RALUCA EMINOVICI SI COPIII de Mihai EMINESCU (Eseu)
Pe langa un barbat asa de intaratat in ideile lui si cu atata violenta autoritar, femeia nu putea fi decat o fiinta supusa si blanda, mangaindu-se cu copiii si ingenunchind pe la icoane. Si, intr-adevar, amintirile ne-o arata astfel. Ralu, Raluca sau Ralita Eminovici – cu adevaratul nume Raresa – era, cum am vazut, a patra fiica a stolnicului Vasile Iurascu din Joldesti si a Paraschi-vei Dontu. La Joldesti a fost lupta intre Stefan cel Mare si Aron-voda. Daca pulberea luptelor trecute nu intra in sangele urmasilor spre a le rascoli instinctele, amintirea trebuie sa fi dat totusi lui Eminescu un fior de mandrie nobilitara. Jurascestii erau de fel din Hotin, unde un stramos s-ar fi fost afland candva parcalab. Raluca era foarte mandra de strabunii ei, pe care-i pretindea boieri de rangul intai. in vrajbele amicale ce se iscau pe aceasta tema intre soti, Eminovici, om muscator, consimtea linistit, dar isi da cu parerea, ironic, ca la o adica Dontu fusese si mai boier decat Jurascestii. Dontu era rusul de pripas prin Moldova, Alexa Potlov, tata al Paraschivei Jurascu, mama Ralucai. Muscal sau cazac, se credea ca era un refugiat din motive politice. Se asezase pe malul Siretului, nu departe de satul Sarafinesti, intr-un loc numit si azi Vadul Dontului, si traia taraneste cu o tiitoare, Catrina, fata taranului Ion Brehuescu. Fata, care mai apoi a murit de holera, era bunica Ralitei. Dontu isi daduse fiica dupa stolnicul Vasile Jurascu si era in parerea lumii ca rusul, bogat, il umpluse pe ginere de bani. Potlov fusese om cult, caci vorbea nemteste, frantuzeste si leseste. Mama poetului il vazuse sau auzise poves-tindu-se de el. Purta barba si plete, era alb ca neaua de batran, iar vara sedea numai in camasa de borangic la umbra unui plop, pe malul Siretului, in apropierea prisacii lui, cu care se indeletni-cea (58, 159).
De la Dontu sau nu fi-va avut stolnicul Jurascu averea, el dadu fetei zestre buna, dupa cum urmeaza (89):
"Isvodul di zastri ci dau fiicei meli Ralu cu blagoslovenie si sanatati. Din anul 1840 mai 26:
— Una icoana Maica Domnului, fericata in argint. – Una candela tij de argint. – Patru ineli cu diamant. – Una parechi cercei cu margean. – Un fermual. – Doua bratele de aur. – Una perechi de cercei cu coletul lor. – Una alesida de aur. – 12 linguri. – 12 cutite. – 12 furculite. – 12 lingurite. – 1 lingura mare. – un paneras lucrat in ajur. – Una lada mare. – Sasa tingiri de arama. – Doua tablale de Liptca. – 6 sfesnice. – Un lighean. Un ibric de alama.– Un salop de atlas. – 7 rochii de matasa.
— 1 rochie de alibet. – 8 straie de cit. – 2 masuti de carti. – 3 tacamuri de masa. – Panza de fabrica – 4 tacamuri. – Panza de casa. – 24 bucati, camasi si fuste. – 4 bucati scorturi. – 2 scrinuri. – 2 salteli. – 2 oghealuri. – 3 randuri prostiri. – 8 perini cu trei randuri de feti. – 3 capeli. – 7 saluri si unul turcesc. – 2 mindiri de lana. – 8 prosoape. – 1 gardirop. – 10 parechi scarpe de tot soiul. – 12 parechi coltuni. – Sticlarii si farfurii. – Bani in numaratoare inaintea cununiei #1.500. – Bani in numaratoare in ziua cununiei la 29 iunie anul 1840, rest #1.500. – Adica in bani #3.000 si zestre in haine si obiecte 576#.
(sS) STOLNICUL JURASCU Intocmai am primit (sS)
GHEORGHE EMINOVICI (sS) RALU EMINOVICI."
Alesida de aur despre care pomeneste foaia de zestre fusese a Paraschivei Jurascu, careia i-o daruise, cand cu venirea rusilor la 1828, un general de intendenta, Jeltuhin.
Un portret in ulei, din chiar anul nuntii, 1840, ne-o infatiseaza pe Raluca cu alesida de aur masiv, invartita de trei ori in jurul gatului. E o femeie tanara (se nascuse in 1816), cu trasaturi nobile, fin conturate, cu ochi intunecati, patrunzatori si gura senzuala, neted taiata, totul intr-o fata slaba, oblonga,de o blandete suava, imperceptibil zambitoare. Spre batranete, insa, se accentueaza masivitatea stancoasa a fetei, eminesciana buza groasa, care daca la poet da acea astrala adulmecare in infinit, la femei (Raluca, HenrietA) este de o suparatoare, androgina ambiguitate de eunuc. Raluca poarta in portret parul impartit cu romantica eleganta in doua zone netede printr-o carare la mijloc si un vesmant somptuos de atlas sau velur, lasand umerii goi strajuiti de dantele, ale carui cute largi, ca in picturile Renasterii, se lasa de pe piept si de pe maneci, in raze centripete, spre talie, pentru a se desface, probabil, in jos, intr-o unduitoare, rotata crinolina. Mainile sale albe sunt impreunate spre a expune inelele cu pietre mari prevazute in foaia de zestre. De statura era mica, dar robusta. Umbla tacuta prin casa, cu un aer de resemnare: ochii negri aveau o orientare indepartata, visatoare, iar coltul gurii, un zambet dureros. Era plina de buna-tate, statornica in iubire, ca si in ura si, ca mai toate fiintele slabe si pasive, cu iesiri, uneori, de sarcasm. Existenta Ralucai Eminovici s-a scurs, fara indoiala, obscura si trudita, intr-o casa plina de copii, in grija continua de ei, intr-o harnicie casnica necesara pentru a mentine o familie atat de numeroasa. La desele suparari ce se vor fi ivit din pricina firii violente a lui Eminovici si a peda-gogiei sale sumare, s-a adaugat pierderea unora din copii si mai ales a doi din cei mai mari (Serban si IorgU), morti in plina vigoare barbateasca, aproape unul dupa altul. Aceasta trebuie sa fie si pricina boalei sale (canceruL) si a mortii intamplate curand dupa moartea baiatului mai mare, Serban (13 august 1876). Copiii o iubeau mai mult decat pe tata, pentru ca, blanda si miloasa, ii apara si ii ascundea de vajnica manie pedagogica a acestuia. Este inmormantata impreuna cu Gh. Eminovici langa bisericuta din Ipotesti, sub chiar ferestrele ei, intr-o mica imprejmuire, precum arata inscriptia: "Colea zace ramasitele robilor lui Dumnezeu Gheorghe si Raluca Eminovici, in somnul cel de veci". Cativa salcami umbresc mormantul si usa bisericutei – biserica de lemn, varuita pe dinafara, pleostita, joasa si cu ochiuri mici de fereastra ca orice casa de tara (159). Acoperisul de tabla veche si ierburile cotropitoare fac si mai melancolica dezolata chemare eminesciana:
O, mama, dulce mama, din negura de vremi Pefreamatul defrunze la tine tu ma chemi; Deasupra criptei negre a sfantului mormant Se scutura salcamii de toamna si de vant, Se bat incet din ramuri, ingana glasul tau Mereu se vor tot bate, tu vei dormi mereu. Despre fratii si surorile lui Eminescu avem stiri putine si nesigure. Aceasta familie ciudata, asupra careia a apasat o soarta tragica, incepe sa fie mistuita de legenda. Opinia unei familii originale si nevropate, in care copiii se impusca din senin dupa ce dau dovezi de sclipitoare inteligenta, aerul de tristeta fatala indicibila, in care acestia erau infatisati de catre unii, se dovedesc, la lumina documentelor, falsa literatura. Fratii erau oameni normali, cu o varietate de atitudini psihologice care ii departau unul de altul, unii din ei poate cu o sensibilitate prea acuta, care la o izbitura morala prea mare putea sa aduca zdruncinarea sufletului. Despre vreo manifestatiune patologica hotarata nu avem insa, dupa cum vom vedea, nici un indiciu serios.
