Enciclopedia marilor scriitori ai literaturii romane.
 
Inscrie-te si imbunatateste enciclopedia autorilor romani.
Am uitat parola Creaza cont nou
Home     Autori     Sinteze literare      Critica literara      Opere


Mihai EMINESCU



Mihai EMINESCU - poza (imagine) portret Mihai EMINESCU



Despre Luceafarul

alte articole, referate, eseuri si sinteze literare

Luceafarul - o sinteza a universului eminescian (Compozitia, Tema, Motivul Zburatorului)
LUCEAFA,RUL comentariul
LUCEAFA,RUL - analiza literara si comentariu
Luceafarul poemul
Luceafarul - capodopera a creatiei eminesciene
Catalina - personaj simbol al poemului Luceafarul
Caracterizare - Luceafarul Hyperion - personaj simbol al poemului omonim Luceafarul
LUCEAFARUL - Poem filozofic - Geneza poemului Luceafarul
Teme si motive in poemul Luceafarul
Genuri literare in poemul Luceafarul
Specii literare in poemul Luceafarul
Luceafarul (incercare de sinteza)
Luceafarul - Geneza si surse de inspiratie
VALOAREA UNIVERSALA A POEMULUI LUCEAFARUL
LUCEAFARUL sinteza a gandirii filozofice si poetice eminesciene





LUCEAFARUL sinteza a gandirii filozofice si poetice eminesciene de Mihai EMINESCU





Repere:

Sinteza a gandirii filozofice si poetice eminesciene

Geneza poemului

Structura si compozitia

Planurile universal-cosmic si uman-terestru

Conditia geniului

Sensurile alegorice

Expresivitatea limbajului poetic

Valoarea universala a peomului



"Luceafarul" - sinteza a gandirii filozofice si poetice eminesciene

Nu doar intreg poemul "Luceafarul", ci fiecare tablou dintre cele patru care alcatuiesc opera, mai mult, fiecare strofa aduna numeroase teme, motive, figuri de stil, modalitati estetice specific eminesciene. Glosarea minutioasa prin "experienta carturareasca (expresia este a lui D.CaracosteA) a primelor strofe scoate la iveala o bogatie de semnificatii nebanuite la o simpla lectura: "A fost odata ca-n povesti,/A fost ca niciodata/Din rude mari imparatesti/O prea frumoasa fata/Si era una la parinti/Si mandra-n toate cele/Cum e fecioara intre sfinti si luna intre stele". Mai intai e vorba de situarea in raport cu folclorul: primul vers arata recunoasterea folclorului ca geniu tutelar. Se mai pote vorbi si de utilizarea frceventa a lexicului popular in stil ceremonios, prin vocabule ori sintagme ("rude mari","mandra-n toate cele", "o prea frumoasa fata"). Exista aici si sugestia unei lecturi-teme: "Luceafarul" - un basm cu o fata de imparat care, dupa intamplari dramatice, isi va gasi fericirea alaturi de tanarul iubit, asadar aspectul/nivelul basm, sistem epic bine fortificat, cu elemente fantastice stralucitoare, surprinzatoare, fascinante. Alaturi de fantastic - sau deasupra lui - este sacrul - crestin - care va triumfa in episodul calatoriei lui Hyperion la Parintele lumii; "Cum e fecioara intre sfinti". in acest segment scurt de numai doua strofe sunt de gasit si figuri de stil preferentiale. Iata hiperbata (inversiunea topica a adjectivului superlativ cu valoare de epitet, situat inaintea substantivului care, in context, a devenit cuvant-pivoT):" o prea frumoasa fata", un loc privilegiat il are epitetul usor arhaizat - aici "mandra", iar comparatia in rostire aparent simpla contribuie la impresia nejustificata, a unor cercetatori, ca "Luceafarul" ar fi un poem "lipsit de podoabe": "fata cum e fecioara intre sfinti","fatacum e luna intre stele". Cele doua comparatii sunt bogate in conotatii, s-ar putea spune ca dintru inceput "fata din rude imparatesti" este "inrudita" si cu "stelele", intra in "basmul" (ori "legenda") Luceafarului cu o aura de sanctitate. Daca este asa, dragostea dintre ea si Hyperion-Eonul ce este o emanatie a inteligentei divine nu mai apare ca iubire imposibila. Asta pe de o parte, iar pe de alta parte, comparatia propusa de poet a si situat-o in lumea siderala - "luna", "stele" in proximitatea Luceafarului. De la acest nivel al fictiunii, "nuntirea" celor doi protagonisti nu este imposibila. Conventia epica fiind realizata, povestea de iubire care incepe este plina de farmec si de speranta. Pe parcurs, povestea se va imbogati cu metafore-simbol, transformandu-se intr-o vasta alegorie.

