Enciclopedia marilor scriitori ai literaturii romane.
 
Inscrie-te si imbunatateste enciclopedia autorilor romani.
Am uitat parola Creaza cont nou
Home    Autori     Sinteze literare      Critica literara      Opere




Floare albastra - puritatea infinita, idealitatea, aspiratia catre absolut de Mihai EMINESCU



Mihai EMINESCU Floare albastra
Floarea albastra, ca motiv romantic, simbolizeaza puritatea infinita, idealitatea, aspiratia catre absolut.



Distingem in poezie doua sfere lirice, configurand imagini antitetice ale dilemei existentiale. Discursul iubitei din primele trei strofe descrie universul spiritual al omului abstras, la distanta astrala de lumea concreta, in care l-ar astepta bucuria simpla a clipei de dragoste. Este planul gandirii, exprimat prin metafore plastice ale infinitatii spiritului in expansiunea lui cognitiva. Altitudinea siderala stele, nori, ceruri nalte pune in primejdie iubirea terestra": De nu m-ai uita incalte". Teritoriul gandirii e inalt", astral". Civilizatiile solare invocate prin Campiile asire", piramidele-nvechite" implica regresia imaginara in timp. Determinarii spatiale din prima strofa ii corespunde infinitul istoriei umanitatii, intr-o reprezentare vizuala concreta. Marea (apelE) ca matrice a universului constituie termenul prin excelenta propriu denumirii eternului. Se degaja un sentiment de solitudine totala, raceala, aventura suprafireasca. Pluralul si abundenta substantivala amplifica sugestia nesfarsitului pe care categoriile enumerate il presupun. Toti acesti termeni figureaza departele -inaccesibilul -, si iubita ii anuleaza ca improprii fericirii, care nu poate fi decat aproape, adica tangibila, concreta. Aceasta apropiere coincide cu masivitatea vegetalului. Motivul chemarii introduce ca totdeauna conditia unui loc privilegiat - codrul cu verdeata" pentru implinirea erotica. Frumusetea calda a pamantului este reversul glacialitatii contemplative din primele trei strofe. Privelistea panoramica, de o salbaticie incantatoare se ingusteaza treptat devenind un cadrul din ce in ce mai intim: Acolo-n ochi de padure, / Langa balta cea senina /Si sub trestia cea lina", pentru a ajunge un fel de cuib tainuit: Vom sedea in foi de mure". Codrul, izvoarele; imbujorarea fetei si aurul parului compun un portret adolescentin luminos, nuantat de rusticitatea discreta a limbajului. Tabloul nocturn desavarseste idila campestra: luna in noaptea de vara, Iboltile die fr urize; taina sarutarilor, soaptele in intunecime sunt proiecta unei iubiri fericite, care, intelegem din strofa finala, nu a fost posibila. incercand sa o atinga, geniul romantic este prins intre cele doua lumi, intre infinitul celest sugerat de luna, si pamant, intr-o imobilitate contemplativa (-Ca un stalp eu stam in luna!"), anticipata de scepticismul interiorizat din strofa a treia: Ah! ea spuse adevarul: / Eu am ras, n-am zis nimica." El intelege adevarul exprimat de femeie, dar ramane ceea ce structural este, o fiinta inadecvata trecatoarelor bucurii, pentru ca sufletul sau nazuieste spre absolutul imposibil in lumea comuna, in care orice iubire poate muri. Femeia face posibila intalnirea dar o natura umana insetata de eternitate coboara", incercand de fapt sa eternizeze efemerul insusi. Iubirea stingandu-se, ecoul incantarii persista in melancolia adanca cu care spiritul superior se intoarce la cerurile inalte". Metafora dulce minune" si elegiaca repetitie floare albastra" aseaza intreaga experienta intr-o tristete infuzata intregului text dinspre strofa ultima, poezia devenind astfel grava ca orice meditatie. Prin urmare, spiritul nemuritor descopera incompatibilitatea sa structurala cu lumea calda a vietii, in care totul moare, dar care ii reveleaza insuficienta universului .astral al gandirii (Ah! ca spuse adevarul"). in lume e trist, daca prin lume intelegem contingentul, fiindca o fiinta astfel determinata nu poate ignora iluzoriul visurilor de fericire, le poate doar contempla indecis (Eu am ras, n-am zis nimica"). Daca intelegem existenta in totalitatea ei, atunci totul este trist - si cerul glacial si caducitatile terestre. Acel totusi, aparent ilogic, se poate referi la iluzia eliberarii de sine in favoarea trairii intense a clipei. insa nimeni nu-si poate schimba natura iar absolutul aplicat celor trecatoare se numeste iluzie. Ne tulbura mai ales finalul poeziei, care pune intr-o lumina nostalgica o idila visata, viitorul imaginat devenind trecut. Ultimul acord din Floare albastra este, de fapt, intoarcerea spre sinele imutabil care produce nefericirea, iar elegiacul floare albastra suna ca un lamento pentru conditia umana, caci nici geniul solitar, nici faptura florala" nu-si gasesc implinirea. in simbolul florii albastre, diferit la Eminescu fata de Novalis ori Leopardi, transpare chiar incompatibilitatea dintre floare si albastru, dintre diafanitatea alcatuirii umane perisabile, atat de fragila, si aspiratia ei organica" spre infinit, conjugare de esente ce nu se pot desparti cum nu poti rupe floarea de culoarea ei, si care produce insusi miracolul frumusetii. Floarea albastra e simbolul conditiei umane sub semnul contrariilor: floarea ia culoarea cerului nesfarsit, dar moare.





Poezia a aparut in primavara lui 1873, in Convorbiri literare.

 

Crezi ca ne lipseste ceva?

Poti adauga opera - comentariul, eseul sau referatul despre opera care lipseste.




Politica de confidentialitate




Copyright © 2009 - 2024 : Autorii.com - Toate Drepturile rezervate.