Mihai EMINESCU

(numele de nastere: Mihai Emi-novici), n. 15 ian. 1850 (20 dec. 1849?), Botosani (Ipotesti?, jud. Botosani) - m. 15 iun. 1889, Bucuresti.

Poet, prozator si publicist.

Al saptelea din cei 11 copii al caminarului Gheorghe Eminovici, descendent al unei familii de tarani romani din nordul Moldovei, si al Ralucai, din familia micilor boieri Iurascu din Joldesti.

Nota asupra zilei si locului nasterii lui Eminescu - de Titu Maiorescu

Intr-un registru (pastrat de d. Iacob Negruzzi), in care membrii societatii literare "Junimea" si-au insemnat data si locul nasterii lor, sta scris pe pagina a doua de propria mana a lui Eminescu in dreptul numelui sau: "20 decembrie 1849, Botosani", si deasupra este chiar intercalat sfantul "Ignat", pe care biserica ortodoxa il serbeaza in adevar la 20 decembrie.

Insa din corespondenta ce am avut-o in a. 1889 relativ la biografia lui Eminescu, am si o scrisoare de la sora mai mare a poetului, doamna A. Drogli, din Cernauti, 3 iulie 1889, in care se zice: "Biografia fratelui Mihail (publicata in Familia, no.2, anul 1885) este exacta, cu deosebire ca s-au nascut in satul Ipotesti langa orasul Botosani, departare de 1 1/2 ora, proprietatea tatalui nostru".

S-a ivit astfel indoiala asupra locului nasterii, dar s-a ivit indoiala si asupra timpului; in matricula gimnaziului din Cernauti, unde a studiat Eminescu, se vede trecuta ziua nasterii lui ca fiind 14 decembrie 1849. Toata nedumerirea a incetat astazi in urma cercetarilor d-lui N. D. Giurescu, al caror rezultat l-a publicat printr-o scrisoare in Convorbiri literare de la 1 iunie 1912, de unde extragem urmatoarele:

"Dupa o zadarnica excursiune ce am facut in Ipotesti, satul copilariei lui Eminescu, d. G. Cerchez (pe atunci prefectul judetului Botosani) a primit urmatorul raspuns la o scrisoare ce adresase maicei Agapia Gherghel, starita schitului Agafton, unde traieste o matusa a poetului:



1891, martie 29, Agafton
Domnule prefect,
D. poet Eminescu este nascut in Botosani; aceasta este foarte sigur, caci am intrebat pe maica Fevronia Iorascu, care au fost de fata cand s-a nascut. Este cunoscut inca ca botezul i s-au cetit de catre preotul Dimitrie, de la Ospenia
Agapia Gherghel"
Am pornit spre biserica Uspenia ce-i mai zice si biserica Domneasca - catedrala din Botosani. Am cautat pe preotul Dimitrie si dupa rascolirea catorva groase volume prafuite de vreme in care erau trecute numele tuturor botezatilor de "Dumnealui preotul iconom Ion Stamati", acuma raposat, incepand cu a. 1832 am gasit in urmatoarele randuri pe cari le dau in exacta transcriere:

"Nascut la 15 ghenarie 1850, din parintii: Gheorghe Eminovici, proprietar, si sotia sa Ralu, nascuta Vasile Iurascu, care primi botezul in 21 ghenarie; s-a numit Mihail, avand nas pe dumnealui stolnicul Vasile Iurascu".
Acest volum se afla in buna pastrare a preotului Dimitrie, de la mai sus pomenita biserica Ramane (asadar) cu totul sigur ca Mihail Eminescu s-a nascut in Botosani in ziua de 15 ianuarie 1850."
Credem si noi ca aceasta concluziune a d-lui Giurescu trebuie primita si ca, prin urmare, poetul nostru este nascut la 15 ianuarie 1850 in Botosani.

