Enciclopedia marilor scriitori ai literaturii romane.
 
Inscrie-te si imbunatateste enciclopedia autorilor romani.
Am uitat parola Creaza cont nou
Home     Autori     Sinteze literare      Critica literara      Opere


Mihai EMINESCU



Mihai EMINESCU - poza (imagine) portret Mihai EMINESCU



Despre Mihai EMINESCU

alte articole, referate, eseuri si sinteze literare


Marile teme ale universului eminescian
Poetul si poezia - tema si motiv al universului poetic dimensiune a programului estetic
Caracterul filosofic al poeziei lui Eminescu - modelul intelectului
Zambetul lui Eminescu in opera sa
Personalitatea artistica a lui Mihai Eminescu
Inteligenta si imaginatia lui Eminescu
EMINESCU IN CRITICA LITERARA JUNIMISTA
Intalnirea cu budismul la Mihai Eminescu
Coordonatele lirismului eminescian
Conceptia estetica
Natura si iubirea - topos etern in lirica eminesciana
Poezia filosofica. Genialitatea intre absolut si damnare. Ipostaze poetice
Luceafarul si Oda (In metru antic) - permanente mitice si filosofice
Nuvela romantica - Mihai Eminescu - proza literara
MIHAI EMINESCU (15 ianuarie 1850 - 15 iunie 1889) - Portretul scriitorului
Teme si motive ale operei eminesciene
Eminescianismul
CREATIA POETICA‚ EMINESCIANA‚
MIHAI EMINESCU - Portretul scriitorului - Date biografice
EMINESCU SI POEZIILE LUI (1889)
MIHAI EMINESCU - TABEL CRONOLOGIC
Poezia naturii si a iubirii
Mihai Eminescu - sinteza
MIHAI EMINESCU - SCRIITOR NEPERECHE, INTRE NATIONAL SI UNIVERSAL; SCRIITOR ROMANTIC; SINGURUL GENIU AUTENTIC AL LITERATURII NOASTRE
EMINESCU SI BLAJUL
Eminescu student la Viena
In apararea institutiilor culturale
O disputa intre tineri si batrini si evaluarea repertoriului nostru teatral dinainte de 1870
Dualismul, o fictiune diplomatica
Serbarea de la Putna, manifestare a solidaritatii nationale
Interludiu carturaresc si cultural
O conferinta si teoria claselor pozitive
E unul din cei mai talentati juni
O schimbare fundamentala in statutul personal
Politica europeana si chestiunea orientala
Jurnalul razboiului sirbo-muntenegrean impotriva Imperiului otoman
Razboiul diplomatic
Declararea Independentei si participarea la razboiul din 1877
Viata politica interna
Prelectiuni populare. Prelectiuni publice. Conferinte
Miscarea culturala in provinciile romanesti desub stapiniri straine.
MIHAI EMINESCU - (1850-1889) - viata si activitatea literara Eseu
NATIONAL SI UNIVERSAL IN OPERA LUI MIHAI EMINESCU
Repere biografice
Raportul dintre national si universal
Eminescu in cadrul romantismului european
Teme si motive romantice la Eminescu
Cultura si armonie la Eminescu
Folclorul a€“ izvor de inspiratie in opera lui Eminescu
Arte poetice eminesciene
Poezia de meditatie istorica si sociala
Ipostaze ale naturii in poezia lui Eminescu si imagini paradisiace si toposuri edenice
Erotica eminesciana din prima si a doua perioada
Locul poeziei Floare albastraa€ť in lirica eminesciana
Poezia filososfica a lui Eminescu
Meditatie filosofica si satira in „Scrisoarea I”
Rugaciunea unui daca€ť, poem autoreferential
Proza eminesciana si receptarea ei critica




EMINESCU IN CRITICA LITERARA JUNIMISTA despre Mihai EMINESCU





Cele trei poezii care i-au adus lui Eminescu recunoasterea oficiala ca poet din partea lui Titu Maiorescu n-au fost create in cercui Junimii si nici n-ara suferit vreo modificare, fie si numai de ordin stilistic, sugerata de cei ce le-au ascultat mai intai in lectura criticului la obisnuitele serate literare iesene. Diferenta de valoare intre ceea ce publicase pana la acea data in Familia si Venere si Madona, Epigonii, Mortua est!

    justifica ipoteza posibilitatii poetului, chiar daca mai tarziu, si in afara cercului Junimii. Despre o recunoastere si indrumare critica nu poate fi insa vorba in vreun fel inaintea lui Maiorescu. intr-adevar, o data cu publicarea poeziei De-as avea, Iosif Vulcan tiparea in Familia di,n 1866 si o notita unde-si exprima satisfactia si totodata surprinderea fata de versurile ce purtau semnatura unui tanar de numai saisprezece ani, dar aceasta nu insemna propriu-zis nici evaluare, nici previziune si nici intuitia valorii ; totul se mentinea la nivelul unei obisnuite ospitalitati, la care ne-am referit pe larg in capitolul introductiv : „Cu bucurie — scria Vulcan — deschidem coloanele foaiei noastre acestui june numai de 16 ani, care cu primele sale incercari poetice tramise noua nc-a surprins placut". Lipsa de intuitie a geniului eminescian o dovedeste si disparitia, pentru un timp indelungat, a interesului fata de poezia celui ce fusese „lansat" in paginile Familiei. In mod aproape sigur nici afirmarea ulterioara a poetului in paginile Convorbirilor literare nu l-a mai preocupat pe Iosif Vulcan, suparat pentru ceea ce revista Junimii scria ironic despre versurile neimplinite ale colaboratorilor constanti de la publicatia sa si, poate mai mult decat atat, pentru numeroasele si severele referiri la greselile de limba ale presei romanesti din Transilvania. Asa se explica faptul ca in bilanturile literare anuale publicate de Familia, numele lui Eminescu nu a mai fost pomenit niciodata. Abia din 1883, cand acceptarea unanima se produsese deja, Vulcan a revenit, publicand in Familia.- S-a dus amorul, Cand amintirile, Adio, Ce e amorul, pe langa plopii fara sot. Si daca. incercarea discreta a redactorului Familiei, in 1885, de a-si atribui rolul de prim descoperitor al lui Eminescui ne apare astazi si mai neindreptatita decat au considerat-o contemporanii, caci meritul lui se rezuma la incurajarea, prin publicare, a primelor manifestari poetice eminesciene (ceea ce, desigur, a fost o fapta laudabilA).

