iubirea la Etninescu nu este un sentiment ocazional, ci unul fundamental, Ia care participa intreg Cosmosul, luna fiind astrul tutelar si martor al ritualului celor doi indragostiti: "Cand prin crengi s-a fi ivit Luna-n noaptea cea de vara, Mi-i tinea de subsuoara, Te-oi tinea de dupa gat."

{"Floare albastra")



Sentimentul erotic eminescian este lipsit de dulcegarie, indragostitii se contopesc cu ritmul naturii, viseaza la fericire, "Vom visa un vis ferice", se integreaza peisajului cosmic: "Luna pe cer trece-asa sfanta si clara, Ochii tai mari cauta-n frunza cea rara, Stelele nasc umezi pe bolta senina, ,. . Pieptul de dor, fruntea de ganduri ti-e plina."

("Sarape deal")



In evolutia poeziei sale erotice, se disting, in principal, doua etape:

- intre 1870 - 1880 domina in poezii puterea de iluzionare, starea de visare, de aspiratie spre fericire, natura este feerica, ocrotitoare, calda, iar iubita este mangaietoare, sagalnica, ispititoare:

"Fruntea alba-n parul galban Pe-al meu brat incet s-o culci, Lasand prada gurii mele Ale tale buze dulci "

("Dorinta")

- dupa 1880 (1880 - 1883) domina deziluzia, scepticismul provocat de neimplinirea visului de iubire ideala. Acestei atitudini fundamentale ii corespunde o natura trista (plopi singuratici, ploi reci, camera pustiE), iar iubita este rece, straina, statuara, poetul fiind dezamagit pentru ca "Totusi este trist in lume".

Aspiratia geniului spre implinirea iubirii absolute este exprimata prin valenta spirituala a acestuia de a fi capabil de sacrificiul suprem in numele iubirii ideale: "Reia-mi al nemuririi nimb Si focul din privire Si pentru toate da-mi in schimb O ora de iubire."

("Luceafarul") " - Astfel de noapte bogata Cine pe ea n-ar da viata lui toata?" ("Sara pe deal") "O ora sa fi fost amici,

Sa ne iubim cu dor, S-ascult de glasul gurii mici O ora si sa mor."

("Pe langa plopii fara sot")



Poezia de inspiratie folclorica

Interesul lui Eminescu pentru creatia populara se manifesta din copilaria petrecuta la Ipotesti, cand "baiet fiind, paduri cutreieram", poetul insusinifiiind un pasionat culegator de folclor. Peregrinarile prin tara cu trupa de actori, din Moldova in Transilvania, pana la Blaj, ii satisfac lui Eminescu setea de a auzi chiar de la rapsozii populari balade, legende, doine si de a-si hrani sufletul cu aceste "nestemate". Indirect, Eminescu intra in relatie cu folclorul romanesc studiind opera lui Hasdeu sau citind culegerile de creatii populare, in special pe cea alcatuita de Vasile Alecsandri.

Mihai Eminescu valorifica in poezia sa creatiile folclorice prin teme, motive, personaje mitologice, mituri populare, limbaj, innobilandu-le cu idei filozofice, imbogatindu-le cu noi semnificatii: "Calin (file din povestE)", "Ce te legeni", "Somnoroase pasarele", "La mijloc de codru", "Revedere", basmul Fat-Frumos din lacrima" si bineinteles capodopera sa, "Luceafarul".

Poezia "Revedere" (1879) este prima creatie in care Eminescu pastreaza metrica populara, motivul codrului, ca simbol al eternitatii universului, in care omul este efemer:

"Numai omu-i schimbator,

Pe pamant ratacitor,

Iar noi locului ne tinem,

Cum am fost asa ramanem."

Radacinile viziunii lirice adanc infipte in spiritualitatea poporului din care s-a nascut sunt marturisite chiar de Eminescu intr-o insemnare facuta pe marginea unui manuscris: "Dumnezeul geniului m-a sorbit din popor cum soarbe soarele un nour de aur din marea de amar".