--------------

Copilaria si-o petrece la Ipotesti, unde-si incepe, probabil, studiile in casa, cu un prof. neamt; inscris la Nazional Hauptschule din Cernauti in clasa a treia (1838), absolva scoala primara in 1860. Urmeaza apoi ?K. K. Ober-Gim-nasium"-ul din Cernauti, dar in clasa a doua fuge de la scoala si se intoarce in Ipotesti, nesuportand rigorile formale ale disciplinei scolare. Revine la gimnaziu - ca ?privatist" -, dar e tentat mereu de noi evadari: in 1864 era copist la Tribunalul din Botosani, dupa ce in primavara se pare ca abandonase Cernautiul urmand trupa Tar-dini-Vladicescu, simptom al puternicei atractii pe care lumea teatrului o va exercita asupra sa. incearca astfel, intermitent si fara succes, sa recupereze examenele pierdute, pana cand moartea lui Aron Pumnul (1866) magistrul iubit si stimat, il indeparteaza definitiv de Cernauti, dar ii prilejuieste si debutul literar cu o poezie ocazionala: La mormantul lui Aron Pumnul (in brosura Laecrimioarele invaetaeceilor gimnaesiasti de n Cer-naeuti la mormantul preaiubitului lor profesoriu Arune Pumnul, Cernauti, 1866). in 25 febr./9 mart. 1866 debuteaza la Familia cu poezia De-as avea, entuziast salutata de directorul revistei, Iosif Vulcan, care si schimba numele poetului din Eminovici in EMINESCU Parasind Bucovina, rataceste prin Transilvania, incercand sa-si completeze studiile liceale (Sibiu, Blaj); discipolul lui Aron Pumnul e preocupat insa, deopotriva, sa culeaga material si sa vada locuri legate de momente cruciale din istoria romanilor; jurnalul lui Toma Nour din Geniu pustiu este ecoul acestor preocupari. in toamna anului 1866 trece in Muntenia, unde e sufleur si copist in trupele lui Iorgu Caragiale (1866-1868), Pascali (1868), apoi la Teatrul National din Bucuresti, pana cand acest vagabondaj este intrerupt prin interventia tatalui sau. Caminarul il trimite pentru studii la Viena, desi situatia studiilor gimnaziale pare neclarificata.

La Viena, audiaza, intre 1869 si 1872, ca Ausserordentlich, cursurile de filosofie ale lui R. Zimmermann si Th. Vogt, cursuri de limbi romanice, medicina, economie politica, citeste filosofie, se orienteaza in stiinte (preocupari de fizica, matematica etc. va avea pana la sfarsitul vietii), desfasoara o activitate entuziasta, agitatoric-nationala, in soc. ?Romania juna" si leaga cateva prietenii trainice, ca aceea cu Slavici. Dupa o perioada de colab. la Familia, incearca o apropiere de cercul junimist, in care lucrarile sale sunt primite cu sentimentul descoperirii marelui poet al epocii: primele poezii trimise Convorbirilor literare (Venere si Madona, Epigonii, Mortua est!) apar in 1870 si 1871, servindu-i lui Maiorescu drept argumente principale in definirea ?directiei noi". Aparitia, la 15 apr. 1870, a poemei Venere si Madona in Convorbiri literare marcheaza in istoria poeziei romanesti un moment cu valoare de eveniment: poezia traditional pasoptista publicata in Familia e inlocuita, fara tranzitii (tranzitia e vizibila doar in manuscrise si postume), cu un registru liric structural diferit, in care se pot recunoaste elementele constitutive ale ?eminescianismului". in 1872, EMINESCU revine in tara; dorind sa-1 pregateasca pentru o cariera universitara, Maiorescu il determina sa-si continue studiile, la Berlin, cu un ajutor banesc acordat de ?Junimea". In 1872-1874 urmeaza, la Univ. din Berlin, cursuri de filosofie (tinute de Zeller, Diihring, Althaus etc), istorie (Lepsius), lb. sanscrita si mitologie comparata, fara a-si incheia insa studiile si fara a-si lua doctoratul. Reintors la Iasi, lucreaza ca director al Bibliotecii Centrale (1874), de unde e inlocuit de D. Petrino, care-1 da in judecata pentru imaginare lipsuri de carti. Functioneaza ca prof. la Institutul Academic si ca revizor scolar (1875-1876, perioada cand il cunoaste pe Creanga). O data cu caderea guvernului liberal din care facea parte Maiorescu, EMINESCU pierde postul de revizor si devine redactor la Curierul de Iasi. Participarea la sedintele ?Junimii", prietenia cu Creanga si iubirea, furtunoasa, pentru Veronica Miele marcheaza anii petrecuti in Iasi. Din 1877 e la Bucuresti, redactor (alaturi de Slavici si Caragiale) la Timpul. Urmeaza sase ani de epuizanta activitate jurnalistica, incheiata prin izbucnirea bolii, care marcheaza destinul tragic al Eminovicilor si pune capat istovitoarei tensiuni a gandului (1883). Poetul care dezvaluise ?setea de repaos" a lui Hyperion se cufunda in nebunie ca-ntr-o salvatoare uitare; cand Maiorescu ii aduce la sanatoriu voi. de Poezii aparut in dec. 1883, EMINESCU il primeste ca pe un obiect strain, lipsit de sens. Voi. editat de Maiorescu dezvaluie culturii romane fenomenul EMINESCU si, o data cu el, propriile ei posibilitati latente, nebanuite. Dar, in timp ce spaitualitatea romaneasca ajungea la cunoasterea de sine prin poezia eminesciana, poetul rugii din Oda (in metru antic) (?Ca sa pot muri linistit pe mine / Mie reda-ma") se indeparta de propria-i creatie, supravietuindu-si dureros intr-o lunga agonie de sase ani, cu rastimpuri de luciditate care sunt rastimpuri de constiinta deplina a bolii si a prabusirilor launtrice.