Prin aparitia in Convorbiri literare din 187l-l872 a studiului Directia noua in poezia si proza romana, Titu Maiorescu avea sa provoace acea discutie indelungata si controversata privitoare la personalitatea si opera lui Mihai Eminescu,, prilej pentru adversarii sai si ai Junimii de inversunata contestare careia ii lipsea insa argumentarea si mai ales simtul valorii autentice. Invectivele si denigrarile, rezerva totala fata de creatia eminesciana nu s-au constituit, inca, in comentarii criti • demne de luat in seama fie si ca opinii respectabile ale unor adversari, incat articolul lui Maiorescu era nu numai primul studiu de valoare consacrat poetului, dar si unicul de acest fel pentru o perioada ce cuprinde un intreg deceniu. Datorita perspicacitatii sale critice, Titu Maiorescu a putut sa-si dea seama ca a gasit, in sfarsit, un poet tanar ce ar constitui in curand argumentul principal pentru a demonstra existenta unei directii noi in lirica romaneasca (desi avea la dispozitie numai trei poezii, caci ceea ce publicase pana atunci in Familia il situa categoric in contextul general al liricii traditionalE). Ceea ce a suscitat reactia contemporanilor si a constitait un adevarat act de indrazneala din partea criticului a fost de fapt prima fraza consacrata lui Eminescu, unde-l situa intre reprezentantii directiei noi, imediat dupa Alecsandri, sugerand ideea posibilitatii de a evolua in directia liricii moderne europene, chiar daca in acel moment existau unele rezerve jostificatc : „Cu totul osebit in felul sau, om al timpului modern, deocamdata blazat in cuget, iubitor de antiteze cam exagerate, reflexiv mai peste marginile iertate, pana acum asa de pcitiVi format incat ne vine greu sa-l citam indata dupa Alecsandri, dar in' fine poet, poet in toata puterea cuvantului, este d. Mihail Eminescu".

Actul lai Maiorescu de „perspicacitate si indrazneala critica" 87, dupa cum l-a calificat Eugen Lovinescu. primit cu rezerve sau cu dezaprobari de contemporani, pentru opiniile favorabile, si cu repros din partea unor urmasi, din priema caracterului sumar al consideratiilor critice. a ramas in istoriografia noastra literara ca un model de tact si intuitie critica ce se cuprind intr-un text atat de lapidar. In cuprinsul lui, Maiorescu a semnalat doua dintre principalele insusiri ale lui Eminescu prin care se deosebea esential de inaintasi si contemporani : noutatea gan-!

   i, in spiritul creatorilor moderni, si cea a formei poetice. Acestea erau de fapt argumentele de baza ce-l indreptateau sa-l includa intre reprezentantii directiei noi in poezie. Argumentele trebtiie evaluate si din perspectiva timpului ce ne desparte de anul 1871, care a confirmat intuitia critica maioresciana. Daca adaugam la aceasta si faptul incontestabil ca inainte de toate Alecsandri era reprezentantul literaturii din epoca pasoptista, iar ceilalti poeti ai Convorbirilor literare doar in mica masura reprezentau o orientare lirica noua, atunci nu mai incape nici o indoiala ca ideile si viziunea lui Maiorescu despre directia noua in poezie se bazau indeosebi pe Eminescu si se refereau cu precadere la el. Caracterizand in general noua directie, Maiorescu scria ca acesteia, „in deosebire de cea veche si cazuta", ii sunt proprii cateva elemente ca : „simtamantul natural", „adevar", „intelegerea ideilor ce omenirea intreaga le datoreste civilizatiei aprasene", „pastrarea si chiar accentuarea elementului national". Scurtele aprecieri generale cu privire la Ejmi-nescu il situeaza tocmai in acest context, caci „om al timpului modern" presupune intelegerea ideilor civilizatiei apusene, iar astfel devine posibila prezenta acelei „conceptii inalte" in poeziile sale; cele trei poezii dovedeau apoi atat „adevar" cat si existenta unor sentimente naturale. Argumentele unor exegeti in favoarea ideii ca directia noua se baza, de fapt, pe Eminescu si ca Titu Maiorescu si-a dat seama dintru inceput de acest lucru sunt demne de luat in considerare. inca din 1867, Titu Maiorescu se afirmase in O cercetare critica asupra poeziei romane printr-un criticism sever, nemaiintalnit la inaintasi ori contemporani, datorita argumentarii lui logice si istorice. Dar numai prin formula amintita, cu tot interesul si noutatea ei, nu se puteau impune nici el, nici Convorbirile literare si nici gruparea junimista. Era necesara afirmarea unei directii noi, iar aceasta n-o putea face decat bazandu-se pe taiente deosebite," publicate de revista Junimii. Daca ar fi asteptat aparitia unui poet de talia lui Eminescu, ar fi putut sa scrie mai inainte do 1871 despre directia noua, fiindca aproape toate lucrarile si toate numele citate le avea deja. Alecsandri incepuse de mult colaborarea la Convorbiri literare. Totusi, el nu putea sa fie poetul pe care sa se bazeze ideile despre noua directie, deoarece nu se formase in paginile Convorbirilor literare. De asemenea, nici Bodnarescu, Cugler, Serbanescu nu aduceau ceva nou de la un numar la altul al revistei, incat, ei fiind poeti afirmati in cercul Junimii si publicati de Convorbirile literare, Maiorescu ar fi putut vorbi despre directia noua inca de prin 1868-l869. (Publicai ea lor in revista incepe in 1867 si 1868.) O incursiune in lista numelor poetilor de la Convorbiri literare de pana la 1870 este edificatoare : din 1868, Scarlat Capsa, in 1869, M. D. Kome — ambii ramanand pentru un timp scurt. intre aparitiile efemere citam : George Roiu, Ioan Ianov (1867), Leon Negruzzi, Moise Pompiliu, Neculai Pruncul, S. G. Vargolici. Mai scriau versuri si N. Schiletti, V. Pogor (1869). Maiorescu nu1 s-a grabit sa afirme directia noua fiindca din randul celor citati mai sus nu-l socotea reprezentativ pe vreunul ; a asteptat, de aceea aparitia lui Eminescu.