Sustinand in continuare ca vorbim de o "sinteza" a temelor, motivelor, procedeelor artistice eminesciene in "Luceafarul" si chiar pe anumite segmente - si o demonstram cu primele doua strofe - sa remarcam prezenta supratemei intregii opere eminesciene - Timpul: "A fost odata ca-n povesti", a fost deci in timpul "povestii/basmelor", a-istoric, mitic.

Cum pe parcursul povestii protagonistii suporta modificari, uneori metamorfoze, isi releva alte "chipuri" ale personalitatii, este gresit a-i da un nume aceleia evocate prin abstractiuni, in admiratia superlativa a naratorului care, dealtfel, pastreaza expresii, sintagme si locutiuni populare pe intreg poemul acesta, pe buna dreptate numit "de idei", "filozofic". Pe de alta parte trebuie spus ca, odata creat cadrul de basm si atmosfera mitica, poetul renunta la schema traditionala a basmului si aduna, intr-o bogata si rapida concentrare numeroase imagini si simboluri, dintre care unele de cunoscuta sorginte romantica - de balada fantastica, asa cum este aceea a "falnicelor" bolti de castel medieval, amplificata, specific preromantismlui si romantismului european din a doua jumatate a veacului trecut: "umbra negrului castel" intr-un moment al zilei preferat de romanticii din toate literaturile: "/in orisicare sara".(Se cuvine o mentiune speciala pentru fonetismul sara" care-si depaseste rolul necesar in rima cu "apara" si intra in consonanta cu ostentatia atmosferei populare/ folclorice, pentru a consolida "cadrul" de basm romanesc prin nivelul lexical-semantic (la alte niveluri - problematica, tropii etc. faptul nemaifiind cu putinta): "il vede azi, il vede mani","ii cade draga fata", pas cu pas". in tabloul intii, "ea" nu are nume si ar fi gresit sa-i dam unul, caci am sparge "canoanele" atemporale si aspatiale ale baladei romantice, ale legendei/ ale basmului. Asadar, in primul tablou suntem aproape de conturarea cuplului originar (paradisiaC), tentativa esuata in final. Precizand ca acesta este inca un motiv literar european ce se adauga celorlalte in sinteza eminesciena, sa spunem ca, pentru a intelege bogatia de imagini, simboluri si sensuri, trebuie sa vorbim despre "ea", "copila","odorur, "prea frumoasa fata". In primul tablou e vorba de alcatuirea unei ipostaze a cuplului originar, El si Ea: "Ea il privea cu un surars/El tremura-n oglinda". Nici "El" nu are un nume in acest prim tablou, este "luceafar bland", "dulce-al noptii mele domn", "luceafarul de sus" - fara majuscula, "al valurilor domn"(intr-o exceptionala metafora). Fara ca cei doi sa-si decline propriu-zis identitatea (Catalina, HyperioN), El doreste ca Ea sa-i fie "mireasa". Dar episodul cu nunta fericita, care incheie schema basmului in genere este eludat - cum se intampla si in basmul de exceptie ce 1-a inspirat ("Fata in gradina de aur") si - alta exceptie in "Tinerete fara batranete".Oarecum in zona folclorului magic am putea situa cele doua invocatii ale fetei ce il cheama pe luceafarul "bland".

Desi este evident ca cei doi se cunosc in stare de veghe, se poate spune ca ei pot comunica doar in vis. Or, si visul este un prea bine cunoscut motiv literar de mare circulatie in romantismul european: "Ea pasul si-1 indreapta", "Privea in zare", "il vede azi, il vede mani", arata un demers pe deplin constient si ar fi abuziv sa punem povestea" in seama visului. O a doua etapa in apropierea dintre El si Ea este reveria, visarea cu ochii deschisi, dar intensificarea stralucirii luceafarului, caci epitetul "viu" determinand verbul "s-aprinde" are o conotatie animista si pentru astrul ce incepe sa capete treptat atribute ce-1 vor face sa semene a faptura umana -"un tanar voievod" "un mandru chip". Imaginea tanarului fermecator, "Zburatorul", inspaimantator dar fantomatic, este prea bine cunosuta cititorului roman. Exista si un al treilea moment - cel al cunoasterii, caci "Luceafarul" are si aceasta dimensiune de opera care dezvaluie o experienta a cunoasterii. Aceasta in dublu sens: al cunoasterii de sine (a idealului propriu si a limitelor propriI) si a cunoasterii Realului

