Enciclopedia marilor scriitori ai literaturii romane.
 
Inscrie-te si imbunatateste enciclopedia autorilor romani.
Am uitat parola Creaza cont nou
Home    Autori     Sinteze literare      Critica literara      Opere





Poezie a maturitatii depline, ODA IN METRU ANTIC :: Oda (in metru antic) de Mihai EMINESCU


Mihai EMINESCU Oda (in metru antic)
Poezie a maturitatii depline, " ODA IN METRU ANTIC ”, apare in anul 1883, in editia princeps a "Poeziilor" lui M. Eminescu. Initial, textul a fost o oda dedicata lui Napoleon (prima versiune din 1873-l874). A suferit apoi numeroase metamorfozari; de la 13 strofe ale variantei din 1879 au ramas cinci strofe in forma definitiva (188l-l882). In varianta finala, textul a devenit o oda a singuratatii, a instrainarii ireversibile a omului de geniu.
In studiul "Eminescu si clasicismul greco-latin", D.Murarasu se referea la "ucenicia la scoala antica" pe care poetul o face prin traduceri si exercitii de versificatie peste care suprapune propria experienta sufleteasca, devenind astfel "un desavarsit asimilator al tehnicii maestrului si o data cu originalitatea spirituala a lui Eminescu triumfa in limba noastra si arta antica in una din formele cele mai pure."




Tema
Poezia exprima atitudinea lirica a creatorului romantic.

Continutul
Poezia evoca starea de suferinta si invoca nepasarea, in formula consfintita a odei clasice. Eul liric, aflat intr-o ipostaza de nefericire existentiala, isi defineste starea si isi exprima cu patos dorinta de a o depasi.Oda (in metru antiC)”, ca mai toate poeziile eminesciene, a cunoscut un proces indelungat de elaborare, care cuprinde sapte variante inaintea formei finale. Punctul de plecare l-a costituit „Oda pentru Napoleon”, avand initial unsprezece strofe, care ulterior, in urma unui „proces de subiectivare si concentrare” (PerpessiciuS), are cinci catrene, cu elemente de elegie erotica, meditatie si ruga de mantuire. In succesiunea de variante se modifica tema, tonalitatea lirica si dimensiunea poemului: de la titanism la geniu, de la erou la poet si apoi la om, de la imaginea vanitatii Cezarului la imaginea poetului suferind din iubire si apoi la ruga de mantuire a omului, de la adresarea directa (discurs liric la pers. a II-A) la monolog (confesiunea la pers. I), de la tonalitatea de oda la aceea elegiaca. Poemul pastreaza insa titlul, metrul antic si cateva motive centrale: singurateatea, indiferenta, nemurirea, visul.

Titlul este sugestiv „o creatie in sine” (Paul CorneA) concentrand toate semnificatiile simbolice si filosofice ale textului, oda fiind un poem dedicat zeilor, eroilor, personalitatilor avand tonul trimfal, retoric. Structural, datorita dispunerii timpurilor verbale, poezia infatiseaza un ciclu existential complet, in patru secvente poetice: atitudinea contemplativa din trecut (strofa I), intalnirea cu experienta fundamentala (strofa a II-A), prezentul trairii (strofele III-IV), proiectia in viitor si ruga (strofa a V-A).

Strofa I, primul vers, „Nu credeam sa-nvat a muri vreodata”, sintetizeaza atitudinea fundamentala a poemului prin structura si semnificatie. Poetul simte aparteneta la ordinea cosmica prin atitudinea contemplativa cand moartea, departe de om fiind, pare inexistenta. Aceasta atitudine contemplativa, „Ochii mei naltam visator la steaua singuratatii”, fiind de natura romantica, regimul verbal de imperfect, timp al evocarii proiectand naratiunea in „illo tempore”.

Strofa a II-a este marcata de perfectul simplu care dinamizeaza actiunea, poetul aflandu-se sub semnul unei emotii puternice datorata de intalnirea neasteptata cu iubirea, „Cand deodata tu rasarisi in cale-mi”, care produce un dezechilibru sufletesc. Pierderea echilibrului inseamna si pierderea de sine, de unde si aparitia suferintei „dureros de dulce” care distruge sentimentul de aparteneta la Marele Tot, astfel poetul se lasa cuprins de iubire si de voluptatea mortii.

Strofa a III-a exprima patima devoratoare a eului poetic pentru femeie, desi mitologia antica ofera exemple de chinuri fizice la care sunt supusi eroii mitici Nessus si Hercul, din pricina intrigii unei femei. (Hercules - incitat de sotia sa, Deianira, impotriva centaurului Nessus - il ucide. Cu ultimele puteri, Nessus o sfatuieste pe Deianira sa-si imbrace sotul intr-o camasa muiata in sangele lui, care se dovedeste inveninat si inflamabil, astfel ca Hercule moare in chinuri cumplite. incercand sa-si scoata camasa de pe trup, o smulge odata cu carnea, suferinta mortii fiind astfel ingrozitoarE). Tot astfel, sufletul poetului este mistuit de patima erotica, pe care o simte chinuitoare pana in strafundurile eului liric, focul ce-l arde nu poate fi stins "cu toate/ Apele marii".

Strofa a IV-a. Pierzand singuratatea, s-a pierdut pe sine, confesiunea atinge momentul culminant al suferintei, combustia erotica fiind la apogeul chinurilor in care poetul agonizeaza: "De-al meu propriu vis mistuit ma vaiet/ Pe-al meu propriu rug, ma topesc in flacari". Simbolul pasarii Phoenix presupune speranta recastigarii unei vieti purificatoare prin ardere, adica prin iubire, intrebandu-se daca ar fi posibila o renastere a sinelui, asemanatoare cu aceea a miticei pasari: "Pot sa mai re-nviu luminos din el ca/ Pasarea Phoenix?".