Serban, intaiul copil, nascut in 1841, oaches, slabut, tacut, seamana, asadar, mai mult cu mama-sa. Nu stim nimic din copilaria sa, petrecuta in parte si la Dumbraveni, decat ca a urmat liceul la Cernauti, unde si-au facut studiile toti fratii. Trasatura comuna copiilor, Serban se impaca si el destul de greu cu scoala, ramanand repetent si recurgand probabil la examene particulare pentru a recastiga anii pierduti. Cauza nu poate fi inaptitudinea la studii, caci ii vedem deosebit de aplicati in scolile mai inalte, ci o recalcitranta la ordine, o turbulenta care ii facea chiar batausi si greu de tinut laolalta, derivat al unei copilarii zvapaite, la camp si la padure. Intrat in lumina cercetarilor biografice printr-o intamplare a soartei pentru care nu se pregatise, Serban pluteste intr-o ceata enigmatica, din care se deslusesc vagi contururi. Gh. Emi-novici a trimis pe acest intai vlastar al sau sa studieze medicina la Viena si apoi la Erlangen (BavariA) (159). La ce varsta? Parasise liceul fara sa-l sfarseasca pe la 18 ani (1852–1853, cl. I; 1853– 1854, cl. a Il-a; 1854-l855, repetent cl. a Il-a; 1855-l856, cl. a Ill-a, medierea; 1856–1857, lipsa; 1857–1858, cl. aV-a; 1858– 1859, cl. a Vl-a, medie rea, retraS) (185). Daca la 1870, pe primavara, cand ar fi adus pe Eminescu bolnav la Ipotesti, se intorcea de la studii, inseamna ca le sfarsise destul de tarziu, la 29 de ani. Lasat, ca de obicei, de catre tata fara suficiente mijloace banesti, el a trebuit sa duca, dupa cativa ani de flamanzire pe la gazdele din Cernauti, o studentie amarnica, nevoit adesea, la Viena, din lipsa de lumanare, sa studieze la lumina felinarelor (159). Suparase cu ceva pe morocanosul batran, cu care, de asemenea, era inasprit, caci Eminescu apara fata de Gh. Eminovici pe acest "fiu nenorocit, care desigur a gresit mai mult printr-o innascuta slabiciune de caracter, caruia natura nu-i daduse nici o energie si nici o putere": "Serban a fost un om slab, iar nu om rau, asta a fost parerea mea despre el intotdeauna, si desigur ca a fost mai nenorocit de cum merita sa fie. El n-a avut pentru nimenea ura in lume, n-a avut nici o patima urata, si dac-a gresit, nu din rautate, ci dintr-o nemarginita slabiciune a gresit. El era un copil batran si astfel ar fi trebuit tratat." (33) Fusese, de altfel, un student stralucit si tinuse la Viena, o vreme, de casa unui medic vestit, Opolze. Era un chirurg remarcabil si savant.
Serban se imbolnaveste de tuberculoza si se duce la Berlin sa se caute, ori pentru a-si continua studiile, pe care Eminescu insusi nu stia de si le-a ispravit. Henrieta, care si ea are hemoptizii si moare de o boala de piept, pretinde ca tuberculoza e o boala ereditara in familie, negresit dinspre partea mamei (61). in 1873 si 1874, cand Eminescu era la Berlin, se afla, dar, si fratele Serban. Firea sa deosebita si boala il facusera rece, sumbru si disimulat, si-l tineau departe de fratele mai mic. "Pe Serban il vad rar, caci sade foarte departe de mine. Daca vorbesc cu el despre afacerile lui, el nu ma clarifica niciodata intr-atata ca sa stiu ce are de gand sa faca. Ceea ce stiti d-voastra despre el stiu si eu si nici cred ca sa-i fi descoperit el vrunui om din lume tot ce gandeste. Astfel, el o duce destul de pasabil; are amici, cunostinte cu doctori germani si societatea lui e foarte cautata. El e si membru la o societate stiintifica-medicala. Ce sunt romanii cari invata medicina aicea, pe langa el? Pot sa zic ca dispar Si, cu toate acestea Eu o spun curat: nu-l inteleg, si pace. Eu gandesc ca n-ar avea decat sa se prezinte aici la Universitate, pentru ca sa-l faca de trei ori doctor, daca nu este inca. Aici in Berlin poarta acest titlu fara ca cineva sa i-l contesteze, scrie retete, face chiar vizite, caci dupa legile prusiane-i este permis aceasta, se-ntelege ca sub responsabilitatea sa personala. Dar presupunem c-ar ramanea chiar aici, ce viitor il poate astepta in mijlocul unui oras unde sunt atatia altii?" (193).
Viitorul ce-l astepta e acesta. In toamna anului 1874 boala se agrava, si Serban, zdruncinat sufleteste, dadea semne de alienatie. Internat in spitalul "Charite", pentru "Brustkrankheit" cu semne "von Geistesaberration", murea la 29 noiembrie 1874 "um zwei ein halb Uhr" (Sterbe-Urkunde, nr. 458 din 30 noiembrie/ 2 decembrie in cimitirul "Charite"), in vreme ce Eminescu implora pe batran sa plateasca intretinerea (33). Serban datora bani la feluriti, dintre care si gazdei, d-ra Lange, in Albrechtstrasse 6, si abia in iulie 1876 Gh. Eminovici expedie sus-numitei domnisoare corespondentul a 99 marci, 9 pfennigi, autorizand-o sa vanda in folosul ei lucrurile ramase.