In inceputurile ei, poezia eminesciana nu se revendica de la lirica postpasoptista cu care e contemporana, ci se incadreaza, prin conceptie, tematica, tonalitate sentimentala si univers imagistic, in cea mai pura traditie a liricii pasoptiste. incadrarea insemneaza, de fapt, optiunea, explicit formulata in 1867 in poezia-omagiu, care e si o poezie-program, La Heliade (?Ruga-m-as la Erato sa cant ca tine, barde"). Heliade, poetul profet a carui voce tulbura ?marea moarta" cu ?ape de plumb" a veacului vestind apocalipse si regenerari, reapare in poezia lui EMINESCU la 1870 (Os magna sonaturum, Epigonii) sau la 1872 (La moartea lui Heliade) si el reprezinta prima ipostaza fundamentala a unei mitologii poetice eminesciene care are ca principal articol de crez idealul mesianic al poeticii pasoptiste. O a doua intrupare mitica a poeziei va descoperi EMINESCU in Andrei Muresanu, care ilustreaza in mitologia poetica din prima parte a Epigonilor ipostaza orfica a poetului (?Cheama piatra sa invie ca si miticul poet") si care este eroul celor trei variante ale poemului dramatic eminescian Muresanu (1869-1876). In prima dintre ele, Muresan, poet si erou national, este un ?profet al luminii"; inspirat de Geniul luminii si incoronat de silfi de lumina, el infrunta, in numele viitorului gintii sale, maleficul an 1848. Prin aceasta conceptie mesianica (reformulata, cu unele modificari, in romanul Geniu pustiu), prin tematica liricii sale (patriotica in Ce-ti doresc eu tie, dulce Romanie, Horia etc; satirica in Junii corupti; erotica in stil Alecsandri - De-as avea - sau in stil Bolintineanu - O calarire in zori) si prin prezenta unor motive-cheie (?armonia sferelor" sau simbolistica luminii), poezia de inceput a lui EMINESCU vadeste vointa incadrarii in traditia pasoptista. Asumarea formulei poetice a romantismului pasoptist nu insemneaza insa la EMINESCU (decat, poate, in primele poezii din 1866) simpla selectare a unor elemente tematice sau de recuzita poetica, ci incercarea de a ?gandi" poezia asemenea pasoptistilor, adica de a descoperi motivatia interioara a viziunii si sensurile originare ale termenilor conventio-nalizati prin traditie. Dovada, in acest sens, prima varianta a poemei Ondina, intitulata Serata (1867). ?Serata" insemneaza ?magia aurie" a muzicii, caci ariile si dansul plutitor al barzilor si al ?nimfelor" - ?dantandele fiinte albe" - se insereaza aici muzicii sferelor, intalnind, sub regimul vrajii, legea muzicala a ordinii cosmice: ?Muzica sferelor: Seraphi adoara / Inima lumilor ce-o incongioara, / Dictand in cantece de fericire / Stelele tactul lor sa le inspire. / Si cum colorile ce se imbina/ Naste a soarelui alba lumina". In manuscris, versurile sunt insotite de urmatoarele ?ecuatii" marginale: ?Seraph: putere / Cantec: lege / Inima complexul lor // Stelle: lumi / Soarele: tot, AII / Colorile: legile". Imaginea citata din Serata si ?ecuatiile" marginale reconstituie viziunea platoniciana - sau pitagoreica - a universului sferic (deci, perfect), a carui lege e armonia muzicala (?muzica sferelor"), a carui miscare e dansul sau rotirea ritmica a astrilor, al carui prim mobil este intelectul divin (Sufletul Universului la Platon, Inima lumilor la E.) si ale carui motoare celeste sunt inteligentele angelice, guvernand ca suflete ale corpurilor ceresti miscarea prin care lumile adora intelectul divin. Serata reconstituie astfel modelul cosmologic pitagoreic si platonician, care rezistase (neesential modificat de Aristotel, organizat de Ptolemeu, imbogatit in epoca elenistica, in Evul Mediu si in Renastere cu elemente gnostice si crestine) ca model ?stiintific" al universului pana in secolul al XVII-lea. Contemporana fizicii clasice, cosmologia secolelor XVII-XIX abandoneaza modelul platonician, inlocuindu-1 cu un model al ?mecanicii" celeste, cristalizat in special in cosmologia