- societate, natura, cosmos, micro si macrospatiu, micro si macrotimp. Visul este o cale de cunoastere prin care sunt solicitate straturile cele mai profunde ale subconstientului. La inceput, "cunoasterea" dintre cei doi indragostiti este "dorinta" si "dorul", care "imple" si "inima" si "sufletul". Spatiul este la inceput nelimitat^deschis

- de la privelistea marina din fata castelului pana "in zare" la nesfarsita lume a astrelor, cu sugestia infinitului si a divinului cu care, de altfel, se deschide si se inchide poemul. Apoi spatiul se restrange ("odaia"), luceafarul coboara, "planul cosmic" va atinge "planul terestru, dar nu oricum, ci pe doua cai ce par dematerializate: visul si lumina ("luminisYvapaie") - (simbol al divinitatii ce si-a pus definitiv amprenta asupra Lui, a Luceafarului si, in viziune eminesciana, asupra geniului chiar daca el incearca experiente titanice ori demonice. intre el si ea exista niste "praguri", oprelisti: "zarea" si "fereastra", un simbol cosmic si un simbol terestru, pe care indragostitii le trec, dar nu oricum, ci apeland "vehicule": "visul" - "vapaia" ("mreaja de vapaie") - "oglinda": "Si din oglinda luminis/ Pe trupu-i se revarsa,/Pe ochii mari, batand inchisi/Pe fata ei intoarsa/El o privea cu un suras,/El tremura-n oglinda,/Caci o urma adanc in vis^De suflet sa se prinda/Iar ea vorbind cu el in somn" Iata cuvintele-cheie ale acestei ipostaze peotice: oglinda, suflet si somn/vis. "Oglinda" este simbolul reflectarii fidele, dar in sens propriu a fost considerata de G.Calinescu printre "mobilele poetice", "o mobila a interiorului feminin", "un implacabil registru de stare civila() profetic pentru tanara", este "un cristal major", "un lac inghetat", "combina efecte geometrice de lumina cu sentimentul lui narcis"(G.Calinescu, "Universul poeziei", Bucuresti, 1971, p.148). in context "sufletul" este cunoasterea prin iubire si pe caile adanci/abisale ale subconstientului, avand drept calauza visul: "De dorul lui si inima/Si sufletu-i se imple", " o urma adanc in vis/De suflet sa se prinda". Desgranitand spatiul si timpul, abolind oricare legitati, visul face posibila iubirea dintre o pamanteana si un astru, calatoria regresiva in spatiul paradisiac si in timpul mitico-magic cand o fata se putea indragosti de un "Zburator", ori de un "tanar voievod", de un print sau, paradoxal, chiar de un zmeu. Un alt element-cheie in "tehnica seductiei" este focul in diferite ipostazari dintre care cea mai pregnanta este "mreaja de vapaie" ce este insa tesuta din scantei "reci" (epitet care are valoare de oximoron fiind, logic, in contradictie cu "regentul", sugereaza caldura). Mai departe, vom afla ca luceafarul are "ochii vii/Ce scanteie- afara". Se poate vorbi de un "complex piric" Ia Eminescu; focul fiind un element care distruge dar care si purifica, "ochiul tau ma-ngheata" realizeaza inca ulia dintre multele antiteze eminesciene, simbolizate de personaje, in sfera semantica a focului intra si alte cuvinte: "rumene vapai","arde (coranA), "lucesc", "soarele","fuIger","lumine".

