Caracterizarea personajului Dionis/Dan din nuvela "Sarmanul Dionis" de Mihai Eminescu.
"Acesta a fost Eminescu, aceasta este opera lui. Pe cat se poate omeneste prevedea, literatura poetica romana va incepe secolul al XX-lea sub auspiciile geniului lui si forma limbii nationale, care si-a gasit in poetul Eminescu cea mai frumoasa infaptuire pana astazi, va fi punctul de plecare pentru toata dezvoltarea viitoare a vestmantului cugetarii romanesti." - aprecia Titu Maiorescu in studiul "Eminescu si poeziile lui" (1889). Personalitatea complexa a poetului nostru national este determinata de vasta sa cultura de nivel european (studiaza filozofia moderna: Kant, Schopenhauer, Hegel si pe cea antica: Platon, AristoteL), de amplele cunostinte dobandite despre mitologia indiana si romaneasca, despre istoria universala si cea a poporului roman, de identificarea spirituala cu literatura populara romaneasca.
Mihai Eminescu (15 ianuarie 1850 - 15 iunie 1889), ultimul mare romantic european, este preocupat de misterele existentei, de marile intrebari filozofice, de nefericirea geniului in relatie cu superficialitatea societatii meschine - "Scrisoarea I", "Luceafarul", "Oda (in metru antiC)", "Glossa"- , de conditia poetului si de misiunea artei sale -"Epigonii", "Numai poetul", "Criticilor mei".
"Sarmanul Dionis" este prima nuvela fantastica din literatura romana, de factura romantica. La Mihai Eminescu, fantasticul se compune din imbinarea a doua planuri: unul real si altul abstract-filozofic.
Nuvela "Sarmanul Dionis" ilustreaza o reflectare subiectiva asupra lumii si reuneste o serie de teme tipic romantice existente si in literatura universala: natura, iubirea si conditia nefericita a omului de geniu in raport cu timpul si cu societatea. Prezenta transmigratiei sufletelor, a metempsihozei, valorifica tdeea schopenhaueriana conform careia timpul si spatiul sunt manifestari ale substantei care se regenereaza vesnic, compusa dintr-un numar de arhei - de modele eterne -, "umbre" ale individului fizic.
Titlul nuvelei - "Sarmanul Dionis" - simbolizeaza nefericirea lui Dionis, cauzata de esecul sau in urma incercarii de a atinge absolutul in cunoastere, asadar nu se refera la conditia materiala a personajului. Dionis are numele zeului Dyonisos din mitologia greaca, fire vesela, petrecareata si, pus in antiteza cu definirea de "sarman", ofera o profunda si inedita interpretare filozofica.
Nuvela incepe prin conturarea portretului fizic, Dionis fiind un tanar de o frumusete demonica, chipul sau fiind construit in maniera specific eminesciana: "fata era de acea dulceata vanata alba ca si marmura in umbra [], ochii tristi in forma migdalei erau de acea intensiva voluptate pe care o are catifeaua neagra, [] intr-un surtuc lung de-i ajungea la calcai [], parul cam prea lung curgea in vite pana pe spate [], surasul sau era foarte inocent [], de o profunda melancolie". Din trasaturile fizice se desprind si cateva trasaturi spirituale ale personajului romantic: firea melancolica, tristetea, inocenta si inclinatia spre visare, aspiratia catre idealuri superioare.
Tanar intelectual, nefericit si inadaptat social, Dionis se retrage spre starea de visare, explicabila si prin datele sale biografice succinte dar sugestive pentru inclinatia sa spre metafizica. Dionis, un tanar de aproape 18 ani, visator incurabil, modest copist "avizat a se cultiva pe apucate, singur", cu o existenta materiala precara, neavand "pe nimeni in lume, iubitor de singuratate", este descendentul obscur al unor aristocrati scapatati, rataciti nu se stie cum "in clasele poporului de jos". Tatal sau o iubise pe Maria, fiica unui preot si din aceasta iubire se nascuse Dionis. El isi aminteste cum "vaduvita sa muma il crescu cum putu din lucrul mainilor ei". Singura mostenire ce i-a ramas de la tatal sau este un portret din tinerete al acestuia, in care copilul se regaseste adeseori pe sine: "era el intreg, el, copilul din portret".