Daca, intr-adevar, Eminescu era singurul poet care intrunea atributele directiei noi, de ce, totusi, Maiorescu il aseza in frunte pe Vasile Alecsandri ? inainte de toate, fiindca Alecsandri se bucura atunci de cel mai inalt prestigiu in poezia romana si colaborase continuu, din 1867, la Convorbiri literare. Constiinta publica romaneasca n-ar fi acceptat recunoasterea imediata a unui tanar poet in locul celui ce fusese vreme indelungata cantaretul marilor momente ale istoriei noastre nationale din secolul al XlX-lea si impusese o anumita expresie lirica. Alecsandri se impunea apoi ca o veriga necesara in evolutia literaturii romane, el reprezentand momentul trecerii de la directia veche la directia noua : tactica lui Maiorescu era determinata si de necesitatea unei consecvente logice, caci pe Alecsandri il supraevaluase la inceput, dar si din respectul lui pentru „traditia treptelor formale", care, cum observa Lovinescu, constituia pivotul conceptiei sale critice .

Argumentele lui Lovinescu pentru motivarea citarii lui Eminescu dupa Alecsandri, desi convingerea lui Maiorescu era ca tanarul poet este adevaratul reprezentant al noii miscari literare, au fost sporite ulterior de exegetii Junimii. Cei mai numerosi justifica aceasta ordine a citarii prin prudenta criticului Maiorescu, prin teama de risc si respectul fata de Alecsandri 90, care, in constiinta inaintasilor si a contemporanilor, detinea locul de frunte in literatura noastra.

Urmasii s-au convins treptat de justetea citarii lui Eminescu dupa Alecsandri, considerand-o ca decurgand din motive extra-literare, fara sa modifice constiinta valorii cu totul aparte a lui Eminescu, existenta la Maiorescu inca de la primul contact cu lirica eminesciana. In schimb s-au aratat tot mai nemultumiti de citarea poetului intr-un context mai general al poeziei Junimii, pe masura ce imaginea lui Eminescu crestea, iar cea a colegilor lui de cenaclu se restrangea sau disparea. in contextul istoriografiei literare actuale a aparut si ideea ca sunt exagerate reprosurile adresate lui Maiorescu in legatura cu gustul sau estetic, fiindca l-ar fi citat pe Bodnarescu imediat dupa Eminescu si ar fi apreciat poezia de la Convorbiri literare considerand-o din acelasi aluat cu lirica eminesciana, desi creatorii ei (Matilda Cugler, T. Serbanescu, D. PetrinO) raman in sfera limitata a simplilor versificatori. Dar criticul precizase anume ca nu toti cei citati sunt egali ca valoare; totusi ei merita o atentie binevoitoare", deoarece sunt creatorii unei literaturi tinere. N. Manolescu a demonstrat subiectivismul acestor reprosuri care, cel putin in legatura cu Samson Bodnarescu, nu tineau seama nici de circumstantele istorice si nici de valoarea reala a scrierilor lui. La acea data, Bodnarescu era „un poet mai format decat Eminescu" si-i prevestea stilul in viitoarele poezii erotice. Chiar si destinul celor doi poeti se aseamana sub aspectul biografiei — ambii au studiat filosofia la Viena si Berlin, la intervale de numai doi ani, cu burse de la Junimea. inaintea lui Eminescu, Bodnarescu scria o poezie in care se recunoaste „muzica" lui Eminescu — cum spunea Tudor Vianu — ca si unele teme ale acestuia. Bunaoara, ritmul launtric si motivele din Lacul, Dorinta pot fi recunoscute in De la mare a lui Bodnarescu. Eminescu, afirma acelasi N. Manolescu, „a absorbit si a distrus pe Samson Bodnarescu, a carui activitate propriu-zisa lirica se incheie prin 1870-l872 : toate poeziile citabile sunt anterioare" 9I.
Intentia diferentierii valorice functioneaza si astfel, Maiorescu i-a separat pe Alecsandri, Eminescu si Bodnarescu de ceilalti poeti de la Convorbiri literare, prin referirile critice la mediul literar contemporan, ceea ce dovedeste ca s-a gandit in permanenta la o ierarhie reala a valorilor. De altfel, exceptandu-l pe Serbanescu, ceilalti poeti sunt amintiti cu serioase si grave deficiente, cum ar fi influenta predominanta a liricii lui Heine si Lenau asupra Matildei Cugler Poni sau insistenta asupra pretiozitatii si afectarii din versurile lui Petrino. Ceea ce considera ca atribute esentiale pentru lirica Matildei Cugler Poni („eleganta limbajului", „sinceritatea simtirii") poate fi socotit ca principalul motiv al citarii tuturor numelor amintite dupa primii trei intre reprezentantii directiei noi in poezie.