Niculae, nascut la 2 februarie 1843, urmeaza si el scoala la Cernauti, odata cu Serban, desi mai tanar, ramanand si el repetent si corijent (1852–1853, cl. I; 1853–1854, d. a Il-a; 1854–1855, repeta cl. a Il-a; 1855–1856, cl. a Ill-a, corijent; 1856–1857, cl. a IV-a; 1857–1858, cl. a V-a; 1858–1859, cl. Vl-a, corijent; 1859–1860, cl. a Vll-a, medie reA) (185). Dupa aceea a studiat dreptul la Sibiu si s-a asezat in urma la Timisoara, unde se afla prin 1867, ca scriitor al avocatului Emerich Christiani (159, 198; ms. 2287, f. 38). Era bland, bine crescut si foarte simtitor, incat atunci cand tata-sau il certa se inchidea in odaia lui si sedea tot timpul abatut (159). De aceea, probabil, ii ziceau "Neculai cel prost" (ms. 2255, f. 333). Prin 1881 il gasim intors acasa si ocu-pandu-se pe langa tata-sau cu treburile agriculturii. Nenorocul a facut sa se imbolnaveasca si el de o grava boala venerica (61). Batranul, vazand ca si acest baiat, care nu se chivernisise, ii cade pe cap, scrie iritat in 1883 lui Mihai: "Mi s-a urat viata fa ce faci si vino de-l ia, ca sa-l duci in vreo casa de sanatate". Intr-adevar, Eminescu, saritor pentru fratii lui, ia cu imprumut de pe unde poate 2.000 de lei cu gandul de a i-i trimite (210). inainte de Pasti 1883, Niculae astepta cu nerabdare banii, intr-o scrisoare ce arata un om cu desavarsire sanatos la minte. Dar in curand se intampla boala lui Eminescu (vara 1883) si nu mult dupa aceea moartea batranului (8 ianuarie 1884). Nu este de trebuinta nici o cauza patologica pentru a explica ceea ce a urmat. Batranul n-a lasat baietilor nici un ban de pe vanzarea mosiei. O parte din capital l-a incredintat ca depozit Henrietei, cealalta o va fi dat – dupa conceptiile sale – Aglaiei. Fara nici un sprijin, bolnav, in neputinta de a-si castiga existenta, Niculae moare, "prin impuscare de sine insusi" la 7 martie 1884, la Ipotesti, unde a si fost inmormantat (159).
A treia victima a soartei, Iorgu (GeorgE), nascut in 1844 (!), isi are si el mica sa legenda. "L-am intalnit – zice
Caragiale – pe Eminescu cu un frate al lui, ofiter. Plecau amandoi in strainatate, el la Viena, celalalt la Berlin.
Militarul era frate mai mare; tot asa de frumos, de bland si de ciudat – o izbitoare asemanare in toate.
Acela a mers la Berlin; in cateva luni a speriat Academia militara cu talentele-i si a dat un examen care l-a facut pe maresalul Moltke sa se intereseze foarte de aproape de soarta lui, hotarat sa-l ia pe langa dansul. Ca sa-si incoroneze succesul, militarul s-a dus acasa si, fara sa lase macar o vorba, s-a impuscat." (42)
Adevarat din aceasta este ca, dupa ce urmase taras-grapis cateva clase secundare la Cernauti (1854–1855), cl. I, particular; 1855–1856, cl. a Il-a; 1856–1857, lipsa; 1857–1858, cl. a IV-a; 1858–1859, cl. a V-a, medie rea; 1859–1860, repeta cl. a V-a; 1860–1861, cl. a Vl-a, retras 4 ian. 1861) (185), a studiat stiintele militare in Prusia. Intrand in armata, fu trimis in 1869 la Berlin, intr-o misiune din care faceau parte colonelul Manu, maiorul Cantili, locot. Otetelesanu si altii. Iorgu era insarcinat in mod deosebit sa duca o corespondenta a regelui catre Bismarck sau catre un membru al familiei regelui si autorizat sa asiste la manevrele germane in Brandenburg. in urma unei raceli contrac-tate la acele manevre sau a unei caderi de pe cal, s-a imbolnavit, si dupa vreo trei ani, la 21 septembrie 1873, muri, in varsta de 29 ani, fiind inmormantat la Ipotesti. Se prea poate totusi sa fi fost atins de ftizie. Acest frate inalt, negricios, asemanator mamei, era o fire tot asa de intunecata ca si Serban. "Cand radea, se schimba vremea." (189)
Dupa Ruxandra, nascuta la 5 mai 1845 si moarta de copil (89), urma Ilie. Mai aproape prin varsta de Eminescu (nascut 1 iulie 1846), el a fost fara indoiala tovarasul de joc al acestuia, la Ipotesti. Era si mai vesel, de altfel, semanand intr-aceasta cu tata-sau, ai carui ochi ii avea. El este negresit fratele mort "in streinatate", pe care il plangea Eminescu intr-o incercare de poezie, pentru ca el avea ochi albastri (27):
Mort e al meufrate. Dar ades intr-al meu vis
Nimene ochii-i n-a inchis Ochii mari albastri in streinatate, Lumineaza un suras
Poate-s deschisi si-n groapa. Din doi vineti astri.
La Cernauti, Ilie a urmat numai trei clase, ramanand, fireste, corijent si repetent (1857–1858, cl. I; 1858–1859, cl. a Il-a; 1859–1860, cl. a Ill-a, medie rea, retraS) (185). Urmand apoi medicina la scoala lui Davila din Bucuresti, se imbolnaveste de tifos, luandu-l de la soldatii bolnavi din spitalul militar, si moare in iarna anului 1862 sau 1863 (159).
Al saselea copil, Maria (MarghioalA), a murit de 7 ani si jumatate (n. 1848–1849, m. 1855-l856) (137). Mihai era al saptelea. Dupa el urmeaza Aglae (n. 7 mai 1852–m. 30 iulie 1900), nascuta la Ipotesti (63). intr-o fotografie o vedem adoles-centa – bucalata si gratioasa. Mai tarziu, insa, liniile se aspresc si se usuca (159). Era constienta de frumusetea ei, dar foarte solitara. Fusese maritata de tanara, la vreo 18 ani (7 ianuarie 1871), cu Ioan Drogli, profesor la scoala normala de invatatori, care intre 1875–1882, fiind inspector districtual pentru judetele Suceava si Campulung, locuia la Suceava. Cu Drogli, Aglae a avut doi baieti, Ioan si George. Cel din urma a fost prilej de considera-tiuni romantico-medicale, dat fiind ca, infectat cu lues, si-a purtat o parte din viata prin ospicii, apasat de paranoia. Fusese capitan auditor. Se mai vorbeste si de o fata, moarta de difterie. Murind Drogli (22 noiembrie 1887), Aglae se recasatoreste in 1890 cu un capitan austriac Heinrich Gareiss von Dollizsturm, trecand la catolicism. Morbul lui Basedow, care i-a pricinuit sfarsitul, poate fi iarasi prilej de lungi dizertatii in jurul ereditatii (82, 159).
"Mai am o sora – zice Eminescu – un geniu in felul ei, cu o memorie ca a lui Napoleon I si c-o intelepciune naturala cum rar se afla. Dar ea-i pe jumatate moarta, caci aei lovita de apo-plexie" (ms. 2255, f. 294, 311).
Infirmitatea acestei ilustre de acum femei numite Henrieta sau Harieta (n. poate la 1854) (63) s-ar fi datorat faptului ca dormise, copil de cinci ani, in casele ude pe care le zidea Gh. Eminovici la Ipotesti. Fara nici o cultura – studiase doar abecedarul – izbutise sa poata exprima idei destul de complicate intr-un stil cult. Compunea chiar versuri si avea un anume umor crud. E, de altfel, in felul ei de a fi ceva din bizareria si febrilitatea culturala a autodidactilor, impreunate cu o nota de mizantropie si cu evidente reminiscente eminesciene. Iata o cugetare filozofica (61):
"Sunt momente in care nu ma pricep eu pe mine insumi cand, nemultumita de mine si de lume, as vrea sa nu mai fiu. Oare de ce te supar cu astfel de reflectiuni? Cand sunt convinsa ca nenoro-citul si fericitul are tot aceeasi venire si trecere in repauzul de veci. Cand soarele apune, cand stelele pic, imi vine a crede ca totul e nimic.