Structura spirituala a geniului, a omului superior dotat cu inteligenta si sensibilitate deosebite, capabil sa se inalte spre cunoasterea absoluta, se defineste inca de la inceputul nuvelei. intr-o seara ploioasa de toamna, Dionis se intoarce acasa cu capul plin de ganduri, reflectand in spirit kantian asupra conceptelor de timp si de spatiu: "nu exista nici timp, nici spatiu, isi spuse el, ele sunt numai in sufletul nostru". El cugeta ca, daca lumea, dimpreuna cu toate evenimentele ei este rodul eului propriu, in care se petrec, in fapt, toate fenomenele in aparenta, inseamna ca omul, purtator de scanteie demiurgica, este atotputernic si poate sa caute in sine implinirea visului sau. Este, prin urmare, posibil ca, folosind anumite "lucruri mistice" cu ajutorul magiei si astrologiei, si el sa se poata misca in voie in timp, fie in tfecut, fie in viitor - adica pe verticalele timpului; este posibil, de asemenea, sa se deplaseze pe orizontalele spatiului, "sa traiesc in vremea lui Mircea cel Mare sau a lui Alexandru cel Bun - oare este absolut imposibil? Visam calatorii in Univers, dar Universul nu este oare in noi?".
Pasionat de lectura cartilor de astrologie, Dionis le imprumuta de la anticarul Riven, dar calea spre cunoastere nu este posibila decat prin ilustrarea mitului oniric. in vis, cuprins de beatitudine, conditie necesara in ritualul initiatic, Dionis deschide o carte de astrologie, face un semn magic si se trezeste intr-un alt veac, in vremea lui Alexandru cel Bun, sub infatisarea calugarului Dan, discipol al dascalului Ruben, profesor la seminarul din Socola: "ciudat el visase".
Calugarul Dan are revelatia de a fi trait in viitor, sub numele de Dionis si ii marturiseste maestrului sau, Ruben, straniul sentiment. Acesta il indeamna sa-si continue experienta, prilej cu care Eminescu exprima aici teoria metempsihozei: "in sir, poti sa te pui in viata tuturor insilor care au pricinuit fiinta ta si a tuturor a caror fiinta ai pricinuit-o tu. [] Omul are-n el numai sir, fiinta altor oameni viitori si trecuti [] numai ca moartea il face sa uite ca a mai trait".
Importantele idei filozofice ale timpului si spatiului sunt revelate tot prin intermediul mesterului Ruben, care-i explica lui Dan "deosebirea intre D-zeu si om", ca numai "D-zeu e vremea insasi", pe cand omul ocupa numai un loc in vreme. Si sufletul omului este vesnic, "dar numai bucata cu bucata". Nemarginirea (spatiuL) este "tot ca vremea, bucata cu bucata, poti fi in orice loc dorit". Daca omul, care este un sir nesfarsit de oameni, lasa pe unul dintre ei sa-i tina locul in timpul in care insul va lipsi din el, acesta este umbra lui. Omul si umbra sa isi pot schimba firile pentru o vreme, "tu poti sa dai umbrei tale toata firea ta trecatoare de azi, ea-ti da firea ei cea vecinica" si atunci, inzestrat cu vesnicie, "capeti chiar o bucata din atotputernicia lui Dumnezeu, vointele ti se realizeaza dupa gandirea ta se-ntelege, implinind formulele, caci formulele sunt vecinice ca cuvintele lui Dumnezeu pe care el le-a rostit la facerea lumei."
Ruben, sub infatisarea lui linistita si blanda, este un Mefisto care nu-si dezvaluie intentiile demonice, dar se bucura nespus de faptul ca a reusit initierea eroului si 1 convinsese pe calugar sa indrazneasca a aspira catre cunoasterea absoluta, bucurandu-se: "inca un suflet nimicit cu totul!".
Dan isi pierde simtul obiectivitatii si se lasa coplesit de imaginatie, prin treceri bruste de la realitate la vis si invers. Utilizand virtutile magice ale cartii, care ii permit aprofundarea in aventura cunoasterii, Dan se desparte de propria umbra si descopera ca sufletul sau a mai trait candva "in pieptul lui Zoroastru" (personaj legendar, reformatorul religiei iraniene antice - AŤ.AŤ.), care "facea ca stelele sa se mute din loc cu adancul grai si socoteala combinata a cifrelor lui". Repetand formulele magice, pe care Creatorul insusi le-ar fi rostit la facerea lumii, el afla in adancul sufletului sau esenta divina: "Tu esti ca o vioara in care sunt inchise toate cantarile - ii spusese maestrul sau, Ruben - dar acestea trebuie trezite". Sub bagheta maleficului alchimist si astrolog Ruben, din abisurile intunecate ale fiintei, vin spre lumina stravechile mituri ale dorintei omului de vesnicie, de intoarcerea lui la conditia originara a existentei.