kantiana. Valoarea stiintifica a modelelor cosmologice este, prin natura obiectului, ipotetica: valoarea lor ontologica si, consecutiv, valoarea lor poetica de metafora totala a lumii este absoluta. La nivel ontologic, modelul cosmologic este expresia sentimentului existentei in lume, a raporturilor originare pe care fiinta le stabileste cu universul, optiunea pentru un model cosmologic avand valoarea alegerii unui anume tip de patrie cosmica adoptiva. Romantismul - inclusiv pasoptismul romanesc - opteaza inconstient pentru modelul cosmologic platonician, care transpare mai evident in Mihaida lui Heliade sau in poemul Conrad al lui Bolintineanu. In cosmosul platonician inteligibil (fie la modul rational, fie prin elan mistic), fiinta umana nu se poate simti straina si chiar daca ea traieste, la modul romantic, sentimentul unui exil pe pamant, are oricum asigurata certitudinea -fie si nostalgica - a unei patrii celeste, niciodata definitiv pierduta, intotdeauna recuperabila. Reconstituind acest model al universului, EMINESCU patrunde pana la articulatiile de profunzime ale viziunii poetice a inaintasilor, pe care si-o asuma astfel in sensurile ei originare si nu o perpetueaza doar prin termenii ei conventionali. inainte de a se rupe, cu sentimentul nostalgic al caderii din ?paradisul pierdut" al gandirii poetice, de vizionarismul pasoptist, EMINESCU ii clarifica motivatiile poetice la un nivel de profunzime la care pasoptistii insisi nu ajunsesera; de aceea, ?ingerii" eminescieni au suavitatea si incarcatura mitica a spatiilor originare, pe cand ?Frumoasa ingerela cu dalbe aripioare" a lui Alecsandri nu e decat detalierea discursiva si previzibila a unei figuri poetice conventionale, a carei realitate prima s-a pierdut. Exista in vocabularul poetic eminescian o serie de termeni care se articuleaza, in adanc, viziunii cosmologice platoniciene si care supravietuiesc fazei romantic-pasoptiste a poeziei sale. Sa amintim, dintre acesti termeni, doar cantecul (avand ca varianta pitagoreica muzica a sferelor), dansul (mai ales cu variantele zbor sau plutire, caracteristice miscarilor hipnotice ale personajelor eminesciene, purtate, parca, de o vointa necunoscuta lor, in ritmul unei muzici imperceptibile) si gandirea divina sau angelica ce transpare in imaginea Ondinei - ?Idee / Din planul genezei" sau, mai frecvent, in imaginea femeii-inger (atat de inrudita, prin fiica de rege din inger si demon, prin ingerul-raza din Povestea magului si Muresanu sau prin Onde-Maria din Umbra mea si Sarmanul Dionis, cu angelica Iulia din poemul Conrad al lui Bolintineanu). Pitagoreica muzicalitate a lumilor ramane o constanta a universului eminescian, in care poezia e echivalata (cu exceptia momentelor de criza sau ?tortura" a gandirii) cu cantecul si nu cu verbul: cuvantul nu are valoarea primordiala de Logos (asa cum o avea la Heliade, care cauta echivalente pentru cuvantul originar in discursul divinitatii din Mihaida). Valoarea primordiala in ordinea lumii o detine cantul (incantatie magica), gandul (care se traduce, nemediat de cuvant, in existenta cosmica: in Muresanu, divinitatea inspirata de cantec ?cugeta lumi noua"; in intr-o lume de neguri, Geniul luminii se desprinde din negura primordiala cand e atins de ?Razele mari a gandirii") sau numarul (in Scrisoarea I, dascalul ?sprijina lumea si vecia intr-un numar"). Cuvantul apare ca o realitate secunda, care nu este, ci doar ?exprima adevarul" si se poate, de aceea, instraina in istorie, devenind ?vorba" sau ?cuvinte goale". Conform viziunii platoniciene, fiinta umana isi dezvaluie substanta angelica (Ondina, Povestea magului, Sarmanul Dionis), iar gandirea umana (si, privilegiat, gandirea poetica) se descopera consubstantiala gandirii divine (Povestea magului), poezia fiind un mod de acordare a fiintei umane cu cosmosul (ca in pruna parte din Epigonii).