Relatia dintre cei doi indragostiti are analogii cu cea a cuplului din "inger si demon", unde Ea "O fiica e de rege, blonda-n diadem de stele/Trece-n lume fericita, inger rece si femeie","Ea un inger ce se roaga - El un demon ce viseaza". Celebra strofa a treisprezecea - celebra prin pleonasmul a carui valoare artistica putini o cunoscaduce o imagine artistica noua - aceea a starii de abis. Copila ii cere sa coboare "in jos" si autorul subliniaza ca, de fapt, este vorba de o in-josire pe a lumii scara-ntreaga (de remarcat viziunea filozofica dupa care toate fapturile sunt oranduite, in gradatie, pe treptele unei scari a lumiI). "Dar cum ai vrea sa ma cobor?", intreaba cu amaraciune si perplexitate luceafarul. "Am coborat cu-al meu senin", si in antiteza, "Eu sunt luceafarul de sus". "O, vin (Ať.) eu sunt luceafarul de sus, si din nou sugestia coborarii ("a aluneca", "a se arunca", "a patrunde") din "ceruri" in abisul-odaie/spatiu al intimitatii, dar si al cotidianului marunt, al claustrarii ca aparare sau captivitate. Aceasta imagine (atitudine poetica) pe care am numit-o "starea de abis" duce si la cele mai adanci straturi sufletesti:"adanc, in vis, De suflet". Spatiul spiritual/psihologic este propice starii de abis in care se desfasoara iubirea in tabloul intai al "luceafarului" si definirea acestei "stari" nu este nici intamplatoare nici singulara. "Vei cobori tu singur in viata-i sufleteasca/Si vei dura in spatiu-i stelos, nemarginit" (Povestea MaguluI). O alta imagine/ipostaza a iubirii in primul tablou este trecerea dincolo de ceea ce este, dincolo de planul ontologic, din "lume" in "nelume", cum scria poetul intr-un manuscris citat de CNoica, un spatiu ce nu mai este al existentei obisnuite, unde "o lume ca nelumea este posibila" (manuscris citat in "Eminescu sau omul deplin al culturii romanesti", Bucuresti, 1975, p.57). Luceafarul ii propune copilei-printese doua "lumi/nelumi" - una sa-izicem "neptunica, tutelata mitic de zeul Neptun (reverie acvatica), unde ea isi va putea pastra conditia de suverana, de stapana unanim ascultata: "Colo-n palate de margean/Te-oi duce veacuri multe^Si toata lumea-n ocean/De tine o s-asculte". A doua este "lumea/nelumea" uranica, "reveria aerului" impletita cu "reveria focului" unde copila de imparat si-ar putea pastra rangul cel mai de sus, mai "mandra" decat stelele cu care dintru inceput a fost comparata: "O, vin , in parul tau balai/S-anin cununi de stele/Pe-a mele ceruri sa rasai/Mai mandra decat ele". Luceafarul "bland" de care s-a indragostit "copila" se va "intrupa" sau mai exact "transfirgura", propunand fetei doua alternative - prilej de a convoca numeroase mituri, motive, gesticulatii, figuri poetice ce sintetizeaza universul eminescian. Prima transfigurare/metamorfoza se realizeaza prin "starea de abis" ipostazele coborarii (in-jos-iriI) care este o moarte simulata a luceafarului prin "coborare": aruncare, cufundare (in marE). E interesant de amintit un fragment din "Povestea Magului" unde exista cateva "nuclee" metaforice eminesciene (steaua, chaosul, imparatul, coborarea/starea de abis, reveria foculuI): "Un imparat puternic dar infocat cand moare/O stea urieseasca in chaos se coboara". Metamorfoza prezinta "un tanar voievod" - deci iubitul are rangul social potrivit cu al fetei - poarta insemne acvatice - neptunice - un toiag (semnul puterii si al majestatiI), "incununat cu trestii", dar si vesmantul mortii - giulgiu - el este ipostazarea unui motiv literar romantic european, cel ai "mortului frumos" - dar si al "Zburatorului", (descris si de HeliadE): "Iar umbra fetei stravezii/E alba ca de ceara/Un mort frumos cu ochii vii/Ce scanteie-n afara". "Parintii simbolici/mitici "cerul" si "marea". A doua metamorfoza/transfigurare seva produce peste trei (cifra magica) zile; poetul desfasoara o reverie pirica - ghicim ca infatisarea sa e tot voievodala, poarta si in aceasta ipostaza "coroana" ("Coroana-i arde pare") e "un mandru chip". Impresia este ca intreaga lume e cuprinsa de foc: "in aer rumene vapai/Se-ntind pe lumea-ntreaga" poarta insemnele melancoliei: trist, ganditor, palid "Si Soarele e tatal meu^Iar noaptea-mi este muma".

in al doilea tablou, Eminescu da imaginea ironica a cuplului de indragostiti, pamanteni, purtand nume comune, inchipuind astfel un cuplu obisnuit fara vreo aluzie la arhetipuri, cuplul edenic etc.

Dar nici aici "partenerii" nu ocupa aceeasi treapta pe "a lumii scara". Catalin ii este inferior pana la ridicol Catalinei: "un paj ce poarta pas cu pas/A-mparatesei rochii/Baiat din flori si de pripas" ins ce se "furiseaza" si este "panditor". Inferior si ca pozitie sociala si ca aspiratii el face "figura" de care vorbesc si cronicile si legendele, anume este sluga ce cuteaza a ademeni pe fiica stapanului, relatia aceea dintre "vanatorul" care "ntinde-n crang la pasarele latul". "Si guraliv si de nimic/Te-ai potrivi cu mine". Catalin este prezentat fizic printr-o sugestie metonimica, un detaliu trupesc: "Cu obraji ca doi bujori/De rumeni". Absolut lumesc, imbujorat si viclean inca, aproape un "copilas",/el este cel caruia i-ar reveni placutul rol de mentor in arta de a iubi, in timp ce Catalina asculta "uimita si distrasa" si "mai nu vrea, mai se lasa".

