Aparenta si esenta
Cand privesti oglinda marei este un text elaborat de Eminescu in 1869, cu doi ani inaintea publicarii poeziei Mortua est. impreuna cu alte postume, scrise in acelasi an, precum Cand marea, Cine-i (din drama Steaua mariI), Unda spuma, prefigureaza unul din motivele frecvente ale creatiei eminesciene, acela al marii-oglinda, incarcat de multiple conotatii, toate putand fi puse sub semnul unui "idealism ontologic" care se va cristaliza in perioada deplinei maturitati creatoare a poetului. in spiritul acestei viziuni, realitatea fenomenala, ontic obiectiva, dar imateriala in esenta sa, reflecta idealitatea substantiala a Absolutului. Omul, realitate uletica (materialA), dar si spirituala, e, simultan, manifestare si proiectie a esentei ideale, ceea ce ii deschide o cale naturala de eliberare din sclavia Timpului si de "topire" in Absolut. Sa vedem ce ne sugereaza textul Cand privesti oglinda marei.
intelegem, usor, din simetria compozitionala a acestei poetice compuneri, ca omul e asemenea marii. Ca si marea, omul este o realitate cu o aparenta care implica o esenta. Si intr-un caz si-n celalalt, aparentele sunt semne mai mult sau mai putin descifrabile ale unei trairi substantiale, originare, ale unei aspiratii spre ceva nedefinit si, totodata, semne ale proiectiei, prin temporalitatea pamanteana, a unui principiu informator, in jurul caruia graviteaza totul, principiul generator de metafizice "mahniri" si nostalgii.
Cele doua elemente ale devenirii (marea si omuL), textual, sunt sugerate prin cate doua strofe fiecare. in ambele cazuri, primele strofe surprind aparentele fenomenului, iar celelalte, esenta sa. Astfel, in cazul marii, suprafata ei ("oglinda") capteaza aparente cosmice precum: tarmurile "verzi", cerul (cu "stea", "nor"), "plesnetul" undei si freamatul melodios al vantului ("Eol"), toate acestea notate in prima strofa, in a doua strofa, se prefigureaza, sintetic, atributele abisale ale marii: imensitatea ei intunecata ("noian de ape") si de nepatruns ("verde", "amara"), ca aceea a unui urias "sicriu", care cuprinde "vecinicia" "mortii-viata". Iata deci ca aparentele cosmice, refractate de umiditatea "pustie" a marii ("Colo-n pustie"), reveleaza esenta, ceva din substantialitatea existentului, aflat dincolo de ceea ce percepem direct, nemijlocit. Cele doua strofe ce urmeaza se refera la existenta omului. Prima strofa din acest grup (a treia din ansamblul textuluI), surprinde aspectele de suprafata, aparentele existentei poetului: un palid "suras", amprenta unui "dulce vis", pe fruntea "linistita" si cantecul "languros" al "lirei" sale "amare". A doua strofa a grupului referitor la elementul uman (a patra si ultima a poezieI) dezvaluie, prin cateva metafore sugestive, ceea ce ascund (mascheazA) aparentele mentionate, adevarata substanta a adancurilor din inima poetului ("al meu san"), si anume, suferinta ontologica ("marea-i de mahnire si venin"), pricinuita de constiinta dublului sau statut existential: material si spiritual ("Suflet mort, zambiri senine -/ Iata eu"), de distinctia operata de nous-ul (gandireA) poetului intre aparentele inselatoare si esentele perene (ceea ce, anticipam, se intelege si mai clar, din antuma Se bate miezul noptiI). Chiar daca am fi tentati (ambiguitatea textului o permitE) sa identificam, in poezie, un motiv erotic, semnificatia ei filosofica se mentine, pentru ca, in lirica eminesciana, iubirea este un revelator de adevaruri metafizice, un revelator al lui homo absconditus.
Dialectica aparenta-esenta este pusa in relief si de corespondentele sau complementaritatea aspectelor apartinand celor doua elemente (mare, oM) ale realitatii, manifestate in planul aparentelor si in planul esentei. in planul aparentelor, atat marea, cat si omul se caracterizeaza prin relativa liniste si seninatate (marea: "Si Eol/Suna-n papura ce freme/Barcarol" ; omul (poetuL): "Si al luncei vant de vara/ Calduros/ Canta-n lira mea amara/ Languros"). La fel, in planul esentelor, al adancimilor, atat marea, cat si omul tainuiesc aceeasi mahnire metafizica ("amar" si "venin"), pricinuita de nostalgia Absolutului, de nazuinta identificarii cu "vecinicia".
Asadar, constatam ca simetria compozitionala a textului functioneaza ca un evident indice de poeticitate. Organizarea simetrica a elementelor constitutive ale poeziei (de la cele lexicale pana la cele prozodicE) pune in relief atat unitatea de gandire, cat si unitatea estetico-poetica a compunerii in discutie. Analogia mare-om sugereaza, pe de o parte, ca elementele devenirii cosmice se afla intr-o relatie speculara, de reciproca oglindire: marea reflecta parca tumultul existentei umane, iar sufletul omului e ca o "mare de mahnire si venin". Dar, pe de alta parte, atat marea, cat si omul (realitati obiective fenomenalE) reveleaza esenta imateriala, spirituala a existentei si aspiratia spre Absolut, spre "vecinicie", spre topirea in nefiinta, inteleasa aceasta, in viziune eminesciana, nu ca nonexistenta, ci ca existenta latenta (metaforic exprimata prin sintagmele poetice "mort de viu" si "suflet mort", "zambiri senine"). Dar, desi valul marii ("unda") freamata ("geme") parca ar fi un gand nedeslusit, sufletul poetului pare a-si fi aflat linistea: "Vezi pe fruntea-mi linistita/Dulce vis". Cum se stie, somnul, in lirica poetului nostru, conoteaza, adeseori, ipostaza existentei latente, inteleasa ca moarte-viata.