Acest sentiment de securitate a fiintei integrata intr-un univers armonic dispare in etapa ulterioara a poeziei eminesciene. Intre gandirea umana si lume - ca expresie a gandirii divine - se produce o ruptura; criza moderna a gandirii, pe care EMINESCU o defineste prin ?pierderea credintei" (Epigonii, Dumnezeu si om, Memento mori) este, la origine, o criza a personalitatii, nascuta dintr-un sentiment de instrainare, o romantica ?nevroza a depersonalizarii" (T. Vianu). Sentimentul de instrainare, definit ca o uitare a radacinilor fiintei (?Am uitat mama, am uitat tata, / Am uitat lege, am uitat tot; / Mintea mi-e seaca, gandul netot"; ?Viata mea curge uitand izvorul" - Amicului F. I.) sau ca o rupere interioara (?In van cat intregimea vietii mele / Si armonia dulcii tinereti" - O ,-ntelepciu-ne), devine, in Melancolie, agonie a eului care contamineaza cu prcpria-i irealitate universul, perceput halu-cinatoriu ca un imens sicriu al astrului mort (?Parea ca printre nouri s-a fost deschis o poarta / Prin care trece alba regina noptii moarta"). Criza identitatii resimtita in Amicului F. I. devine, in 1870, constiinta crizei unei generatii, exprimata in Epigonii sau in La moartea lui Neatntu (?In zadar ne batem capul triste firi vizionare / Sa citim in cartea lumii semne ce noi nu le-am scris / [] Gandirile-s fantome, si viata este vis") si propusa ca tema in Geniu pustiu, romanul celor ?nenascuti in timpul lor". Intitulat initial Naturi catilinare. Geniu pustiu prefateaza jurnalul eroului (demonicul Toma Nour, student transilvanean participant Ia Revolutia din 1848) printr-o ?rama" narativa care e, de fapt, o meditatie asupra epocii postrevolutionare si asupra functiei pe care arta (nu poezia, ci romanul, cronica unor timpi de decadenta) trebuie sa-1 joace intr-o asemenea epoca de criza istorica. O transpunere a temei din Epigonii in istoria Moldovei incearca EMINESCU in piesa Mira ( varianta Stefan ita-Voda). Ca si celelalte drame eminesciene (Bogdan-Dragos, Dece-bal etc), neterminata Mira (care facea parte dintr-un proiectat ciclu al Musatinilor) avea sa fie descompusa in piese lirice independente (poezia Melancolie e, la origine, monologul damnatului Stefanita-Voda); fragmente izolate (Stefan cel Mare in viziunea lui Arbore) si motive din Mira (chipul din castel, calugarul-poet din templul ruinat de pe malul marii etc.) aveau sa migreze in marile poeme romantice Povestea magului calator in stele sau Muresanu. In intregul ei, piesa se voia insa expresia dramatica a conflictului intre o generatie trecuta, insufletita de credinta, al carei ultim reprezentant (?hieroglifa" sau ?ruina" a timpilor eroici ai lui Stefan cel Mare) este batranul Arbore, si o generatie tanara, atinsa de ?viermele necrezatoriei", instrainata de sensul existentei neamului, - generatia lui Stefanita-Voda. In acest conflict, poezia (in piesa, poetul Majo) incearca revitalizarea epocii de instrainare prin recuperarea varstei eroice a neamului. Caci, in a doua etapa a creatiei eminesciene, platoniciana ?Inima a lumilor" isi pierde valoarea de inteligenta divina si se demonizeaza printr-o inversare de roluri vizibila in Demonism, unde Ormuz, desi tot zeu-lumina, are, in ordine etica, functiile lui Ahriman, iar Satan aspira sa reinstaureze ordinea etica rasturnata de divinitate. Divinitatea creatoare de