Solutia propusa de Catalin este tipica si este excelent descrisa de Cronicar in "O sama de cuvinte", cand sluga unui domnitor fuge cu "copila". "Avand Radul-voda o fata din trupul lui, sa fie fugit cu o sluga, iesind pre o fereastra din curtile domnesti din cetatea Harlaului. Si s-au ascunsu in codru. Si-au facut Radu-voda navod de oameni si au gasit-o in mijlocul codrului, la o fantana ce se cheama Fantana Cerbului, langa podul de lut. Deci pre sluga l-au omorat, i-au taiat capul, iar pre dansa au dat-o la calugarie de s-au calugarit" (Ion Neculce, Legenda a XX-A). Este clar ca nici realitatea istorica si cu atat mai putin cea mitica - de basm - unde imparatul isi da fata si jumatate din imparatie unui Fat-Frumos care trece prin niste probe de vitejie

- nu ar fi ingaduit "nuntirea" fetei din "rude mari imparatesti" cu un servitor/paj. Tabloul al doilea cuprinde deci o pseudoidila care se desfasoara ca un dialog purtat

- jenant. "intr-un ungher degraba" unde in sase strofe pajul incearca sa o ademeneasca pe printesa intr-un joc amoros, pe care il descrie (guralivI) in vorbe multe si apoi, dupa o replica amar si disperat autoironica ("guraliv si de nimic/Te-ai potrivi cu mine"), printesa face confesiunea superba despre o faptura ce-i este superioara si despre o mare iubire tainuita si imposibila: "in veci il voi iubi si-n veci/Va ramanea departe/Luceste c-un amor nespus,/Durerea sa-mi alunge^Dar se inalta tot mai sus^Ca sa nu-1 pot ajunge".

Rezumat: in primul tablou, ilustrand tema majora a iubirii, propune un cuplu de mari si nefericiti indragostiti aflati pe "trepte osebite" pe scara vietii (Ea -pamanteana - de vita imparateasca, serafica, El - astru - voeivod - zburator - demoN), in tabloul al doilea este evocat un alt cuplu nepotrivit, ea fiind pe o treapta superioara, mult prea sus ca sa o poata ajunge. Care este solutia propusa de maruntul slujitor imparatesc? Cea mai dezastruoasa cu putinta, fuga, ca in anecdota istorica de mai sus: fuga "hai s-om fugi in lume^Doar ni s-or pierde urmele/ Si nu ne-or sti de nume". Exista argumente sa credem ca propunerea nu a avut curs, ultima replica a fetei ramanand lamentatia amoroasa pentru luceafar. Nu exista, de asemenea, nici un argument care sa sustina ca tanarul din tabloul al patrulea ar mai fi pajul. Dimpotriva, abia acum se poate vorbi de parteneri egali, cu sensibilitate inrudita cu idealuri comune, situati, pe aceeasi treapta, avand un limbaj comun (adevarata sinteza a liricii "dorintei" de dragoste si "visului", ca in "Dorinta", "Sara pe deal", "Lacul" De altfel, este de presupus ca, in timp pamantean, calatoria Luceafarului a durat un timp ce nu se poate masura in masurile omenesti, demersul sau fiind o "ruptura" in ordinea lumii este posibila si disparitia sa de pe firmament (exceptie teribila anuntand posibila escatologiE): "S-a rupt din locul lui de sus/ pierind mai multe zile". Cate nu stim, dar, in "mai multe zile", o copila insetata de iubire poate gasi tanarul potrivit, el insusi un indurerat, avand si "gandiri" si pasiuni ("patimi"), intr-o plimbare ce aduna marile motive si figuri eminesciene ilustrative pentru tema dragostei si a naturii: "luna", "teiul" (cu epitetul "mandri" antepus "mandri tei"), apa, sara inganata cu noaptea, crangul, "ochiul senin" (motiv esential in "Pe langa plopii fara sot) - o adevarata sinteza a liricii eminesciene in care numele proprii au disparut; personajul liric il are ca prototip pe genialul autor, de unde impresia de "luciferizare" a personajului care sustine "partitura lirica" sau "masca" a poetului -daca acceptam ca in "Luceafarul", cum spune Tudor Vianu, este o "lirica mascata": "O, lasa-mi capul meu pe san/iubito, sa se culce/Sub raza ochiului senin/Si negrait de dulce/Cu farmecul luminii reci,/Gandirile strabate-mi,/Revarsa liniste de veci/Pe noaptea mea de patimi? Si deasupra mea ramai/Durerea mea de-o curma^Caci esti iubirea mea dintai/Si visul meu din urma". Nu este aceasta vorbirea unui "viclean copil de casa/Ce imple cupele cu vin/Mesenilor la masa,/ "indraznet cu ochii" care isi zice: "..Si mandra, arz-o focul!" Exista o mare ruptura" in text, caci se trece de la un registru stilistic la altul, de la ironic-ludic (tabloul al II-leA) la solemn- ataractic (tabloul al IV-leA), al treilea cuplu de indragostiti.