Aprecierile concrete ale lui Titu Maiorescu in legatura cu fiecare dintre cele trei poezii semnate de Eminescu in Convorbiri literare, precum si consideratiile cu caracter mai general privind noutatea expresiei, formatia autorului, unele „abateri" de la normele limbii literare, recomandarile de a renunta la anumite cuvinte nepotrivite cu limbajul sau poetic — toate acestea nu pot fi evaluate decat in contextul general al imaginii asupra poeziei noastre de la 1870-l872, creata astfel de critic. Caracterul lapidar al comentariului maiorescian cu care-si incepe paragraful consacrat lui Eminescu se afla intr-o legatura stransa cu tactica la care ne-am referit mai inainte. Menirea acestui text introductiv este de a-l situa dintru inceput pe Eminescu pe o treapta superioara a liricii noastre, intrevazand la el un element hotarator ce nu-l mai caracteriza si pe Alecsandri : integrarea in contextul european, caci e „om al timpului modern", iar astfel ar constitui singura speranta de a orienta lirica romaneasca pe noi fagase. insasi obiectia „blazat in cuget" aparea nu atat ca un repros, cat mai degraba ca element carac-terizator pentru o latura a gandirii poetice eminesciene, prin care se manifesta tot ca „om al timpului modern".
Alte rezerve se refera la neconcordanta unor tendinte din poezia lui Eminescu cu conceptia formulata de critic in O cercetare, unde fixa domeniul artei in sfera pasiunilor, iar nu a ideilor. Cu alte cuvinte, i se pareau nepotrivite cugetarile care nu erau sugerate de evolutia unui ment sau de manifestarea lui particulara. Desi in conceptia estetica a lui Maiorescu romantismul se aseza ca o componenta, anumite forme de manifestare a acestuia le-a respins de pe pozitiile clasicismului, caci obiectia formulata in „iubitor de antiteze cam exagerate- se referea la romantismul unor poezii, de unde lipsea echilibrul clasic, iar mai jos mentiona drept calitate „iubirea si intelegerea artei antice". Alte obiectii, de forma : comparatia din Venere si Madona este confuza, se abuzeaza de cuvantul pala, in sfarsit, intalnim uneori „gandiri si expresii obisnuite, multe rime rele" — toate acestea raman neinsemnate fata de idecn generala a recunoasterii valorii unice a lui Eminescu. Mult comentata a fost si respingerea modului de a construi antiteza in Epigonii, dar nu in general, ci pentru exagerarea meritelor unor scriitori marunti : ..Epigonii cuprind o antiteza foarte exagerata. Pentru a arata micimea, se inalta peste masura poetii mai vechi, si lauda diti-iambica a lui Tichindeal cl.e. si a lui Heliade cu greu va putea incalzi cititorii mai critici de astazi" 02. Obiectia din urma sintetiza dezbaterile de la cenaclul Junimii cu ocazia lecturii poeziei Epigonii si nu avea menirea sa formuleze rezerve fata de valoarea in sine a poeziei, cat mai degraba sa precizeze diferenta de conceptie intre poet si gruparea junimista in legatura cu literatura inaintasilor.
Aprecierea estetica a poeziei nu poate sa nu tina seama de observatia pertinenta a lui Eugen Lovinescu : Eminescu scria o opera, iar nu un capitol de istorie literara, incat si interesul cititorului se orien-tea7a spre expresia poetica pe care n-o diminueaza relativitatea adevarului despre inaintasi, ci. dimpotriva, o sporeste, datorita sinceritatii sentimentului de admiratie totala a autorului.