viata - adica samburele raului creator de suferinta - e infruntata demonic in Muresanu (?Puternice, batrane, gigante - un pitic / Caci tu nu esti in stare sa nimicesti nimic"; ?Te blastam, caci in lume de viata avui parte") sau in Rugaciunea unui dac care e, in fond, un blestem mascat, caci lauda demiurgului (?Tu esti moartea mortii si invierea vietii") culmineaza, ironic, cu ruga de a-si nega creatia, acordand dacului, ca suprem bine, nefiinta. Eroul tipic eminescian este acum demonul; insemnele sale sunt ?privirea treaza" (care dezvaluie absurditatea existentei, eflorescenta malefica si inselatoare a unui rau fundamental, a rautatii divine), tristetea abstracta generata de spectacolul suferintei universale (Napoleon e in prima varianta a Odei in metru antic ?trist, adanc, ganditor, dara trist prin tine") si orgoliul cunoasterii si al negatiei. Dar demonul eminescian hraneste - marturisit sau nu - nostalgia paradisului pierdut: un paradis al copilariei pentru individ {O, ramai, Codru si salon), un paradis al gandirii mitice pentru umanitate. De aceea, ruperea de ?santele firi vizionare" e resimtita dureros in Epigonii si prima parte a poemei reconstituie dimensiunile mitice ale varstei poetice, intr-un univers al ?scripturilor romane" (al textelor sacre, originare), al zilelor ?cu trei sori in frunte", al spatiului poetic in care ?izvoarele gandirii" se revarsa in ?rauri de cantari". De aceea, Crist e celebrat in Dumnezeu si om nu ca profet al adevarului, nu ca mantuitor de suferinta, ci ca mit salvator dintr-o depasita varsta a credintei: ?Fi-va oare dezlegarea celora nedezlegate? / Va putea sa risipeasca cea neliniste eterna / Cea durere ce-i nascuta din puterea marginita / Si dorinta far de margini? Lasati vorba-va pripita / Mergeti, regi, spre inchinare la nascutul in taverna". De aceea, demonii eminescieni, dezradacinati, prin gandirea lucida, din platoniciana armonie a sferelor, creeaza totusi universuri salvatoare compensative, inlocuind ordinea istorica sau cosmica data (si refuzata) printr-o ordine a visului, a iubirii sau a poeziei. Utilizand elemente caracteristice idealismului magic din proza romanticilor germani, nuvela Sarmanul Dionis experimenteaza o inscenare epica a spatiului gandirii. Nuvela debuteaza abrupt, introducand cititorul in miezul monologului interior continuu care pare a fi adevarata viata a eroului, un izolat fara punti de comunicare cu timpul sau. Printr-un exercitiu de magie, ajutat de cartea lui Zoroastru (Zoroastru e primul avatar al eroului care apare in nuvela sub infatisarea lui Dionis, orfan ratacit in Bucurestii secolului al XlX-lea, si sub cea a calugarului Dan din Iasii lui Alexandru cel Bun), Dionis ?coboara" in propriu-i spatiu sufletesc, acolo unde se afla spatiul si timpul. in posesia cifrului spatial si temporal al lumii fenomenale si, mai apoi, in posesia cifrului matematic al creatiunii, Dionis evadeaza din timpul sau spre a se regasi in calugarul Dan (discipol al diavolului), care incearca, la randu-i, abstragerea din temporalitatea istorica si plasarea la nivelul unei realitati numenale. Demonia gandirii il conduce pe Dan-Dionis in pragul unei caderi asemenea celei luciferice; dar ceea ce-1 salveaza de la prabusire in nefiinta si-1 restituie conditiei sale initiale e iubirea. Dionis traieste, alaturi de Maria (?inger ce