Tabloul al treilea - calatoria Luceafarului - aduce cu totul alta tematica: cosmogonia, neclintirea ordinii universale, titanismul - demonismul romantic (ca razvratire impotriva legitatii cu riscul provocarii dezordinii si prabusirii escatologicE), "scara lumii", eon/Hyper-eon ca divinitate, ca emanatie a inteligentei divine, "Cel-care - merge deasupra", de o fiinta cu UNUL, esenta eterna -"numen", fara de care ordinea lumii ar deveni des-ordine - pieire - "chaos". Pentru intaia oara aflam ca i se spune Hyperion abia atunci cand ii vorbeste Parintele-Creator, Forta Suprema care il initiaza in propria-i taina: caci el este "vecinie", dar supus unei legitati universale de nenumit, care nu poate fi modificata prin nici un miracol, (sinonime "semne", "minuni"), pe care Dumnezeu insusi nu o mai poate schimba. Luceafarul este el insusi divinitate, de el depinzand "o lume": "Hyperion, ce din genuni/Rasai c-o-ntreaga lume^Nu cere semne si minuni/Care n-au chip si nume". Nu este vorba de un "dialog" in tabloul al patrulea, ci de o rugaciune adresata cu vocativele cunoscute de crestini: "Parinte, "Doamne", dar cerinta de abolire a legitatii universale este in sine "demonica" "Parinte, ma dezleaga", "da-mi o alta soarta". Eros, tanathos -"soarte", "chaos", "repaos", "vieti", "moarte" - tot atatea concepte care definesc o sfera semantica bipolara - ai carei poli ar fi viata (ce implica moarteA) si nemurirea. Setea de iubire poate sa se confunde cu setea de moarte ca in "Mai am un singur dor": "De luceafarul din cer/M-a prins un dor de moarte". Iubirea este doar calea prin care se poate ajunge la moarte - repaos ca la supremul bine, dar si de "neagra vecinicie"(epitetul!), desprindere de contingent paradoxal -dupa o "ora de iubire": "De greul negrei vecinicii/Parinte ma dezleaga/Si laudat pe veci sa fii/Pe-a lumii scara-ntreagaj/O, cere-mi, Doamne, orice pret/Dar da-mi o alta soarte^Caci tu izvor esti de vieti^si datator de moarte;/Reia-mi al nemuririi nimb/Si focul din privire^Si pentru toate da-mi in schimb/O ora de iubire/Din chaos, Doamne-am aparut/Si m-as intoarce-n chaos/Si din repaos m-am nascut^Mi-e sete de repaos". Nu este corect sa punem un nume acolo unde autorul nu a pus nici unul, exprimandu-se in simboluri sau perifraze. Dumnezeu nu are un nume cunoscut de profani, in poem, este Parintele (deci TataL) si i se spune "Doamne". Ar fi prea mult sa spunem ca Hyperion aude o anume teorie filozofica. E vorba de cateva adevaruri esentiale, insa relvate cu o simplitate ce numai geniile o au; E vorba de conditia de muritor a omului (ce nu exclude renasterea sau invierea, de eternitatea naturii ("un soare de s-ar naste-n cer/S-aprinde iarasi soare", Ca-n valuri afla un mormant,/Rasar in urma valuri") despre continuitate in natura si eternitatea Creatorului.