Primul comentariu critic maiorescian consacrat lui Eminescu, prin situarea poetului in contextul general al poeziei Junimii la un loc ce i se cuvenea cu prisosinta, prin insotirea elogiului de rezervele justificate pana la un anume punct, nu contine, totusi, idei si analize propriu-zise, care sa constituie puncte de referinta pentru eminescologii de mai tarziu. Valoarea lui consta mai curand in strategia cu care l-a impus pe Eminescu in fruntea poeziei noastre imediat dupa Alecsandri, intr-o epoca de glorie nationala a bardului de la Mircesti, si in faptul de a fi retinut un poet pe care gustul estetic al vremii nu era inca in stare sa-l selecteze, desi recunoasterea se baza doar pe trei poezii.
Cu toata prudenta dovedita de Maiorescu, articolul a declansat o adevarata campanie contra lui Eminescu. De fapt, cei ce-l respingeau pe Eminescu erau adversarii criticului si ai Junimii, care credeau ca au aflat momentul oportun spre a putea desfiinta noua directie. inceputul l-a facut B. P. Hasdeu cu subcapitolul Poezia Maiorescu a rubricii Varietati, din Columna lui Troian (1871). Nedumeririle si dezaprobarile n-au fost prilejuite de consideratiile critice consacrate personalitatii si operei lui Eminescu, ci de apropierea sau chiar egalarea cu Alecsandri. Alte reviste, in afara Convorbirilor literare, nici macar nu priveau cu seriozitate lansarea lui Eminescu, ceea ce a facut ca, pana la 1880, cel mai mare poet national sa se bucure de recunoasterea reala doar in cercul Junimii.
Evaluarea primului comentariu critic maiorescian consacrat lui Eminescu s-a produs in chip diferit si contradictoriu in diverse etape ale criticii si istoriografiei noastre literare. Pentru unii comentatori, Maiorescu ar fi dovedit o timiditate exagerata situandu-l pe Eminescu dupa Alecsandri ; G. Calinescu considera ca afirmarea prealabila a valorii lui Eminescu de catre Iosif Vulcan a facut ca acelasi lucru sa nu fie o greutate pentru Maiorescu in 1871. Vladimir Streinu, pornind de la premisa lipsei de importanta a cuvintelor lui Vulcan, care nu erau o referire la valoare, gaseste, spre deosebire de Calinescu. ca intr-o astfel de imprejurare, Titu Maiorescu a dovedit o intuitie critica de exceptie ; in ultimul timp, tocmai aceasta din urma opinie a castigat cei mai multi adepti in istoriografia si critica noastra literara.
Titu Maiorescu, si cu atat mai putin altcineva din cadrul Junimii, n-a mai consemnat in scris vreme indelungata evolutia poeziei lui Mihai Eminescu, incat dupa Directia noua, urmatorul moment al receptarii operei eminesciene de catre critic este anul 1882, cand publica Literatura roman& si strainatatea. De data aceasta, el retine o alta insusire a poeziei lui Eminescu, considerata in 1871 ca o caracteristica a directiei noi, originalitatea nationala. Eminescu e amintit in concluzia generala desprinsa dupa citarea opiniilor straine despre poeti ca Alecsandri, Bolintineanu, Serbanescu, observand ca acestora le-a placut, „pe langa masura lor estetica, originalitatea lor nationala". in acelasi context se precizeaza si ideea ca pesimismul poetului roman este propriu si n-are drept cauza ^contactul cu cel german. Desigur ca afirmatia nu se face direct, ci conform structurii generale a studiului, e sugerata de citarea unor opinii din presa germana : „Considerand aplecarea muzei romane spre tristeta, nu este de mirat ca a produs si un reprezentant al pesimismului, M. Eminescu, ale carui poezii sunt in colectia de fata cele mai insemnate langa acelea ale lui Alecsandri" ".

Un an mai tarziu, in 1883, Titu Maiorescu oferea o noua dovada publica a pretuirii lui Eminescu, ingrijindu-i editia de poezii. Ceea ce-i scria atunci surorii sale, Emilia Humpel, avea semnificatia primului moment cand recunostea in Eminescu pe cel mai de seama poet roman, autor al unor opere care-l situau fara sovaire in planul literaturii universale : „Poeziile, asa cum sunt oranduite, sunt cele mai stralucite din cate s-au scris vreodata in romaneste si unele chiar si in alte limbi" . Prefata semnata de Maiorescu evidentiaza farmecul structurii interioare a versurilor si-i recunoaste pentru prima data lui Eminescu meritul de a fi creat un nou limbaj poetic romanesc. Criticul si-a formulat opiniile in legatura cu justificarea publicarii unor versuri nerevazute de scriitorul aflat in spital la Viena : „Trebuiau sa devie mai usor accesibile pentru iubitorii de literatura noastra toate scrierile poetice, chiar si cele incepatoare ale unui autor, care a fost inzestrat cu darul de a intrupa in adanca sa simtire si cele mai inalte gandiri intr-o framuseta de forme subt al carei farmec limba romana pare a primi o noua viata".
In corespondenta criticului se strecoara tot mai frecvent idei, evaluari si termeni care vor capata o forma definitiva in studiul din 1889.

Studiul din 1886, Poeti si critici, rasfrange noi lumini asupra personalitatii si operei lui M. Eminescu. Ceai: ce-sj propune sa demonstreze de data aceasta criticul este nelegitimitatea intrebarii „cine este mai mare ca poet, Eminescu sau Alecsandri ?" Cel putin din punct de vedere logic el nu facea altceva decat sa dovedeasca valoarea deosebita a celor doi poeti, afirmand, in legatura cu Eminescu, ca ac«ta „a adus lirica romana la o culme de perfectiune"95. in sfarsit, rolul poeziei lui Eminescu, alaturi de cea a lui Vasile Alecsandri, este de a „curati de la sine atmosfera estetica" viciata de anumiti scriitori, intre care, regretabil, il situeaza si pe Alexandru Macedonski !