Dan intoarce sapte foi din cartea lui Zoroastru si umbra prinde contur, apoi mai intoarce inca sapte si "umbra se desprinse incet" si "sari jos de pe parete". Regasindu-si esenta eterna in propria umbra - "Dan vazu clar despartirea fiintei Iui intr-o parte eterna si una trecatoare"-, Dan se dedubleaza si ii restituie acesteia constiinta limitarii sale in spatiu si timp, primind in schimb nu eternitatea, ci constiinta eternitatii: "Eu, zise umbra-ncet, simt intunecandu-se si prind constiinta eternitatii mele [] Dan era o umbra luminoasa". in vis, Dan intreprinde, impreuna cu Maria, o calatorie cosmica, in care dispar cu desavarsire legile fizicii, ora devine veac, clipele vor fi decenii, iar Pamantul un pandantiv pe care el il prinde in salba iubitei.
Ideea ca iubirea este singura cale spre cunoastere este prezenta aici, "calatoria lor nu fuse decat o sarutare lunga" si avea loc in vis, cuplul implinindu-se, caci "visau amandoi acelasi vis". Aceasta calatorie in Univers este un drum al cunoasterii, ideal spre care accede Eminescu.
Cei doi indragostiti sunt cuprinsi de o stare extatica, o fericire edenica ce este insa limitata de "o poarta inchisa", pe care "n-au putut-o trece niciodata". Visul este tulburat de un triunghi sacru, avand in centru "un ochi de foc", deasupra caruia sta scris "un proverb cu literele strambe ale intunecatei Arabii. Era doma lui Dumnezeu. Proverbul, o enigma chiar pentru ingeri". Dan cauta cu febrilitate in cartea lui Zoroastru magia care sa-i permita descifrarea proverbului, care semnifica atingerea absolutului in cunoastere: "as voi sa vad pe Dumnezeu". in zadar ingerii ii soptesc si-1 avertizeaza: "De ce cauti ceea ce nu-ti poate veni in minte? [] De ce vrei sa scoti din arama sunetului aurului? Nu-i cu putinta". Lui i se pare ca ingerii fac ceea ce el gandeste, dar Maria ii explica, soptit, ca, daca Dumnezeu vrea, atunci "tu gandesti ceea ce gandesc ingerii". El nu vrea sa inteleaga si continua sa-si impuna vointa de a vedea fata lui Dumnezeu. Raspunsul ingeresc vine taios: "Daca nu-l ai in tine, nu exista pentru tine si in zadar il cauti".
Atingerea absolutului nu se implineste, intrucat, in entuziasmul si extazul momentului, el considera ca poate controla Universul: "oare nu se misca lumea cum voi eu?" Strangand-o pe Maria "la inima lui", gandeste intr-un mod nefericit: "Oare fara s-o stiu nu sunt eu insumi Dumne.". Acest gand profanator, ca el ar putea fi Dumnezeu, simbol al puterii absolute, il prabuseste cu brutalitate in abis, el fiind aspru pedepsit prin revenirea la conditia de muritor, sugerand ca limitele obiective ale gandirii umane nu pot fi depasite, deoarece nici omul si nici ingerii nu au acces la tainele Creatiei: "Nefericite, ce ai indraznit a cugeta?"
Dionis realizeaza ca a visat si revine la conditia sa initiala de muritor, chiar daca, bolnav fiind, in delirul sau continua sa creada ca este Dan si ca Maria, pe care o vede la fereastra casei invecinate, este aceeasi din visurile sale si ca anticarul Riven ar fi maestrul Ruben. Se contureaza in inima lui "neputinta realizarii viselor lui () si prima mea dorinta si poate ultima - nerealizabila". implinirea cuplului din finalul nuvelei, singura opera eminesciana in care dragostea se realizeaza, simbolizeaza faptul ca iubirea este singura cale de a accede in cunoastere, in aspiratia spre absolut. Atingerea absolutului este fericirea suprema, iar iubirea implinita este numai o treapta spre fericire: "El simtea ca o oara langa ea ar plati mai mult decat toata viata. Cata intensiva, dureroasa, fara de nume fericire intr-o oara de amor!", sugerand sacrificiul suprem de care este capabil numai omul superior pentru atingerea iubirii ideale, concept filozofic intalnit si in lirica eminesciana ("Reia-mi al nemuririi nimb/ Si focul din privire/ Si pentru toate da-mi in schimb/ O ora de iubire" - "Luceafarul").