Lumea intreaga nu-si poate da cont de ce a venit in lume si pentru ce dispare fara un scop altul decat instinctul de a trai, si cu cat patrunzi durerile morale si fizice, vezi ca esti martirul, fara a putea patrunde cauza."
Iata si versurile, furate din
C. Negruzzi, intr-o scrisoare catre d-ra Cornelia Emilian:
"SCUMPA SORIOARA,
O puternica plecare ce nu rabda-mpotrivire Ma-ndeamna sa-ti scriu astazi acea tanara simtire Ce numai in singuratate isi are locasul sau, Dar ceresc trimis in lume din sanul lui D-zeu. Fie ca aceste scrisori ce curand vorfi uitate Sa-ti aduca alinare unor zile intristate Si, resfirand pe a lor cale niste nemernice flori, Sa-ti imprastie necazul si-al supararilor nori.
Acuma, sorioara, nu stiu ce vei crede de prostiile mele, de cari sunt convinsa ca sunt gresite in ortografie, rima etc; insa in totul, in lume se sacrifica ideia pentru rima, si in viata oamenilor inima pentru situatia sociala. Pentru asta sunt de acuzat, cum n-am invatat decat abecedarul si din cauza boalei imi lipseste chiar si aceea ce as fi putut castiga umbland in societate cu persoane culte, adeca, cum zice romanul, m-as fi ros cu oarecare stiinta. Mai la urma, si daca as fi culta, ce folos as aduce societatii sau stiintei? Din nimic ramane tot nimic. in prezent imi ramane cel putin regretul ca nu-s ceva, insa avand cultura as cunoaste si mai mult raul si poate atunci m-as simti moral si mai zdrobita decat cum sunt.
Sa las filosofia deoparte, caci nu-i de sama, si sa vin la o veste noua ce voiesc sa-ti scriu si de care poate esti inca straina. Te-am intitulat sorioara, aceasta provine dintr-o schimbare ce s-a facut intre mine si mama matale, de cand ai parasit Patria si te-ai dus in lumea mare. Mama matale, ramaind fara mata, s-a hotarat sa mai aiba o fiica din poveste: Vineri m-afacut, Draga sufletului meu,
Sambata am crescut, Iar eu mama o numesc
Duminica m-a botezat, Cu simt dumnezeiesc,
Luni defiica m-a inchinat, De care ma simt legata
Si de atuncifiica imi scrie mereu, Pe viata-mi toata."
Henrieta stia putin si nemteste, din auzite, din timpul cat sezuse in clinica d-rului Bilroth, la Viena. Era patrunsa de "ce insemneaza Eminescu pentru cultura romaneasca" si numea cu umor, pe cine credea ca sunt dusmani ai poetului, "bonjuristi". Pe Veronica Micle o poreclise "balauca" si "berecheta". Traia la Botosani din venitul a catorva mii de lei lasati de batranul Eminovici (61).
Devotamentul aratat de aceasta nefericita sora fata de Emines-cu bolnav, in 1887–1888, este vrednic de lauda. Ea a vegheat cu truda un om pierdut la minte, obstinat in tacere, desi picioarele i se miscau greu, cu ajutorul unor "masini in greutate de 5 oca de fier". Chemata adesea peste noapte la bolnav, se tara pe branci la patul lui ca sa-l ajute. Paralitica, poate si ftizica, Henrieta fu ranita in amorul propriu de plecarea lui Eminescu cu Veronica Micle in Bucuresti si doborata de moartea poetului (61). Cateva luni dupa aceea (14 octombrie 1889), se stingea uitata de toti si, pusa intr-un cosciug ordinar de brad, era dusa la cimitir, intr-o birja cu un cal a lui Cristea N. Suceveanu din Botosani. Birjarul si un zugrav Florian Cotuf declarau moartea la ofiterul starii civile. Cele cateva lucruri ramase pe urma-i, o canapea, vreo doua sofale si cateva carti, fura vandute la mezat pe strada Teatrului din Botosani (159).
Al zecelea copil, Matei (n. 20 noiembrie 1856), fost elev al Institutului politehnic din Praga si capitan in armata romana, casatorit de trei ori (intaia oara in 1880), si avand din prima casatorie un baiat si din a doua patru copii, doi baieti si doua fete – singuri urmasi cu acest nume ai familiei Eminovici – pare a semana prin longevitate si frigiditate fata de familie cu tatal sau (137). in noiembrie 1892 era citat de tribunalul Buzau in calitate de capitan in Regimentul Mircea nr. 32 (stationat in urbea MiziL), iar acum cu domiciliul necunoscut, in procesul de divort cu a doua sa sotie (intaia Matilda Ilian, profesoarA), Ana Condees-cu, care se pronunta in favoarea ei abia in iulie 1898. Capitan "in demisie", era numit, la 29 octombrie 1892, subprefect al plasii Afumati, spre a fi destituit la 4 aprilie 1894 si numit in aceeasi calitate la plasa Bistrita-de-Jos, din jud. Bacau, la 10 decembrie 1894. De la 1 aprilie 1899 primea, ca militar, pensie de lei 185, bani 65 brutto. Absent in vremea boalei poetului – spre mirarea lui Maiorescu – apare deodata, in 1889, ca sa ne dea cateva stiri utile despre familia sa, dar si multe gresite, si ca sa impiedice – pe nedrept – editiile eminesciene, puse la cale de Maiorescu (221), declarand, in 1894, "ca voi urmari si sechestra oriunde voi gasi asemenea editii", iar in 1895 inregistra firma "Matei Eminescu si Stavri Dimitriu", "in scop de a culege, clasifica, edita si a da publicitatii toate scrierile poetului Eminescu". in decembrie 1913, avea gradul de maior si era presedintele delegatiei judetene de Mehedinti si prezidentul biroului. Traia in 1923 la Turnu-Severin (str. G-ral Manu 8), casatorit cu Silvia Maieru (63), dar si-a petrecut ultimii ani la Bistrita, murind acolo la 12 decembrie 1929 (I.I.L.E).
Ultimul copil, Vasile, a incetat din viata la varsta frageda de un an si jumatate, nascandu-se si murind nu se stie cand (159).
Spre deosebire de animale, omul isi conserva speta pe cale fiziologica, dar si morala, aceste principii fiind in multe privinte chiar ostile. Ei bine, ironia firii a facut ca lunga sarguinta paterna sa fie inghitita de moarte si sa fie salvata prin spiritualitatea neprocreatoare a poetului Eminescu, fara de care uitarea ar fi sters numele de pe crucile tuturor. NASTEREA SI COPILARIA LUI MIHAI EMINESCU
(1850-l858) ™NS
Ca si in privinta stramosilor, biografii au aratat in jurul nasterii lui Eminescu o inclinare catre fabulos si controversa. Daca ar fi lipsit orice indicatie, inchipuirea putea nascoci lucruri frumoase – exempli gratia – o aeriana nastere mitologica in patru cetati deodata, pentru a simboliza intreaga constiinta romaneasca. Din nefericire, exista documente indoielnice, care dau prilej numai la discutiuni prozaice.