    Ceea ce aminteste, in treacat, ca fiind trasaturi caracteristice celor saptezeci de poezii ale lui Eminescu, publicate in volumul din 1883, sunt „adanca lor melancolie" si „amaraciunea lor satirica". in cele din urma, dobandeste relief ideea ca valoarea lui Eminescu sta in „forma estetica" a liricii sale, cata vreme cea a lui Alecsandri in totalitatea actiunii lui literare. Este primul pas insemnat pana la explicatiile si caracterizarile din 1889, menit sa-l singularizeze pe Eminescu in lirica romaneasca, sa-l diferentieze de ceilalti poeti romani prin evidentierea valorii estetice a poeziei sale. Raspunsul lui Maiorescu la intrebarea cine e mai mare poet, Alecsandri sau Eminescu ? era, cum l-a calificat D. Popovici, acela „al unui mare diplomat al luptei literare", caci, dupa toate investigatiile si argumentarile, a ajuns la concluzia ca o astfel de intrebare „nu se poate pune", ceea ce inseamna ca insasi formularea ei este dovada lipsei de politete 96.
Situarea lui Eminescu pe locul ce i se cuvenea in cadrul mai general al literaturii romane este o misiune ce-i revine tot lui Titu Maiorescu, peste trei ani, in articolul sortit sa starneasca mai mult proteste decat aprobari, Eminescu si poeziile lui. Despre genialitatea poetului mai vorbise cu multi ani in urma, insa in corespondenta, incat se poate spune ca el este primul nostru critic care-l considera pe Eminescu a fi la acea data, cel mai de seama scriitor roman. inzestrat cu atributul genialitatii. in alcatuirea portretului moral s-a slujit de ceea ce-i oferea Schopenhauer, care vedea in geniu dezechilibru si dezarmonie. Dupa filosoful german, „esenta geniului este anormala, intrucat consista in emanciparea intelectului din serviciul vointei, caruia ii este destinat in chip firesc, si in lucrarea lui din propriu impuls". Dar Maiorescu isi propusese in studiul sau si sa raspunda unor acuzatii, a caror anulare il face sa sustina ideea eronata ca soarta poetului ar fi ramas neschimbata, oricare ar fi fost conditiile lui de viata.
„Ce a fost si ce a devenit Eminescu este rezultatul geniului sau innascut, care era prea puternic in a sa proprie fiinta incat sa-l rfi abatut vreun contact cu lumea de la drumul sau firesc. Ar fi fost crescut Eminescu in Romania sau Franta, si nu in Austria si in Germania ; ar fi mostenit sau ar fi agonisit el mai multa sau mai putina avere ; ar fi fost asezat in hierarhia statului la o pozitie mai inalta ; ar fi intalnit in viata lui sentimentala orice alte figuri omenesti — Eminescu ramanea acelasi, soarta lui nu s-ar fi schimbat". 97
Obligatia de a raspunde obiectiilor formulate de contemporani, indeosebi de Hasdeu si Vlahuta, privitoare la greutatile vietii Iui Eminescu, infruntate fara ajutor din partea Junimii, l-a determinat pe critic sa emita opinii care au starnit reactii violente din partea celor ce l-au cunoscut. Maiorescu sustinea ca nu se poate vorbi despre mizeria materiala a lui Eminescu decat intr-un anume fel, deoarece ar fi avut intotdeauna cat i-a fost necesar „ca sa traiasca" in acceptiunea materiala a cuvantului. Ceea ce urmarea era, de fapt, sa combata ideea imbolnavirii poetului din cauza mizeriei si s-o atribuie factorului ereditar. S-a dovedit ca nici una nici alta n-au constituit adevaratele cauze primare ale imbolnavirii98, dar au avut un anume rol in precipitarea ei. Pe de alta parte, intentia criticului era sa acorde pesimismului eminescian un sens filosofic, fara sa-l conditioneze de cauze sociale, asa cum facuse Gherea. in afara acestor idei generale si a motivarii imbolnavirii pe baza ereditatii, celelalte date care constituie portretai moral al lui Eminescu isi pastreaza valabilitatea, cu atat mai mult, cu cat ele sunt oferite de cineva care a trait in preajma lui si i-a fost prieten. Reconstituirea biografica, desi sumara, are meritul de a oferi primele date esentiale pe baza carora se vor construi biografiile dezvoltate de mai tarziu.
Cat priveste partea a doua a studiului, consacrata operei, parerile n-au fost decat rareori favorabile criticului. Lovinescu insusi avea cuvinte deloc magulitoare : „consideratiile ce urmeaza (portretul moral — n.n.) indreptatite, de altfel, si cu gustul sigur de totdeauna, sunt didactice si elementare ; in ele nu se pot gasi decat rudimentele evolutiei ulterioare a criticei in genere si a evenimentelor in particular" ". Opinia aceasta a fost impartasita numai limitat, iar in anumite cazuri s-a observat existenta unei formule critice care face din Maiorescu un precursor. Astfel, dupa ce fixeaza cateva coordonate generale ale portretului eminescian, demonstrand caracterul inefabil al acestei personalitati geniale, criticul Maiorescu identifica o anumita latura a operei poetului pe care o considera ca produs istoric. Pe de alta parte, incepand analiza operei cu reconstituirea orizontului cultural al autorului, Maiorescu se dovedea a fi, inaintea lui Calinescu care va proceda aidoma, adeptul unei idei critice foarte moderne 10°. „Eminescu — scria Maiorescu — este un om al timpului modern, cultura lui individuala sta la nivelul culturei europene de astazi. Cu neobosita lui staruinta de a ceti, de a studia, de a cunoaste, el isi inzestra fara preget memoria cu operile insemnate din literatura antica si moderna. Cunoscator al filosofici, in special al lui Platon, Kant si Schopenhauer, si nu mai putin al credintelor religioase, mai ales al celor crestine si budiste, admirator al Vedelor, pasionat pentru operele poetice din toate timpurile, posedand stiinta celor publicate pana astazi din istoria si limba romana, el afla in comoara ideilor astfel culese materialul concret de unde sa-si formeze inalta abstractiune care in poeziile lui ne deschide asa de des orizontul fara margini al gandirii omenesti" .