n-a cunoscut niciodata indoiala"), visul unei iubiri care compenseaza visul paradisului selenar pierdut, dar care nu are o ?realitate" mai sigura decat aceea a calatoriei avatarului sau Dan in luna (?Cine este omul adevarat al acestor intamplari: Dan ori Dionis? Fost-au vis sau nu, asta-i intrebarea" - Sarmanul Dionis). Revoltatului din inger si demon i se dezvaluie armonia iubirii, impacandu-1, in pragul mortii, cu sine si cu cerul. Dincolo de moarte si dincolo de hotarele credintei insti-tutionalizate, Maria (vampir angelic) este hranita si rechemata la viata, in Strigoii, de existenta logodnicului ei demonic, Arald. Iar demonicul Ieronim descopera, o data cu iubirea Cezarei, spatiul paradisiac, originar, al insulei lui Euthanasius, asa cum se intampla in Cezara, nuvela cu structura subiacenta de ?idila". Idilele celebreaza, in proza si poezia eminesciana, recuperarea spatiului originar, paradisiac, prin iubire. Idilele in versuri se intituleaza adesea ?poveste" (Povestea teiului, Povestea codrului), caci povestea e cronica timpului paradisiac. Reintegrat cuplului, eroul idilelor descopera calea spre un paraclis ascuns privirilor celorlalti, desi etern contemporan cu lumile cazute sub eroziunea timpului istoric. Ieronim si Cezara sunt singurele fiinte pentru care insula lui Euthanasius (paradis ascuns de un brau de stanci) isi dezvaluie intrarea (Cezara). Fugita in codru, Blanca va gasi calea spre printul din inima padurii, spre spatiul marcat prin prezenta teiului (axis mundi) si a apei in eterna, muzicala izvorare (Fat-Frumos din tei, Povestea teiului). A vorbi despre ?poezia naturii si a iubirii" la EMINESCU inseamna, de fapt, a descrie universul idilelor. Visul, cantecul si iubirea creeaza, in ultima varianta a poemului dramatic Muresanu, un univers de o mirifica splendoare; e imperiul Regelui Somn (cel ?vecinie treaz"), imperiul oniric ce se dezvaluie cu dulce voluptate in ?noaptea clara", inviat de glasul cornului de aur, infiorat de cantecul Sirenei si al Ondinei, strabatut de vocile elementelor si de infinite oglinzi acvatice, pe care insule-sarcofage ?Acoperite numai cu flori si cu poiene / Uriesesti" rasar si se cufunda din nou in apele primordiale, celebrand, intr-o atmosfera ?de-un verde-adanc de jale" eternul ciclu al nasterii si al mortii. Muresan, demonul lucid din prima parte a poemei, patrunde in imperiul Regelui Somn printr-un descantec de uitare: ?Luna, sora, pe-a lui frunte / Stai si farmaca gandirea / Sa traiasca-n vremi carunte / Si sa-si uite toata firea"; Gandirea ?fermecata" atrage din ?noaptea nefiintei" aparitia ingereasca a Chipului-raza si redescopera pierduta sa consubstantialitate cu divinitatea; glasul de jale al poetului (?o muzica de vis" la care ?lumina tremura") trezeste surasul ?dureros" al zeului obosit; ?Si inima-i batrana din nou o mai inspira/ De cugeta lumi noua cum cugeta o lira / Duioasele-i armonii". Daca universul compensativ din Muresanu poarta insemnele spatiului oniric, cel din Odin si poetul realizeaza imaginea eterna, glacial-impietrita a spatiului poetic pur. Strain in lume, Poetul isi creeaza patria coborand in adancurile Oceanului inghetat, unde va descoperi arhitectura labirintica a lumilor subacvatice (aflate deci mai in adanc decat lumea devenirii din Muresanu); e un univers al luminii impietrite pur, in stralucirea