Pe cand traia Eminescu, un conferentiar putea spune publicu-lui la Ateneu (31 martie 1889) ca poetul e nascut la Soleni, sat in Moldova (44). Junimistii stiau insa, din registrul societatii in care se inscrisese si poetul, ca e nascut la Botosani, la 20 decembrie 1849 (95). Eminescu detinea, fara indoiala, aceasta data de la parinti, dar nu era sigur. in 1883, scazand 1849, anul nasterii, din anul curgator si obtinand varsta de 34 ani, facea urmatoarea reflectie: "78 de ani viata mea intreaga, atata am sa traiesc. Batranul tot astfel. Asta e marimea constanta de timp a vietii unui individ din rasa noastra. Vor fi urcari si scaderi pe aceasta scara, va fi o oscilatie, nascuta din coadaptarea cu imprejurarile, dar in fine un constant ramane constant. Cand s-a nascut batranul? 34. Cand am vazut eu pe Leda si mi-a placut? 34 de ani. Sa intreb foarte exact – caci e de cel mai mare interes". (Ms. 2258, f. 347.). Rudele sale nu cunosteau mai bine lucrurile. La scoala primara, comunica-sera probabil ele data de 6 decembrie 1850 (BotosanI). In gimna-ziu era inscris, insa, ca fiind nascut la 14 decembrie 1849 (185). Aglae, intr-o scrisoare catre Maiorescu, admitea data de 20 decem-brie 1849, dar socotea Ipotestii ca loc de nastere (224, V). Matei sustine la inceput o data fantastica (8 noiembrie 1848) si, ca localita-te, Dumbravenii (57). Dupa aceea, insa, revine cu o alta. Gasise anume o Psaltire veche, pe scoartele careia batranul Gh. Eminovici insemnase nasterea tuturor copiilor si unde sta scris (58): "Astazi, 20 decembrie, anul 1849, la patru ceasuri si cincisprezece minute evropienesti, s-au nascut fiul nostru Mihai."
Cu aceasta problema ar fi parut inschisa. Fetita care luase parte la botezul cu fluturi al unui copil de-al lui Eminovici, la Dumbra-veni, devenita cu vremea dna Constanta de Dunca-Schiau, tine mortis ca pruncul era Mihai si ca nasterea s-a petrecut la 21 mai 1849, fapt aflat si de principesa Ghica (n. BalS) din registrele bisericii din Dumbraveni (54, 53). Lucrul este intr-adevar miracu-los si vrednic de minunatele vremi cu zane, caci si la Botosani s-a gasit registrul de nasteri si botez pe anul 1850, unde este trecut si Eminescu in acest fel (29, 159):
Trii M. curga-toriu
Cinci-spre-zece Ziua Data n
Ghenari Luna asterii
Doua-zeci si una Ziua Data Botezului
Ghenari Luna
Fiu Fiu Secsul
Fiica
Mihail Numele carele s-au dat pruncului la Botez
Dl. Gheorghi Iminovici caminar cu sotia sa Ralu, proprietari Numele si pronumele, starea sau Meseria Parintilor Pruncului
in orasul Botosani Polkiea sau. Satu unde s-au nascut Pruncul
Dl. Vasile Jurascu, stolnic Numele si Pronumele Nasului sau a Nasii
(sS) Ioan Iconom (sS) Vasile Jurascu stolnicl, am fost nas (sS) G. Iminovici camr (sS) Raluca Iminovici Camrsa Iscaliturile: a Preotului, a Nasului sia Parintilor
Ceea ce este sigur din toate acestea este ca Mihai a fost botezat in ziua de 21 ianuarie 1850, la Botosani. Un batran popa, Ion Stamate de la Biserica Uspenia (Adormirea Maicii DomnuluI), ajutat de fiul sau, Dimitrie, diacon, l-a varat in cristelnita, pe vreme de iarna, citindu-i cele de cuviinta (159):
L-au spalatu-l, pieptanatu-l, La botez l-au dus pe micul, La icoane l-a-nchinatu-l, Un diac dti tipicul. Cand pe el veni botezul ii trecu auzul, vazul, Nid ca-i pasa lui, saracul, Ca nanasa spune crezul Si se leapada de dracul. (Miron sifrumoasafara corP) in afara de parinti si de stolnicul Vasile Jurascu, nas, mai era de fata si maica Fevronia Jurascu de la schitul Agafton, sora cu mama (83).
Daca lasam la o parte versiunile nasterii la Dumbraveni, Soleni, in mai, noiembrie sau 5 si 14 decembrie, ca fiind cu totul absurde, raman doua ipoteze darze in vrajba si acum: 15 ianuarie 1850, conform actului oficial (95), 20 decembrie 1849, dupa insemnarile de familie (171). Problema localitatii o lasam pe al doilea plan. Argumentele pro si contra se nasc pe intrecute si se ucid unele pe altele fara nici o victorie. Daca sustinem ca data de 15 ianuarie nu e admisibila, fiindca ar veni prea devreme si nimeni n-avea de ce sa se grabeasca, raspundem ca e obiceiul sa se boteze mai curand cateodata copiii, ca sa nu moara pagani, ca familia Eminovici putea sa se teama de acest lucru si chiar botezase pe fetita Ruxandra, daca nu si pe altii, la cinci zile dupa nastere. Atunci ni se raspunde ca Gh. Eminovici stia mai bine decat popa cand i se nascusera copiii, ca tinea raboj de ei si insemnase negru pe alb, zicand astazi, ziua, ceasul si minutele nasterii. Va sa zica popa, care era batran, scrisese o data gresita in mitrica. Dar tatal, mama, nasul – care semnasera – erau orbi? Nu vazuse ca data nasterii era gresita? Raspunsul il avem gata: vreme de iarna, frig in biserica, lumea grabita sa duca acasa copilul. Au iscalit la repezeala, fara sa se mai uite, si, poate, chiar in alb, urmand ca pe urma parintele econom sa completeze formularul (scrisul Ralu-chii e in chip suspect aidoma cu al lui Gheorghe EminovicI). Dar a doua zi a uitat ziua nasterii, pe care o auzise de la parinti, si a pus una la intamplare, cum i s-a parut mai potrivit. Daca insa admitem ca preasfintia sa a putut uita intr-o indeletnicire ce-i era profesionala, de ce n-am admite ca si Gh. Eminovici uitase, cand insemnase pe scoapta Psaltirii? Aci replica ce ni se poate da este ca Eminovici avea o memorie extraordinara si ca insemnarea o facuse astazi, adica chiar in ziua nasterii. Nu ne indoim de memoria familiei Eminovici, ea insa pare a fi avut alta aplicare decat aceea a datelor de familie, asa de incurcat transmise. Cat despre expresia astazi, ea nu spune mult, o formulapatriarhala echivalenta cele mai adese cu locutiunea in ziua de. Insemnarile diurne trebuiau sa dea iluzia actualitatii, si de aceea, chiar scrise mai tarziu, erau readuse la prezent. Cand toate insemnarile sunt incepute cu astazi, este greu cronicarului sa strice simetria punand ieri, numai pentru ca n-a avut in ziua respectiva ragaz de scris. Mai avem si un alt argument. Copilul se nascuse la Botosani. Desi Eminovici vanduse o casa, mai avea alta, si apoi putea sa se traga in casele socrului (95). Intrebarea pe care o punem este de unde luase tatal Psaltirea si pomelnicul copiilor, pe care e de la sine inteles ca o tinea in biblioteca lui de la Ipotesti? A luat-o cu sine numai si numai ca sa insemne in ea data nasterii? Ar fi fost o ciudatenie. Atunci copilul s-a nascut la Ipotesti. De ce atunci in toate insemnarile se pomeneste de Botosani? Atata lucru putea fi sigur in familie. Si cu toate acestea, fapt deconcertant, acel patru ceasuri si cincisprezece minute evropienesti suna prea detot a fapt adevarat. Pare ca vezi pe voinicul caminar, strabatand odaia in lung si in lat, in asteptarea evenimentului. O usa se deschide, cineva din familie aduce vestea. Tatal scoate ceasul din buzunar, moaie peana in calimara si inseamna in Psaltire sau intr-alta parte, transcriind apoi in Psaltire. Ipoteza este intr-adevar foarte atra-gatoare, dar numai in baza datelor ce le avem nu ne vom putea niciodata hotari pentru o data sau pentru alta. In afara de aceasta, este o imprejurare ce face sustinerea exclusiva a datei de 20 de-cembrie dificila. insemnarea lui Gh. Eminovici o cunoastem indirect, din spusele lui Matei Eminovici. Psaltirea n-a vazut-o insa nimeni, si desi chestiunea era arzatoare, fratele nu s-a simtit obligat s-o arate, s-o comunice in facsimil, si nici macar sa dea vreo lamurire in privinta ei. Si, de altminteri, la 21 decembrie 1849 Gh. Eminovici era la Iasi, unde intocmea o procura avocatu-lui sau Panaite Cristea, iar la 23 era de fata la legalizare (254). Neexistand dar direct un document sigur, insusi actul de nastere, bunul-simt cere sa pastram ca data a nasterii ziua de 15 ianuarie 1850, cu observarea in privinta locului ca totul fiind cu putinta pe aceasta lume, n-ar fi exclus ca pruncul sa se fi nascut la Ipotesti, fiind apoi adus si botezat la Botosani. De altfel, cand e vorba de un mare poet, putina mitologie nu strica.