S-ar putea glosa indelung, aici, in legatura cu raportul dintre libertate si necesitate, la acest nivel. Cel care este "izvor de vieti" (in trei strofe - 82, 83, 84), Domnul, ii ofera lui Hyperion trei modalitati de a-si manifesta inca mai plenar puterea divina; conducator de osti, imparat sau Poet - un fel de Orfeu, divinitate traca, ce misca pietrele, imblanzea fiarele si valurile, el insusi devorat de o iubire imposibila (pentru sotia sa moarta coborata in inferN). Mircea Eliade, autor al unor legende sacre, scrie: "Orfeu este un personaj religios de tip arhaic"(Istoria religiilor, II, p.180). Faptul ca Maioreseu a scos cele trei strofe care cuprind cele trei "oferte" din editia sa, primeste o explicatie interesanta intr-un eseu de Vladimir Streinu: "Aceste strofe, de o rara frumusete, printr-o imprejurare neclara in totul, au fost suprimate in editia Maioreseu. Motivul suprimarii nu se cunoaste in mod sigur. Ceea ce se stie este ca Maioreseu a crezut poema mai frumoasa fara ele. Si din punctul de vedere al rotunjimii poemului si al puritatii de esenta, in ceea ce priveste natura fara spatiu si fara timp a"Luceafarului", Maioreseu avea dreptate, caci a ispiti faptura transcendenta a Luceafarului cu puterea cantecului fermecat, cu imparatia pamantului si a marii, cu puterea razboinica pe ape si uscat, toate acestea contravin insesi naturii eterne si nelimitate a fapturii lui cosmice. Pe el nu-1 putea atrage nimic din ceea ce era de ordin temporal si spatial. Presupunem ca Maioreseu va fi gandit astfel, cand in editia sa a tiparit "Luceafarul" fara strofele de ispitire. (). Tot ceea ce Hyperior aude ca i se promite, nu trebuie, poate, luat in intelesul propriu si material; fagaduielile parintelui sau avand o functiune poetica, ele sunt numai simboluri (Vladimir Streinu, "Eminescu, Arghezi", Editura Eminescu, 1976, p.45).

Subliniind in continuare ca "Luceafarul" este SINTEZA temelor, ideilor, motivelor, figurilor, gesticulatiei poetice eminesciene, sa observam ca motivul zborului cosmic se asociaza unui "ciorchine" de motive literare - al aripei (dilatate, in cresterE), al macro si microtimpului ("clipa" si "eternitate"), al macrospatiului ("unde" ajunge "nu-i hotar", "a chaosului val", "un adanc" asemenea "uitarii"), motivul marii, al luminii, al dorului, al cerului, al stelei, al vremii/timpului, precum si definirea unor concepte prin negatie (prin lipsa ori prin absenta) cum ar fi "Caci unde-ajunge nu-i hotar^Nici ochi spre a cunoaste,/Si vremea-ncearca in zadar/Din glorii a se naste". La toate acestea se adauga marea tema a cosmogoniei - nasterea lumii din haosul primordial, inert, cu valorizarea mitului luminii originare ca prim impuls spre organizare deci creatie, ca in "geneza" biblica: "Pamantul era pustiu si gol; peste fata adancului de ape era intuneric si Duhul lui Dumnezeu se misca pe deasupra apelor. Dumnezeu a zis: "Sa fie lumina". Si a fost lumina. Dumnezeu a vazut ca lumina era buna; si Dumnezeu a despartit lumina de intunerec " (Vechiul Testament, GENEZA (FACEREA), LUMINA). in poemul eminescian, cel care se misca "ratacitor" pare a fi "fulger" (deci tot o imagine a luminii ca "stele", "lumine"): "Un cer de stele dedesupt/Deasupra-i cer de stele/Pare un fulger ne-ntrerupt/Ratacitor prin ele./Si din a chaosului vaiyjur imprejur de sine/Vedea ca-n ziua cea dintai/Cum izvorau lumine". in tabloul al treilea se poate vorbi - in concluzie - de un eclectism mitologic si filozofic, depasit printr-o sclipitoare viziune poetica. Dar ceea ce incununeaza intreaga aceasta sinteza poetica este viziunea finala asupra sortii geniului - viziune ataractica (de o liniste purificata si inghetata, ce insumeaza si depaseste nefericireA), imbinare (paradoxala!) a doua curente si tipologii estetice: romantism si clasicism, "partitura romantica fiind sustinuta de Ea ("Ea imbatata de amor", "Patrunde-n codru si in gand/Norocu-mi lumineaza") clasicismul echilibrat deplin fiind reprezentat de luceafar: "Ci eu in lumea mea ma simt/Nemuritor si rece".



GRILA

Prozodia:

Strofa - catren; masura - 7-8 silabe; ritm iambic; rima - incrucisata.