Cutezanta de a aspira sa cunoasca absolutul este pedepsita fulgerator, Dan revenind la conditia umana limitata, iar Eminescu intreaba cititorul, cu o ezitare stimulativa: "Cine este omul adevarat al acestor intamplari: Dan, ori Dionis?". Calatoria avusese loc in vis, el redevine copistul metafizic Dionis; Maria, fiica spatarului Mesteacan, este vecina de peste drum care canta la pian, Ruben este arhivarul evreu Riven, iar umbra se dovedeste a fi indragitul portret al tatalui sau: "Ruben e Riven; umbra din parete, care joaca un rol atat de mare, e portretul cu ochii albastri; cu disparitiunea acestuia dispare ceea ce veti fi indemnati a numi o idee fixa; in fine, cu firul cauzalitatii in mana, multi vor gandi a fi ghicit sensul intamplarilor lui, reducandu-le la simple vise a unei imaginatii bolnave". Dionis este tipul eroului romantic, ce-si afla dezamagirea in timp si spatiu, fiind nevoit sa-si recunoasca infrangerea. Boala din finalul nuvelei, deposedarea de tablou si de carte sunt semnificative in a-i exclude eroului orice tentativa de repetare a experientei trecute, a gestului sau de a depasi ultima treapta a cunoasterii, de a se substitui Creatorului insusi. Dionis constientizeaza ca e imposibil sa atinga cunoasterea absoluta si ca nu-si poate depasi limitele umane, asadar el trebuie sa se multumeasca numai cu iubirea, etapa a cunoasterii, dar nu ultima. Dionis reprezinta o proiectie literara a autorului insusi, a aspiratiei acestuia de a nazui catre absolut, catre cunoasterea universala.
Statutul geniului se defineste si in finalul nuvelei, cand revine ideea filozofica exprimata de Eminescu si in "Glossa", anume lumea vazuta ca teatru, in care oamenii sunt actori care interpreteaza roluri predestinate: "Nu cumva indaratul culiselor vietei e un regizor, a carui existenta n-o putem explica? () Nu sunt aceiasi actorii, desi piesele sunt altele?". Ideea este preluata de la Schopenhauer si este exprimata cu aproape aceleasi cuvinte ca ale filozofului german: "Vointa universala e regizorul care misca in spatele culiselor vietii pe toti muritorii, ca pe scena unui teatru".
Capacitatea geniului de a se inalta intr-o lume spirituala superioara prin intermediul visului, singura cale prin care eroul se poate detasa de lumea concreta, este sustinuta magistral prin existenta in nuvela a unor idei metafizice preluate de Eminescu din filozofia universala.
Ideea metempsihozei este o conceptie religioasa conform careia sufletul omului ar trai mai multe vieti prin reincarnare: "Sufletul calatoreste din veac in veac, acelasi suflet, numai ca moartea il face sa uite ca a mai trait"; "in sufletul nostru este timpul si spatiul nemarginit si nu ne lipseste decat varga magica de a ne transpune in oricare punct al lor am voi."
Eminescu a fost in permanenta preocupat de ideea timpului f,si a vesniciei universale, fapt pentru care timpul filozofic este
considerat in opera sa ca supratema : "Omul are in el numai sir, fiinta altor oameni viitori si trecuti, Dumnezeu le are deodata toate neamurile ce-or veni si au trecut; omul cuprinde un loc in vreme.
a- Dumnezeu e vremea insasi; Si sufletul nostru are vecinicie, dar numai bucata cu bucata".
Conceptia despre spatiul nemarginit este aidoma viziunii despre timp, numai Dumnezeu stapaneste nemarginirea, pentru om spatiul este "tot ca vremea, bucata cu bucata, poti fi in orice loc
;a- dorit; . in nuvela se manifesta si mituri intelectuale, cum este mitul faustian. Ruben este Satana, iar Dan face un pact cu acesta, semnificand sacrificiul omului superior in dorinta de a atinge absolutul, din iubire, prin iubire: "Ruben insusi se zbarci, barba ii deveni latoasa in furculite, ochii ii luceau ca jaratic, nasul i se stramba si i se usca ca un ciotur de copac si scarpinandu-se in capul latos si cornut, incepu a rade had si strambandu-se: inca un suflet nimicit cu totul. [] Satana isi intinse picioarele sale de cal, rasufland din greu".
Prezenta cifrei 7 sugereaza puterile magice ale cunoasterii, deoarece aceasta cifra mistica trimite la facerea lumii: "pe fila a saptea a cartii stau toate formulele ce-ti trebuiesc pentru asta. Si tot la a saptea fila vei afla ce trebuie sa faci mai departe".
Noutatea incontestabila a nuvelei "Sarmanul Dionis" consta in modul original in care Eminescu imbina/z/ozo/ia cu naratiunea fantastica si descrierea, transpunand in imagini artistice un orizont ce nu exista decat in puterea imaginatiei, inexplicabil si necontrolabil rational.