Desi ursitoarele n-au avut, se vede, grija sa insemne cum trebuie ziua si locul unde micul Mihai a vazut lumina zilei, spre bucuria iubitorilor de "cercetari stiintifice", ele au avut bunaoara de a-l deosebi de ceflalti oameni, ursindu-i cam astfel: Draga, Caci istet veifi cu duhul
Ai sa aibi o minte-ntreaga, Ca si luna si vazduhul.
(UrsitoarelE)
Fie-i dar ca totdeauna Dupa ce-i desavarsit
El sa simta adanc intr-insul Si sa-si vada la pidoare
Dorul dupa ce-i mai mare Acest dar nepretuit.
'N asta lume trecatoare, (Miron si frumoasa fara corP)
Nu trebuie sa vedem insa in copilaria celui care avea sa devina cel mai mare poet al tarii lui ceva miraculos si oarecum prevestitor. Este copilaria fireasca a unui baiat crescut la tara, fara truda ce apuca degraba pe un fiu de taran si cu libertatea pe care o fac cu putinta o familie numeroasa si un parinte mereu ocupat pe aiurea.
Ipotestii, sat saracacios, sunt asezati intr-o vale inchisa de dealuri, odata impadurite, pe dupa care stau ascunse alte sate mai mari, ca Dumbraveni, Cocoreni, Calinesti, risipite intr-o priveliste dezolata de clisa si cocioabe. Aci, la conacul ridicat de Gh. Eminovici, si-a petrecut Eminescu copilaria, pana a nu fi trimis la scoala la Cernauti, si de atunci incolo pe vremea vacantelor. Locuinta parinteasca nu era palat boieresc, ci o casa modesta de tara, dar incapatoare si gospodareasca, nu lipsita de anume eleganta rustica. Era o constructie geometrica, putin ridicata asupra solului, cu cate doua ferestre mari in laturi. Un pridvor inalt in fata, la care suiau pe vreo sapte trepte de lemn, un acoperamant al tindei, in chip de fronton grec sprijinit pe doua coloane zvelte, dadeau albei cladiri acoperite cu tabla un vag stil neoclasic. De o parte si de alta a largului pridvor, doi tei strajuiau ramurosi. Ca la orice gospodarie de tara, se vedeau in apropiere odai pentru argati si slugi, sopruri si hambare, iar in fund o liva-da cu pomi fructiferi si cativa butuci de vie. Dindaratul unor uluci din scanduri batute in lungime una peste alta in niste pari de lemn, pe sub umbra a doi tei imensi, se inalta o clopotnita paralelipipe-dica, de asemenea din scanduri, asezate vertical, cu infatisare de cotet de porumbei. Pari lungi proptiti in toate laturile impiedica naruirea acestui sacru sopru, in vecinatatea caruia se ridica, nu prea sus deasupra acelorasi, uluci, caciula de tabla a vechii bisericute de lemn. inlauntrul casei, o odaie pe dreapta, cu o fereastra in fata si doua laterale, dand cu usa inspre sala, alcatuia camera de medita-tie si de lucru a lui Gh. Eminovici, iar in zilele mari salonul de primire a musafirilor. La perete erau dulapuri cu carti – al caror numar nu trebuie sa-l exageram – in mijloc o masa cu doua sfes-nice, o calimara si o scrumelnita, cateva scaune imprejur, pe pereti unele chipuri de domnitori facute de un neamt batran, anume Antoni Zigri, pripasit pe la mosia lui Bals si care zugravise si pe Raluca cu destuia maiestrie. in aceasta odaie, inchisa cu cheia pentru ca copiii sa nu intre, Eminovici se tainuia cateodata spre a-si face socotelile ori a frunzari prin cronici (124)*. Familia era dintre cele cu greutati, banii mergeu pe la scolile unde invatau copiii, pe imbracaminte, n-avea asadar mijloace sa-si cumpere mobile luxoase complicate. Cealalta odaie, de dormit, era fara in-doiala mobilata cu lucrurile aduse de Raluca drept zestre. In afara de necesarele crivaturi, se aflau acolo doua scrinuri continand multa, meticuloasa rufarie mirosind a sulfina si levantica, un "gardirop" de cele masive, de nuc, asa cum romantismul de la 1840 a mai uitat prin casa vreunei babe cu bonet, pe vreun dulapior un lighean si un ibric de alama si, mai cu seama, icoana ferecata in argint a Maicii Domnului, sub care ardea necontenit, cu subite eclipse, o candela de asemenea de argint, menita peste noapte sa vegheze ca un opait somnul casei.
Ne inchipuim ca o alta odaie dindarat va fi servit de dormitor copiflor, avand aspectul nud al unei sali de internat, cu lucruri putine si tari. Copiii multi nu erau insa acasa decat in vacanta, deoarece umblau pe la scoli, iar diferenta de varsta face ca nici in epoca cea mai frageda sa nu se fi intalnit laolalta.