Ultima strofa depaseste forma elegiei, accentele filozofice ale rugaciunii de reintegrare a fiintei, "Vino iar in san, nepasare trista;" aduc aminte omului de trecerea-in nefiinta, cu conditia regasirii propriei identitati, atat de zdruncinata prin ivirea iubirii: "Ca sa pot muri linistit, pe mine/ Mie reda-ma!". Viata e o cale pentru cunoasterea de sine si o permanenta invatare a mortii, existenta umana fiind conditionata de ideea ca "Moare numai cel ce se stie pe sine", cum scrie Nichita Stanescu in poezia "A unsprezecea elegie".


Poezia "Oda (in metrii antiC)" sintetizeaza filozofic marile probleme ale existentei umane: cunoasterea, dragostea, moartea, relatia cu universul, ciclul vietii fiind incomplet fara trairea mistuitoare a iubirii, ca unica si inevitabila cale de cunoastere si mai ales de autocunoastere.

Procedee artistice. Minai Eminescu creeaza, in poezia "Oda (in metru antiC)", un limbaj artistic expresiv nu prin podoabe stilistice, ci prin valorificarea metaforica a limbii la nivel morfologic si sintactic. Verbele din prima strofa, aliate la imperfect ("nu credeam", "'naltam"), proiecteaza actiunea conjunctivului "sa-nvat" intr-un trecut relativ in care poetul se simtea contopit cu Cosmosul, stare intrerupta cu brutalitate de infinitivul "a muri" cu valoare atemporala, definind un fenomen continuu, ce pandeste omul.
Trairea clocotitoare si mistuitoare a sentimentului de iubire este de data recenta, brusca, surprinzatoare, fapt sugerat de perfectul simplu al verbelor "rasarisi", "baui" si de repetarea pronumelui personal de persoana a II-a singular, "tu”, care sugereaza' aparitia femeii in viata barbatului ("Cand deodata tu rasarisi in cale-mi,/ Suferinta tu, dureros de dulce"). Expresivitatea stilistica a strofei sporeste emotia artistica a poeziei prin cele doua constructii oximoronice "dureros de dulce" si "voluptatea mortii". In Ultima strofa verbele se afla la imperativ ("vino", "reda-ma"), sugerand aspiratia omului de geniu spre redobandirea identitatii sinelui, spre o posibila refacere a unitatii intregului pierdut in tinerete prin aparitia tulburatoare a iubirii si pentru care este necesara o "nepasare trista".
"Oda" eminesciana este inrudita cu poezia lui Horatiu prin metrica si cu marile texte literare ale culturii universale prin absenta rimei si prin maxima concentrare a profundelor idei filozofice exprimate.

Referinte critice

Aceeasi otrava curge prin versurile celor doi poeti, cu toate ca Lenau e mai direct si mai simplu, iar Eminescu, mai plin de umbra sa augusta, statuar, sorbind voluptatea rece a eternitatii (si constient, totodata, dincolo de sensul estetic al personalitatii sale si de valoarea sa morala, de divinitatea actului poematizarii, cum spune in alta parte: Pe cand inima ta bate ritmul sfant al unei ode Scrisoarea V). El se consuma in erosul ideal, in visul nebun al mortii eterne, nazuind la indiferenta care trebuie inteleasa ca finalitate tragica a genialitatii. (Ion Negoitescu Poezia lui Eminescu, in Scriitori moderni, Ed. Eminescu, 1996,) Poezia greceasca a optat, in genere, pentru un ritm care se deosebea de cel al graiului de toate zilele prin regularitate si masura, prin organizarea metrica a maselor sonore, prin dislocari de accent, prin deformari de rostire. Graiul aparea astfel inscaunat intr-o speciala demnitate. O data cu ivirea popoarelor postantice, dispare tendinta spre plasticizare nobila, tipica si masurata si apare inclinarea spre interiorizare, spre vibratia sufleteasca muzicala, pe de o parte, spre accentuarea unei viguroase si individualizate barbatii, pe de alta parte. Concomitent, graiul poetic ia o infatisare mai demonstrativ muzicala. Se infiripa rima la popoarele romanice si versul aliterativ la cele germanice, iar alterarile metrice si dislocarile de accent ale poeziei antice pier tot mai mult.

Ritmul, metrul, rima nu sunt valori absolute ale graiului poetic. Sa atragem in examenul comparativ si graiul poetic al atator poeti moderni, un grai miscat in ritm foarte liber si adesea lipsit de rima. Modul se preteaza din calea-afara la revelarea misterelor in coordonatele unui anume stil. Aritmia si lipsa de rima isi au aici rostul lor, iar golul pe care il aduc e compensat prin belsugul inversiunilor sintactice si mai ales prin abundenta metaforei propriu-zise, a unei metafore de un relief si de o indrazneala careia graiul poetic de metru antic sau cel rimat nu sunt obligate sa-i puna alaturi ceva asemanator. Graiul poetic modern se incheaga dintr-o substanta vizionara mult mai vartoasa decat graiul poetic grec sau graiul strabatut de ecouri rimate. ( Lucian Blaga - Arta si valoarE)

 

Crezi ca ne lipseste ceva?

Poti adauga opera - comentariul, eseul sau referatul despre opera care lipseste.

 





Politica de confidentialitate

Copyright © 2009 - 2021 : Autorii.com - Toate Drepturile rezervate.