Este locul sa comentam, mai explicit, semnificatia cuvantului "vecinicie" si a sintagmei "mort de viu" , pentru ca aceste componente ale limbajului poetic au, dupa credinta noastra, un rol-cheie in structurarea viziunii poetice din Cand privesti oglinda marei.
Versurile "Te-ai simti pe vecinicie/Mort de viu" nu pot fi deplin intelese fara a vedea ce conotatii au cuvintele viata, moarte si vecinicie in ansamblul liricii eminesciene.
in aceasta privinta, exegeza Rosei Del Conte, Eminescu sau despre Absolut, este de neocolit: "Momentul de echilibru al gandirii poetului coincide cu un idealism ontologic, care nu neaga realitatea obiectiva a cosmosului, adica a materiei. Creatia foarte reala luceste ca un reflex al unei idei ce leaga ca un fir invizibil toate formele succesive in care se plasmuieste materia: ea insasi, in esenta ei, nemuritoare" {op. cit.. Dacia, Cluj, 1990, p. 192). Discutand despre temporalitate in creatia lui Eminescu, cercetatoarea italiana afirma, intemeindu-se pe texte concludente, ca pentru Eminescu este clara distinctia dintre eternitatea absoluta (a AbsolutuluI) si vesnicia devenirii (a existenteI), adica dintre ceea ce gnosticii antici numeau eternitate si perpetuitate. Vesnicia duratei este una aparenta, e o eternitate de fragmente (ca aceea a omuluI), insiruiri de fiinte si intamplari. De retinut este ideea ca vesnicia ca insusire e o imortalizare a mortii. Eternitatea insa e timpul neimpartit, al lui deodata, e vremea la un loc, in care intamplarile nu se succed, ci coexista intr-un prezent imobil (a se vedea Sarmanul DioniS). Apare tot mai evident ca, in Cand privesti oglinda marei, Eminescu se refera la "vecinicia" duratei, ca aparenta a eternitatii absolute, mai precis spus, la ipostaza de nonfiinta, adica de existenta latenta a fiintei, sugerata poetic prin metafora somnului, care induce ideea mortii-vietii. in viziunea poetului, viata (nastereA) ne intemeiaza in devenire, iar moartea ne elibereaza din curgere. A trai inseamna a consuma moartea ("Traiul meu: /Suflet mort, zambiri senine -/Iata eu"). Catre linistea absoluta se poate accede prin eliberarea de iluzia vietii si transferul in etern. Calea obtinerii pacii eterne e, pentru Eminescu, gandirea poetica, o metanoia prin contemplatie. Daca nu e posibila topirea integrala in eternitatea absoluta (avand in vedere cercul ontologic in care ii este dat omului sa existE), poetul pare a se multumi cu transpozitiile in ipostaza "veciniciei" nonfiintei (a somnuluI), pentru ca, prin adormirea curgerii (moartea aparenta a temporalitatii deveniriI), nous-x intrerupe (daca nu poate anihilA) reintoarcerile ciclice (care sunt de fapt schimbari de ipostaza, si nu moarte, adica uitarE) si atenueaza "amarul" si "veninul" vietuirii (existentei in timP).
Antuma Se bate miezul noptii, exprima, poetic, parca mai clar, viziunea eminesciana asupra relatiei viata-moarte si asupra modalitatii de transcendere a stereotipei ciclicitatii a devenirii:
Se bate miezul noptii in clopotul de-arama
Si somnul, vames vietii, nu vrea sa-mi ieie vama.
Pe cai batute-adesea vrea mintea* sa ma poarte,
S-asaman intre-olalta viata si cu moarte;
Ci cumpana gandirii-mi si azi nu se mai schimba,
Caci intre amandoua sta neclintita limba.
Cum s-a mai spus, in lirica lui Eminescu, vama e o metafora a trascendentei, iar imaginea somnului-vames, e o figura a mortii ca existenta-latenta. Altfel spus, somnul-moarte nu-1 smulge pe om din vartejul reintoarcerilor ciclice, vrea parca a-1 ademeni sa considere ca viata si moartea sunt unul si acelasi lucru, adevar greu de acceptat pentru recea cugetare. Asadar, nedespartite, aparent identice (timpul fiind seva din care se hraneste moarteA), viata si moartea nu sunt identice si in absolut. Moartea este "proiectia somnului lui Brahman", pentru Eminescu, "o dulce prietena" (Rosa Del Conte, op. cit., p. 312), deoarece e o prefigurare a ideii de Absolut, pe cand viata e o curgere, intrare in timp, devenire, fenomenalitate, inscrisa fatal in cercul neintreruptelor reintoarceri. "Cumpana gandirii" (imaginea se intalneste si in
Glossa: "Nici incline a ei limba/ Recea cumpan a gandirii/ inspre clipa ce se schimba/ Pentru marea fericirii"), sugerand detasarea rece si indiferenta a cugetarii ca aparare a omului impotriva devenirii, distinge clar esenta de aparenta si am putea spune ca o face nu fara un anumit orgoliu. Gandirea (scanteie divina locuind vremelnic in oM) dezvaluie poetului adevarul ca nu "surasul" sau cantecul "languros" al lirei sale, ci acea "mare de mahnire si venin", adica aspiratia tragica a scanteii sacre de a reveni la matca reprezinta esenta existentei lui.