Cele cateva linii generale care schiteaza portretul spiritual al lui Eminescu isi vor afla in lucrarile lui Calinescu si Vianu ilustrarea concreta cu indicarea anume a autorilor, operelor si ideilor incluse in structura orizontului sau intelectual.
Pentru momentul 1889, lapidarele observatii privitoare la noutatea poeziei lui Eminescu aveau o insemnatate deosebita si multe dintro ele vor fi preluate, adancite si amplificate de eminescologii de mai tarziu. Unele consideratii vor sluji ca punct de pornire celor ce vor studia implicatiile folclorului in opera lui Eminescu : poeziile sale confera formei populare din care se inspira „o noua insufletire si o fac primitoare de un cuprins mai inalt". Si-a insusit apoi din poezia populara armonia care uneori devine onomatopeica. Contactul cu poezia populara, lectura cronicarilor si „patrunderea intima a vechei limbi romane" au prilejuit crearea unor forme poetice de o originalitate si de un farmec deosebit, precum cele din Scrisoarea III, unde se povesteste convorbirea lui Mircea cu Sultanul. In opera lui Eminescu limbajul popular transfigurat, caci formele familiare si prozaice sunt poetizate chiar si in cuprinsul rimelor, unde ne intampina splendoarea si surpriza. in contextul strofelor citate, Maiorescu subliniaza spre ilustrare cu ca : incalte, nesat, subsiori. Al doilea pas intra desavarsirea formei poetii face prin „introducerea cn totul particulara poeziei lui Eminescu, a unor rime noua, formate din impreunarea cu un cuvant prescurtat, dupa felul caracteristic al limbii romanesti, sau din doua cuvinte". O atare revolutionare a rimei de catre Eminescu a fost sesizata de Ma -rescu pentru prima oara, cu exemplificari nelipsite ulterior din li:; fundamentale consacrate tehnicii versificatiei : sine-mi / inemi, lumi-nandu-l / gandul, aduceti-i / vietii, plec / induplec, lese-l / vesel, ade-varu-4 / paru-i, cale-si / galesi, recunoasca-l / dascal. Procedeul a fost. in mod justificat, raportat si la poezia germana. O inovatie specifica lui Eminescu, semnalata in continuare de Maiorescu, este introducerea numelor proprii in rima : cercuri / Miercuri, tineri / Vineri, adaos / Menelaos, mila / Dalila, scripet / Egipet, oaspe / Istaspe, incolo / Apolo ete.

Finalul articolului, bazat pe argumentarea anterioara in legatura probleme esentiale privind opera lui Eminescu (noutatea gandirii poetice, profunzimea ideilor si sentimentelor, cultura intinsa, limbajul poetic. tehnica versificatieI), este consacrat previziunii in legatura cu infiu covarsitoare a autorului Luceafarului asupra poeziei romane de dupa acea data. „Pe cat se poate omeneste prevedea — scria criticul — literatura poetica romana va incepe secolul al XX-lea sub auspiciile geniului lui, si forma limbii nationale, care si-a gasit in poetul Eminescu cea mai frumoasa infaptuire astazi, va fi punctul de plecare pentru toata dezvoltarea viitoare a vestmantului cugetarii romanesti".

Studiul despre Eminescu si poeziile lui dobandeste caracterul de sinteza critica a opiniilor mai vechi pe care Maiorescu le formulase deja. asupra personalitatii si operei celui pe care in 1883, intr-o scrisoare, U considera a fi „cel dintai poet al Romaniei" 10a, cu precizarea ca situarea respectiva era deja anterioara datei amintite. Referinte critice ale lui Maiorescu la Eminescu apar, ce-i drept incidental, si dupa studiul-sin-teza din 1889. Din articolul Contraziceri ? (1892) se desprinde o caracterizare a poemului Luceafarul; Luceafarul e considerat nu ca un individ izolat amorezat, ci ca insasi sentimentalitatea amorului. In 1895 constata influenta lui Eminescu in poezia lui Ion Popovici-Bana-teanul, cu referire speciala la lirica erotica in legatura cu care, indirect, numea si insusirile poeziei de acest gen, apartinand modelului — adevarul si frumosul : „De la Eminescu incoace [] nu s-a mai cantat iubirea cu atat adevar si cu atata frumusete"104. Cu alt prilej, oferit tot de un poet banatean, a mentionat, iarasi in mod sumar, influenta exercitata de poeziile lui Eminescu asupra generatiei tinere de scriitori din Transilvania, care astfel au inceput sa-si manifeste aptitudinile „de a simti si de a intrapa frumosul in formele literare".