Tema filozofica

Tema filozofica fundamentala a liricii eminesciene este conditia nefericita a omului de geniu intr-o societate meschina, superficiala, incapabila sa-i inteleaga aspiratiile spre absolut, preluata de la filozoful romantic german Schopenhauer. Relatia geniului cu societatea contemporana sau cu posteritatea este ilustrata in "Scrisoarea /", geniul fiind intrupat de savantul care "Uscativ asa cum este, garbovit si de nimic, / Universul fara margini e in degetul lui mic". Dupa o viata dedicata dezlegarii tainelor universului, "posteritatea este inca si mai dreapta", afirma poetul cu ironie, deoarece "s-o-ncerca s-arate ca n-ai fost vrun lucru mare" si vor cauta in biografia omului de stiinta "rautati si mici scandale":

"Astea toate te apropie de dansii.. .Nu lumina

Ce in lume-ai revarsat-o, ci pacatele si vina

Oboseala, slabiciunea, toate relele ce sunt intr-un mod fatal legate de o mana de pamant;

Toate micile mizerii unui suflet chinuit !

   

Mult mai mult ii vor atrage decat tot ce ai gandit."



Satira este mult mai accentuata in "Scrisoarea II" in scopul de a scoate in evidenta tristetea, nefericirea geniului, intruchipat de creatorul de frumos, de poet in relatia lui cu societatea superficiala, incapabila sa perceapa arta superioara:

"De-oi urma sa scriu in versuri, teama mi-e ca nu cumva Oamenii din ziua de-astazi sa ma-nceap-a lauda. Daca port cu usurinta si cu zambet a lor ura, Laudele lor desigur m-ar mahni peste masura." Geniul nu este capabil sa fie fericit si nici "a ferici pe cineva", el nu cunoaste moarte, dar "n-are nici noroc", singura atitudine poetica ramanand sa exprime detasarea rationala de aceasta lume neputincioasa sa inteleaga aspiratiile superioare: "Traind in cercul vostru stramt Norocul va petrece,-Ci eu in lumea mea ma simt Nemuritor si rece."

("Luceafarul") Cosmogonia, in viziunea filozofica eminesciana, ilustreaza idei si motive din vechile scrieri indiene ("Rig-Veda"), din miturile grecesti si crestine, din Kant si Schopenhauer, configurand haosul, geneza si moartea universala:

"Dar deodat-un punct se miscacel dintai si singur. Iata-1

Cum din chaos face muma, iara el devine Tatal

()

Soarele, ce azi e mandru el il vede trist si ros

Cum se-nchide ca o rana printre nori intunecosi

()

Timpul mort si-ntinde trupul si devine vesnicie"

("Scrisoarea I") Motivele lirice care compun tema cosmosului sunt prezente atat in poezie, cat si in nuvela "Sarmanul Dionis": infinitul, cerul, soarele, luna, stelele, luceferii, zborul intergalactic, haosul, geneza, extinctia.

Ideea timpului filozofic este ilustrata in lirica eminesciana prin doua valente: timpul individual si timpul universal, in poeziile "Revedere", "Scrisoarea I", "Luceafarul".

"Doar ceasornicul urmeaza lung-a timpului carare" - timpul individual;

"Ea din noaptea amintirii o vecie-ntreaga scoate" - timpul universal

("Scrisoarea I").

Ideea ireversibilitatii timpului, preluata din folclorul autohton si din filozofia europeana, este intalnita in numeroase creatii lirice, trecerea implacabila a timpului provocand melancolia profunda a poetului:

"Trecut-au anii ca nori lungi pe sesuri

Si niciodata n-or sa vina iara,

()

Pierdut e totu-n ziua tineretii

Si muta-i gura dulce-a altor vremuri,

Iar timpul creste-n urma meama-ntunec!

   "

("Trecut-au anii")

 

Crezi ca ne lipseste ceva?

Poti adauga opera - comentariul, eseul sau referatul despre opera care lipseste.

 


Copyright © 2009 - 2014 : Autorii.com - Toate Drepturile rezervate.