Repere: Geneza poemului. Conditia geniului. Sensurile alegorice. in ceea ce priveste "geneza" poemului, trebuie avuta in vedere, fara indoiala, si o anume experienta de viata dar si o anume "mitologie culturala, in care s-ar include prototipul geniului in viziune schopenhaueriana, pentru a obtine detasarea absoluta de contingent "obiectivitatea" isi sacrifica fericirea personala ("sein personliche Wohl"), traieste drama singuratatii si se lasa absorbit de "cunoastere" si de "inteligenta", spre deosebire de omul comun care este "subiectiv" si dominat de "vointa".

Titu Maiorescu a realizat, scriind despre Eminescu, portretul interior al geniului relevand "forma mai senina a melancoliei" si "seninatatea abstracta evocate artistic in finalul poemului "Luceafarul": "Ce e drept, el (Eminescu - n.n.) era un adept convins al lui Schopenhauer, era, prin urmare, pesimist. Dar acest pesimism nu era redus la plangerea marginita a unui egoist nemultumit cu soarta sa particulara, ci era eterizat sub forma mai senina a melancoliei pentru soarta omenirii indeobste (). Seninatatea abstracta, iaca nota lui caracteristica in melancolie, ca si in veselie" () "el considera oarecum ca organul accidental prin care insasi poezia se manifesta" (Titu Maiorescu, Eminescu si poeziile lui, 1889, in voi. Titu Maiorescu, "Critice", Bucuresti, 1978, p.275).

Geneza poemului este in stransa legatura cu teoria privitoare la conditia geniului nefericit dar senin si constient de conditia sa exceptionala, teorie complexa ce nu-si putea gasi expresia decat intr-o vasta alegorie din care se desprind cateva simboluri, metafore si arhetipuri, despre care am vorbit in sinteza de mai sus, dominate de confruntarea dintre Geniu (Luceafarul - HyperioN) si omul comun cu aspiratii superioare (copila de imparaT), dar traind o dilema (optiunea dintre insul de rand, "pajul" Catalin, si individul superior Hyperior sau "tanarul" ce monologheaza ca masca a geniului, sub teii eminescienI).

Dar orice comentariu este de prisos in fata manuscrisului eminescian (comunicat abia in 1908 de I. Scurtu, in editia de poezii la Editura MinervA), care da explicatiile esentiale: " in descrierea unui voiaj in Tarile Romane, germanul K povesteste legenda Luceafarului. Aceasta e povestea. Iar intelesul alegoric ce i-am dat este ca daca geniul nu cunoaste nici moarte si numele lui scapa de noaptea uitarii, pe de alta parte insa, pe pamant nu e capabil a ferici pe cineva, nici capabil de a fi fericit. El n-are moarte, dar n-are nici noroc. Mi s-a parut ca soarta Luceafarului din poveste seamana mult cu soarta geniului pe pamant si i-am dat acest inteles alegoric".



Expresivitatea limbajului poetic - opinii critice fundamentale:

"adanc, amar, cap, demon, frunte, geniu, gand, gandire, chaos, intunecime, lume (acestea revenind de 166 de ori - in intreaga opera - n.n., cu sensurile: univers, existenta, omenire, societate, popor, multimE) dau ideea dupa care ele n-ar fi de gasit cu aceeasi frecventa in limba lui Alecsandn - arcadianul, a lui Macedonski - d annunzianul, a lui Cosbuc bucolicul festiv, a lui Goga - cantaretul clacasilor sau a prometeicului Arghezi. Si e de ajuns ca sa se poata afirma ca istoria peoziei, in cuprinsul fiecarei limbi, e o succesiune de valuri (cateodata adevarate talazurI) lexicale, care de se produc, se gonesc si se resorb intocmai ca valurile nmereu noi pe fata unei mari vechi" (Vladimir Streinu, "Eminescu, Arghezi", Editura Eminescu, 1976, p.49).

"Caci unde-ajunge nu-i hotar Nici ochi spre a cunoaste Si vremea-ncearca in zadar Din goluri a se naste"

"contextul arata aici () fiorul apropierii de Dumnezeu, un aspect propriu din poezia inefabilului. () este suficient sa observe cineva distributia accentelor primului vers, in care primele trei accente cad pe vocala u insotita de nazala, sugerand fiorul tainei si al departarii, iar al treilea cade pe vocala a urmata de bogatul in rasunet r, sugerand parca ceva din maretia apropierii de absolut" (D.Caracostea, "Arta cuvantului ia Eminescu" vol."Eminesciana", 1980, p.123).

 

Crezi ca ne lipseste ceva?

Poti adauga opera - comentariul, eseul sau referatul despre opera care lipseste.

 


Copyright © 2009 - 2014 : Autorii.com - Toate Drepturile rezervate.