Acesta este, dar, intaiul univers restrans al copilului Mihai. in afara de odaia de musafiri, copiii alergau oriunde. Si cum intaiul joc al copiilor – exercitiu al investigarii cosmosului – este cotrobaitul si ascunsul, copiii se ascundeau. Vedem indata unde, din faptele lui Iorgu, eroul unei proiectate nuvele: "Adesea se ascunde in cate-un saltar de scrin, ca sa nu stie nimeni unde-i, or in vro lada veche cu lumanari de seu, din care iesea uns ca dracul" (ms. 2255, f. 163). Lazi de straie avea Raluca negresit, caci una o capatase de zestre. Din casa jocul trecea apoi prin ograda, unde se transforma in conflict cu pasarile domestice. "Dusmania lui cu gansacii si cu gastele cu pui – zice Eminescu despre acelasi Iorgu – amicia intima cu Soltuz, cainele de la stana, pe care umbla si calare, pui de gasca mici pe care-i inchidea in cusca, ca sa vada de-or canta cum canarii, in fine stima ce o avea pentru mos Miron prisacarul, care-i spunea povesti si-l tinea pe genunchi, sunt mar-turisiri neinteresante." In privinta asta rudele sau cate un om ba-tran isi amintesc pozne ciudate, greu de crezut. Eminescu, fiind de sase ani, ar fi prins si taiat un card de gaste din curtea lui Bals Dumbraveanu, facandu-l purcoi in mijlocul ograzii, fapta pentru care a fost rasplatit cu o strasnica bataie. Am comite o greseala daca, bizuiti pe vanitatea de informator a unui frate sau pe lim-butia unui mos, stimulat cu rachiu si mirat de interesul pe care i-l arata boierii de la oras, am crede in toate minunatiile cate se pun pe socoteala copilului. De prindea serpi si-i punea intr-o scorbura de nuc ori de prevestea – el ori alt frate – o ploaie ce avea sa vie, impiedicand iesirea la treierat, acestea nu sunt cine stie ce ispravi mari, orice copil de taran fiind in stare sa faca acelasi lucru (159). Adevarul din aceasta este ca Mihai traia taraneste (63).
Ocolind pe fratii sai – care, mai mari, se plimbau calari pe mosie – si chiar pe copiii de tarani, el batea bucuros satele, lipsind uneori, spre supararea parintilor, cate o saptamana de acasa, caci pretutindenea in opera sa adie aerul de tara (159). Adesea, izgonit de cicalelile lui Gh. Eminovici, se refugia pe vacanta intr-un bordei de taran, a carui icoana ii ramasese intiparita in minte (152): Cu baiatu-n bordei intra. Si pe capetu-unei laiti Lumina mucos si negru intr-un harb un ros opait. Se coceau pe vatra sura doua turte in cenusa, Un papuc e intr-o grinda, celalalt e dupa usa. Prin gunoi se primbla iute leganata o ratusca Si pe-un tol oracaieste un cocos, inchis in cusca. intr-un colt e colbaita noduros rasnita veche, in cotlon toarce motanul pieptanandu-si o ureche; Sub icoana afumata unui sfant cu comanac Arde-n candela-o lumina cat un sambure de mac. Pe-a icoanei policioara busuioc uscat si minta Umplu casa de mireasma piparata si prea sfanta. O besica-n loc de sticla e lipita-n ferestruie, Printre care trece-o dunga mohorata si galbuie. Cofa-i alba cu flori negre si a brad miroase apa. De lut plina, ruginita sta pe coada ei o sapa.
(Calin-NebunuL)
Se imprietenise cu vreun mos batran sau cu vreo baba care-i spunea "povesti fantastice despre zane imbracate in aur si lumini" (Geniu pustiU), snoave, ghicitori, nascociri populare, care au urmarit toata viata pe poet si de care isi aducea aminte cu parere de rau:
Trecut-au anii ca nori lungi pe sesuri Si niciodata n-or sa vie iara, Caci nu ma-ncanta azi cum ma miscara Povesti si doine, ghicitori, eresuri,
Cefruntea-mi de copil o-nseninara, Abia-ntelese, pline de-ntelesuri.
(Trecut-au aniI)
"E mult de atunci, Harieta – ofta el – de cand eram mici detot si ne spuneau mosnegii povesti. Povesti sunt toate in lumea asta." (33) Neastamparat din fire, Eminescu nu era copil dintre aceia sa stea multa vreme langa vatra, sa deseneze purcelusi cu carbune, ca micul Calin din poveste. Padurile erau pe aproape. Cu o carte si doi-trei covrigi, el disparea de acasa infundandu-se prin codrii din imprejurimile Ipotestilor (159) si innoptand pe unde putea (ms. 2259, f. 33):
Fiind baiet, paduri cutreieram
Si ma culcam ades langa izvor,
Iar bratul drept sub cap eu mi-l puneam
S-ascult cum apa suna-ncetisor;
Unfreamat lin trecea din ram in ram Si un miros venea adormitor; Astfel ades eu nopti intregi am mas, Bland inganat de-al valurilor glas.
Adesea se urca pana la stani. Amintiri despre aceste hoinariri nu ne-au ramas, afara de vreo vaga reminiscenta a unei starete de la schitul Agafton, care "copchilarise" cu Mihai pe acele locuri (61). Ecoul lor rasuna insa in poezie. Aci:
Vede turmele de oi Cu dobanii dinapoi, Cufluiere si cimpoi.
(Musatin si codruL) aci:
izvoare zdrumicate peste prund alunecand, Si sarind in bulgari fluizi pe pietrisul din rastoace in cuibar rotit de ape, peste care luna zace.
(Calin-NebunuL)
O voluptate de a se intinde pe iarba sub un copac vine, in unele versuri, ca o adiere din copilarie:
Si sub un tei de pe cal se dete, Se-ntinse lenes, jos pe iarba moale. Din tei se scuturflori in a lui plete Si mai ca-i vine sa nu se mai scoale, Si calu-i paste, flori purtand in spete, Presunul lui si seaua cu paftale. in valea de miros, de rauri plina, in umbra dulce bine-i de odihna.
(Fata in gradina de auR)
Codrul, izvoarele, satul din vale intrasera asa de mult in sufletul lui Eminescu, incat, fiind pe la Cernauti, sau in alta parte, prin tara, se socotea "in strainatate" si visa o casuta in satul lui "natal":
As vrea sa vad acuma natala mea valtioara Scaldata in cristalul paraului de-argint, Sa vad ce eu atata iubeam odinioara, A codrului tenebra, poetic labirint;
Sa mai salut o data colibele din vale, Dorminde cu un aer de pace, linistiri, Ce respirau in taina placeri mai naturale, Visari misterioase, poetice soptiri.
As vrea sa am o casa tacuta, mitutica in valea mea natala ce undula inflori, Sa tot privesc la munte, in sus cum se ridica, Pierzandu-si a safrunte in negura si nori.
Sa mai privesc o data campia-nfloritoare, Ce zilele-mi copile si albe le-a tesut, Ce auzi odata copila-mi murmurare, Ce jocurile-mi june, zburdarea mi-a vazut. (Din strainatatE)
Dintre toti fratii, tovaras de joaca nu-i putea fi cu adevarat decat cel mai putin departat prin varsta, si acesta era Ilie, mai mare cu vreo trei ani si ceva decat Mihai. Cand cel din urma era in vremea zburdalniciei, adica de vreo zece ani, Serban, fratele cel mare, era "domnisor" meditativ de 19 ani, iar ceilalti erau indeaujuns de vlajgani pentru a nu se cobori la joaca cu un copilandru. Nu cu ei dar se juca Mihai, facand car cu boi din coji de nuca si melci, turnuri din carti de joc, sau de-a impara-tul in lupta cu broastele. Tovarasul de joaca era fratele cu ochi albastri, copli si el inca (27):
Copii eram noi amandoi Din lut acolo am zidit,
Frate-meu si cu mine, Din stuful des si verde,
Din coji de nuca car cu boi Cetate mandra la privit
Faceam si inhamam la el Cu turnuri mari de tinichea,
Culbeci batrani cu coarne. Cu zid inconjurata.
Si el dtea pe Robinson, Sifrate-meu ca imparat
Mi-l povestea si mie; Mi-a dat mie solie
Eu zideam Turnul Vavilon Sa merg la broaste suflecat
Din carti dejoc si mai spuneam Sa-i chem la batalie
Si eu cate-o prostie. Sa vedem dne-i mai tare.