gheturilor vesnice, in ?noaptea clara" a ?labirintelor de neaua", in rasul zeilor (?Si Odin isi deschise ochii albastri / Si mari, razand cu ei"), in frumusetea care este ?Seninul / [] linistea adanca sufleteasca". Daca prima perioada a creatiei eminesciene e dominata de modelul cosmologic platonician, daca cea de a doua e dominata de constiinta unei crize ce dezintegreaza cosmosul lui Platon si se exprima prin imaginea demonului care are inca nostalgia armoniei pierdute si aspira sa o recupereze prin vis, poezie si iubire, ultima etapa a operei eminesciene (ultima nu in sensul cronologic, ci in sensul solutiilor existentiale propuse) dezvaluie o noua relatie intre fiinta umana si univers. Modelul cosmologic platonician e abandonat acum in favoarea unui model pe care - generic - l-am putea numi kantian. Componenta kantiana a viziunii consta in conceperea universului ca o pluralitate de lumi ce izvorasc si mor perpetuu; coincidentele cu cosmologia kantiana din Allgemeine Naturgeschichte und Theorie des Himmels oder Versuch von der Verfassung und dem mechanischen Ursprung des ganzen Weltgebaudes nach newtonischen Grundsatze abgehandelt se opresc la ideea genezei continue, opusa universului platonician stabil, si la viziunea mortii sistemului solar (din care EMINESCU face, in Scrisoarea I, o imagine a mortii intregului univers). Ideea genezei continue, clarificata in imaginile cosmogonice din Luceafarul, se grefeaza insa, in adancurile viziunii, pe o intuitie poetica eminesciana originara, aceea a luminii concepute (inca din Serata) ca substanta a lumii. Captata uneori in materie luminiscenta (astrii, cristalul, gheata, marmura), dezvaluita alteori in nesfarsite oglinzi acvatice, in oglinda privirilor etc, lumina se manifesta mai ales ca o corporalitate difuza in consistenta argintie a ?negurilor albe" sau a ?umbrei stralucite". Umbrele si negurile eminesciene sunt patrunse de nostalgia sau de prezenta latenta a luminii, care ?traieste" in adancurile lor, dandu-le transparenta aurorala a lumilor visate in preziua genezei. in splendida postuma Intr-o lume de neguri, geneza nu e decat un rasarit al luminii eliberate de razele gandirii din adancurile negurilor albe: ?Intr-o lume de neguri / Traieste luminoasa umbra. / Mai intai scaldata / in ceti eteme si sure / insa, incet-incet / Raze mari a gandirii / Negurile alb patrund / Si formeaza un arc albastru, / Clar senin in jurul lui / Ce a lui margini isi gaseste intr-a negurilor creti. / Si inainte, inainte / Zboara geniul de lumina" Poate de aceea poezia eminesciana - o poezie a inserarii si a noptii cel mai adesea - nu este totusi o poezie a apusurilor. Cateva strofe - eliminate -din Eco, trei versuri din Scrisoarea III si alte cateva in Muresanu sau imaginea sangerie a incendiului solar (semn demonic, translatie a ?paienjenisului de linii rosii" din cartea de magie) in Sarmanul Dionis sunt cazuri de exceptie in opera lui EMINESCU Seara eminesciana, ?ceas al tainei", este, dimpotriva, un timp al izvorarii cand ?stelele nasc umezi pe bolta senina" (Sara pe deal), cand ?Noaptea v-aprinde blandu-i soare" (Povestea magului calator in stele), cand ?Rasare luna linistit / Si tremurand din apa" (Luceafarul) sau ?izvorasc din veacuri stele una cate una" (Scrisoarea III). Timp sacru, inserarea eminesciana e o perpetua reeditare a