Ca majoritatea poetilor romantici, si Eminescu a fost fascinat de universul folcloric, de spiritualitatea ancestrala a poporului roman, relatia sa cu acest tip de cultura manifestan-du-se sub mai multe forme. in peregrinarile sale prin tara, Eminescu a cules un bogat material folcloric, caietele sale manuscrise pastrand basme, proverbe, cantece epice, doine etc. Intentia sa nu a fost insa de a realiza o culegere de folclor, ci de a cunoaste mai bine, prin intermediul acestor creatii, spiritul, credintele, obiceiurile si limba poporului, precum si mijloacele artistice specifice literaturii populare, deoarece, asa cum insusi poetul declara, o adevarata literatura, trainica, care sa ne placa noua si sa fie originala pentru altii, nu se poate intemeia decat pe graiul viu al poporului nostru propriu, pe traditiile, obiceiurile si istoria lui, pe geniul lui. Tot ce-ati produce in afara de geniul intr-adevar national nu va avea valoare si trainicie, nici pentru noi, nici pentru strainatate". in al doilea rand, Eminescu a valorificat, in opera sa, teme, motive, armonii, ritmuri, imagini, mituri, specii folclorice carora le-a dat o noua dimensiune poetica si amploare conceptuala : motivul zburatorului in Calin (File din povestE) si
Luceafarul, al strigoiului in Strigoii, tema codrului-frate in
Scrisoarea III, La mijloc de codru, Ce te legeni, specii populare precum doina (Doina) si basmul (Fat-Frumos din lacrima), ritmuri si imagini populare in
Revedere, a ridicat limba populara la rang de limbaj poetic prin folosirea arhaismelor, a regionalismelor, a rostirii lor populare, fiind primul care a stiut sa extraga sensuri noi si armonii nemaiintalnite din limba simpla si cruda a taranilor. A incercat, pe de alta parte, sa creeze o mitologie romaneasca dupa modelul celei grecesti in
Memento mori si in piesele de teatru, nemultumit fiind, ca si Blaga mai tarziu, ca romanii nu au niste zeitati ale lor, asa cum au marile popoare ale lumii.
Poezia Revedere este o elegie filosofica pe tema vremelniciei, a caracterului efemer al omului in univers, scrisa dupa modelul folcloric al doinei romanesti, insa capatand gravitatea filosofica implicata de motivul fugit irreparabile tempus, incat: Acum ideea filosofica intra in tiparul simplu al versului popular pentru a afirma inca o data perenitatea intrupata in codrul iubit, fara moarte, care desfide trecerea timpului si priveste cu superioara compasiune incerta conditie umana" (Zoe Dumitrescu-BusulengA).
Textul a fost publicat in Convorbiri literare in 1879, integrandu-se liricii de tinerete a poetului. Scris sub forma dialogata, poemul este conceput pe doua planuri situate in antiteza: al omului, ca exponent al conditiei umane precare, si al codrului, ca simbol pentru natura vesnica. Dialogul dintre poet si codrul personificat este un procedeu de compozitie preluat din literatura populara, o excelenta modalitate de a accentua prapastia dintre cele doua entitati.
Planul uman este restrans si predominant interogativ, in vreme ce al codrului este complex si afirmativ, constand intr-o suita de raspunsuri ce caracterizeaza, toate impreuna, lumea omului si cea a naturii. Se observa cu usurinta o gradare a trairilor omenesti, de la starea de bucurie initiala, datorata revederii dupa mult timp, pana la melancolia grava si amaraciunea din final, cauzate de constientizarea dureroasa a micimii fiintei umane in univers. Liantul mecanismului poetic, elementul de referinta al discursului, este timpul, caci toate datele planului natural si ale planului uman stau sub cupola lui. Daca in primele secvente perceptia timpului se face cu detasare si obiectivitate, cu accent pe comuniunea om - natura, in a doua parte a poeziei atat intrebarea, cat si raspunsul codrului dezvaluie miscarea spatiului din afara spre vibratia launtrica si transferul notiunii obiective a timpului in substanta sufleteasca. Se amplifica treptat tensiunea din planul spiritual, meditatia filosofica despre caracterul perisabil al omului in contrast cu eternitatea naturii se desfasoara in acorduri grave.
Omul se adreseaza codrului intr-o tonalitate de oda, cu dragoste si caldura, prin intermediul diminutivelor codrutule" si dragutule", care marcheaza reciprocitatea si gingasia afectiunii simple dintre cei doi. Prin repetitia adjectivului multa" si prin folosirea verbelor la perfectul compus al indicativului, timp care exprima o actiune trecuta si incheiata, poetul sugereaza caracterul ireversibil al timpului si al actiunilor omenesti. in contrast cu omul, codrul se exprima numai la prezentul etern, timp al duratei, al concomitentei dintre vorbire si actiune, o proiectie intr-un spatiu peren si nesfarsit. Codrul apare in ipostaza unui personaj anonim intelept, batran prin experienta acumulata si totodata tanar in dinamica formelor. Tonul este sfatos si pilduitor, rezultat al trecerii prin intreaga varietate a existentei, al atitudinii de superioara intelegere a coordonatelor vietii. Sunt evocate momentele esentiale din ciclul anotimpurilor, iarna si vara, ca moduri de existenta imuabile in monotonia lor: iarna cu viscolul care rupe crengile, astupa apele, troieneste cararile si goneste pasarile, vara cu veselia oamenilor care se bucura de soare si bogatia naturii, intr-un ritual milenar. in strofa a IV-a, prin repetitia substantivului nearticulat vreme", prin antiteza trece" -vine" si prin tautologia lexicala tanar" - intineresti" (Tu din tanar precum esti/ Tot mereu intineresti.") se subliniaza ideea ca, in ciuda curgerii timpului, natura este neschimbata, avand aceleasi caracteristici ca la inceputuri. in ultima strofa, poetul se opreste, prin enumeratii, asupra elementelor esentiale ale naturii cosmice si terestre (stele, luna, soare, frunza, mare, pustiuri, codru, izvoarE), cu scopul de a desfasura, panoramic, imaginea imensitatii spatiale si temporale a naturii, ca entitate metafizica, dincolo de prezent, trecut si viitor, ca inceput si sfarsit continuu. Constructia adversativa Numai omu-i schimbator/ Pe pamant ratacitor" fixeaza definitiv opozitia ontologica fundamentala a poeziei.
» Muzicalitatea versurilor se datoreaza calitatii melodice a cuvintelor, alegerii imbinarilor in consonanta cu structura doinelor si a baladelor populare, ritmului trohaic si tonalitatii elegiace.
» Textul se constituie intr-o imbinare a elementelor de sorginte folclorica (adresarea directa, motivul codrului, personificat si infatisat ca un confident al omului, limbajul familiar, constructiile verbale populare, diminutivele, ritmul trohaic si masura scurta, de 7-8 silabe, rima imperecheata alternand cu monorimA) cu meditatia filosofica grava, sentimentul elegiac, viziunea pesimista asupra vietii, amplificarea cosmica a opozitiei, elemente culte ce atesta originalitatea poetului romantic in absorbtia si redimensionarea spiritului popular.