Toate aceste mentiuni, cu un caracter atat de lapidar, dar de o insemnatate exceptionala, nu fac altceva decat sa confirme previziunea lui Maiorescu din 1889 in legatura cu covarsitoarea influenta eminesciana asupra poeziei plamadita de generatiile ce i-au urmat.
Imaginea lui Eminescu creata de Titu Maiorescu sau, si mai mult, cum s-a spus, mitul lui Eminescu creat de Maiorescu si-a dovedit dura-itea, a dobandit un prestigiu a carui statornicie nicicand nu s-a clatinat de-a lungul anilor. Modelul maiorescian a fost urmat mai intai de un junimist ocazional, Nicoiae Petrascu, autorul primei monografii consacrata lui Mihai Eminescu. Partial lucrarea a fost citita intr-o sedinta a Junimii la Bucuresti, oferindu-i prilejul lui Titu Maiorescu sa o inregistreze in insemnari zilnice ca pe o disertatie „bine scrisa". Cu titlul Mihail Eminescu. Studiu critic a aparut mai intai in Convorbiri literare din 1890-l891, iar in 1892 intr-un volum ce totalizeaza 162 de pagini. Autorul a inchinat monografia lui Titu Maiorescu (care era in conceptia sa „intemeietorul criticei noastre literare"), in semn de recunostinta pentru faptul ca „a fixat cel intai pe Eminescu si l-a urmarit de aproape cu privirea sa simpatica" 10S. Fiindca in 1890 N. Petrascu era legat de Junimea si Maiorescu, insusirea ideilor acestuia in monografie se produce in asa masura incat apar evidente capitole in care autorul nu face altceva decat sa detalieze sustinerile maestrului107. Prima idee maioresciana, preluata inca de la inceput, se refera la faptul ca poetul a ramas fundamental neschimbat fata de actiunile diferitilor factori ai mediului social, ca atat personalitatea lui artistica, cat si opera sa sunt numai rezultatul geniului innascut. Ideea criticilor din scoala lui Gherea, potrivit careia opera este rezultatul mediului social, al imprejurarilor exterioare prin care el a trecut, i se pare exagerata si de aceea considera esentiala firea scriitorului, modificabila numai in exterior, dar in stare sa slujeasca la intelegerea operei. Deosebirea esen-tiala intre el si Maiorescu se contureaza inca de acum, caci, in timp ce criticul Junimii considera personalitatea scriitorului ca fiind detasata oe orice conditii istorice, acesta din urma, dimpotriva, aprecia ca firea scriitorului nu exclude actiunea elementului social, care poate duce, e drept, doar la modificari exterioare. in centrul incursiunilor lingvistice ccncrcte sta, totusi, indicarea elementului interior, esential al firii, care ramane nemodificat. Bazat pe cunostinta personala cu Eminescu, dar si convins de justetea tezei despre nemodificarea esentiala a firii scriitorului, N. Petrascu se preocupa sa demonstreze cum firea poetului a ramas ea insasi si a determinat o comportare demna, specifica omului superior in ciocnirile sale cu conditiile mediului social. Sursa schopen-haueriana a ideii maioresciene despre indiferenta poetului fata de cele ce priveau propria-i persoana poate fi recunoscuta ou usurinta intr-un text ce oare sa exemplifice ceea ce criticul numai enuntase in Eminescu si poeziile lui. In acelasi timp, el se dovedeste mult mai preocupat decat Maiorescu sa sublinieze modestia, frumusetea morala a poetului, virtutile care faceau din el un om superior. Caracterul sincer si convingator al relatarii sporeste si prin lipsa oricarei intentii de a riposta fata de anumite tentatii, cum fusese cazul cu un anumit demers al lui Maiorescu : „De onoruri, de fericirile din afara, de avere, nici ca se gandea ; acestea i se pareau chiar triste. in sufletul lui. Astfel, intr-o dimineata, in urma citirii la Palat a uneia din satirele lui, fu vestit ca regina doreste sa-l cunoasca. Aceasta inaka atentie il amari peste masura, gandindu-se la urmarile ei. incerca de a se eschiva, dar nu putu. Cand iesi din Palat, era si ramase multa vreme suparat pe d. Maiorescu. «care, cum zicea el, il prezentase in spectacol». Tot atat de contrariat a fost cand i s-a propus medalia Benemerenti, pe care nu numai ca c refuza de la inceput, dar se ruga chiar sa nu se faca incercarea, care ar trebui sa deie nastere la zgomotul refuzului sau, zgomot tot atat de nesuportabil ca si insasi medalia" 108. Spre deosebire insa de Maiorescu, el se refera numai la indiferenta lui Eminescu fata de onoruri, dar nu si de propria-i viata.
Incursiunile lui N. Petrascu in biografia lui Eminescu se incheie cu informatii exacte, cu atat mai demne de luat in seama, cu cat se bazeaza pe cunostinta personala cu poetul. Erorile isi fac. totusi, uneori loc, biograful fiind preocupat de crearea unor legende romantioase de felul celei privitoare la dragostea dintre Eminescu si Veronica Miele.
Reluand, in capitolul „Mijloace de forma", cateva din remarcile de baza ale lui Maiorescu in legatura cu forma poeziilor lui Eminescu, Petrascu nuanteaza observatiile, identifica sensuri si contributii noi la dezvoltarea poeziei romane. Unele analize cu privire la stilul, versificatia si vocabularul poetic, impreuna cu cele anterioare ale lui Maiorescu, isi vor gasi o demonstrare amanuntita in viitoarele studii consacrate problemelor respective de catre Ibraileanu, Calinescu, Vianu s.a Eminescu, afirma Petrascu, „e cel intaiu care ia, in expresia sa, masura exacta a gandirii, asa ca cuvantul pare batut in tinta, cu neputinta de inlocuit". Vocabularul poetic romanesc a fost imbogatit de Eminescu si prin aceasta cautare a cuvantului propriu. Remarca, de asemenea, „barbatia expresiunii lui" si faptul ca aceasta barbatie in expresie „arunca sinceritate in tonul poeziei". Poetul alege cuvantul „armonios si colorat" si, in mod constient, da poeziei sale „elementul muzicalitatii", in sensul ultim crede ca frecventa unor vocale ca a, o, u, in diferite versuri, nu este intamplatoare ; acestea au insusirea de a sugera o anumita simtire ori atitudine. Muzicalitatea versului eminescian nu apare doar ca un exercitiu, ca o demonstrare a virtuozitatii poetice, caci, observa Petrascu in continuare, ea este sustinuta „de toate celelalte insusiri ale poeziei", asa cum o intalnim la unii simbolisti francezi. Meritul incontestabil al lui Petrascu, cu ocazia acestui capitol unde exagerarile nu lipsesc, consta in initierea studiului formal al versului eminescian ,0

 

Crezi ca ne lipseste ceva?

Poti adauga opera - comentariul, eseul sau referatul despre opera care lipseste.

 

Copyright © 2009 - 2014 : Autorii.com - Toate Drepturile rezervate.