Adesea la scaldat mergeam Si imparatul broastelor in ochiul de padure, C-un orcaaa defala
La balta mare ajungeam Primi, porunci ostilor
Si-ntr-al ei mijloc Ca balta s-o rascoale
La insula cea verde. Si am pornit razboi.
Ei umpleau astfel lumea de chiot si poveste. Pentru ispravile facute in batalie, imparatul (IliE) numea pe Mihai "rege-n miazanoapte, peste popoare indiane". In basme se da voinicului, pe langa jumatate din imparatie, si fata imparatului de nevasta. Mihai isi primi, dar, rasplata intreaga;
Si imparatul milostiv Am multumit c-un umil semn,
Mi-a dat si de sotie Drept manta o prostire,
Pefiica lui cu ras lasciv M-am dus l-amanta mea de lemn
Si tapana, nurlie, in sfanta manastire
Pe Flantagu-caputli. intr-un cotlon de soba.
Aruncand apoi prostirea si punand, pentru motiv de frigidi-tate, iubita pe foc, vitejii paraseau elementul lacustru si transpor- tau razboiul pe uscat, la munte, reprezentat prin sura de paie din ograda:
Si pe sura ne primblam Si pe cap mi se umfla
Peste stufsi paie Casca de hartie,
Si pe munti ne-nchipuiam 0 batista intr-un bat
Cafacem bataie. Steag de batalie.
Marsaluiam alaturi! Cantam: Trararah!
(ms. 2259, f. 279)
Un copil care urla trarara prin curte, batand pasul prusian, cu chivara pe cap, spre panica cotetelor, care se urca pe sura si se ascunde in casa prin rafturile de la scrin si lazile cu lumanari, care incaleca pe caine si ataca gastele, care se balaceste toata ziua in iaz, indeletnicindu-se cu capturarea verdelui neam al batracienilor, care fuge de-acasa cu zilele rascolind padurile si stanele sau scapa de la scoala, venind pe jos si trebuie sa fie alergat calare pentru a fi prins, nu e nici un descreierat precoce, nici un palid trubadur solitar, ci o haimana sanatoasa, din zburdalnicia careia talentul si imaginatia vor scoate mai tarziu un mare poet al naturii.
Cand baiatul se facu mai mare, fu cuprins deodata de timpu-rii instincte barbatesti. Fusese la Cernauti la scoala si se hranise cu lecturi romantioase, care dezlantuira in el un sentimentalism vaporos. Acum nu mai sta cu chivara pe cap, nici nu mai prindea broaste. Preumblarea prin paduri trebuie sa-i fi devenit un mijloc de analiza sentimentala, de constructie in singuratate a unei lumi fantastice. Frumos, romantios de grav in ridicarea tample-lor si a ochilor, el rani inima vreunei fete de tara, cu care juca – pierzandu-se in misteruri naive si solemne juraminte – intaia dragoste. Se intalneau, se vede, pe deal sub salcam, pe inserate, cand se intorc vitele de la pasune si oamenii de la coasa, si faceau trunchiul copacului martor soptitelor lor confidente: Sarape deal budumul suna cujale, Turmele-l urc, stele le scapara-n cale, Apele plang clar isvorand infantane; Sub un salcam, draga, m-astepti tu pe mine.
Luna pe cer trece-asa sfanta si clara, Ochii tai mari cauta-n frunza cea rara, Stelele nasc umezi pe bolta senina, Pieptul de dor, fruntea de ganduri ti-e plina.
Nourii curg, raze-a lor siruri despica, Stresine vechi casele-n luna ridica, Scartie-n vant cumpana de lafantana, Valea-i in fum, fluiere murmura-n stana.
Si osteniti oameni cu coasa-n spinare Vin de la camp; toaca rasuna mai tare, Clopotul vechi umple cu glasul lui sara, Sufletul meu arde-n iubire ca para.
Ah! in curand satul in vale-amuteste; Ah! in curand pasu-mi spre tine grabeste: Langa salcam sta-vom noi noaptea intreaga, Ore intregi spune-ti-voi cat imi esti draga.
Ne-om razima capetele-unul de altul Si surazand vom adormi sub inaltul, Vechiul salcam. –Astfel de noapte bogata, Cine pe ea n-ar da viata lui toata?
(Sara pe deaL)
Iubita avea "ochi mari si parul negru-n coade" (M. E., I, 3). Sedeau nu numai noaptea sub salcam, ci cutreierau desculti, sentimentalizand si jurandu-si unul altuia dragoste pana la mormant. Fara indoiala, fata a murit tanara ca Silvia lui Leopardi, pentru ca cele mai multe versuri de tinerete vorbesc de o iubita moarta. Tarziu, poetul si-aduce cu regret aminte de ea:
O, dulce inger bland Cu ochi uimiti de mari, La ce mai reapari Sa-ngreui al meu gand?
Parea ca te-am uitat, Ca-n ved nu-i mai veni Sa-mi amintesti o zi Din viata mea de sat.
Mai poti sa-ti amintesti Cum noi umblam disculti Si tu stateai s-asculti Duioasele-mi povesti?
Spuneam cum au umblat Frumos fedor de crai in lume noua ai Iubita de-au aflat.
Ca si cum te-ai mira Tu ochii marifaceai, Desi nu pricepeai C-o spun in pilda ta.
S-apoi, cand te rugam Sa-mi spui de ma iubesti Prindeai ca sa soptesti Cu buzele abia
Si-mi raspundeai cu dor:
"Tu nu ma vei uita? in ved raman a ta,
Cad drag imi esti de mor"
Uitasi al tau cuvant. Nu m-ai chemat sa viu Alaturi in sicriu La straja ta-n mormant
Dar azi cand paesteifire Ca-n ved eu te-am uitat, Tu iar te-ai aratat Ca-n tineretea mea.
Suflarea ta usor Pefata mea trecand Si incet reintorcand Intaiul meu amor.
(ms. 2262, f. 33) in multe randuri canta moartea iubitei:
Surasul ei sfielnic si odiiul ei cuminte Sunt dusefara urme depe acest pamant. S-a stins.
(Un romaN)
Si te-ai dus, dulce minune, Si-a murit iubirea noastra (Floare albastrA)
Chiar Mortua est (intitulata la inceput ElenA) arata a fi o meditatie asupra aceleiasi morti (ms. 2259, f. l-2). Cuprinzand partea cea mai frumoasa din existenta sa – intaia iubire – Ipotestii trebuie sa fi fost scumpi lui Eminescu, care, toata viata, s-a temut ca batranul sa nu-i instraineze. Cativa ani mai tarziu (1873–1874), el destainuia cuiva aceasta slabiciune (ms. 2255, f. 311):
"Nu am prejudicii, si cu toate astea mi-ar parea rau daca tarana aceea, unde zace ce-am avut mai scump in lume, ar incapeaai in maini straine. Iarta ca devin sentimental – e o nerozie, dar n-am ce-i face, fiecare om isi are pe ale sale"
Mama-sa, singura la care tinea in chip deosebit, moare abia in 1876. Mai scumpa in lume ii fusese negresit iubita cu ochi mari.
Crezi ca ne lipseste ceva?
Poti adauga opera - comentariul,
eseul sau referatul despre opera care lipseste.
Copyright © 2009 - 2024 : Autorii.com - Toate Drepturile rezervate.
