Vizitand lasul ori Chisinaul, romanii - si cu deosebire moldovenii - pastreaza intotdeauna un moment de reculegere in fata statuilor lui Stefan cel Mare si Mihai Eminescu. Aceasta pentru ca suntem dominati de sentimentul ca fara Stefan cel Mare n-ar fi existat Eminescu. Mai putini sunt totusi aceia dintre noi care stiu ca, acum o suta si ceva de ani, Eminescu a fost acela care a inaltat in spiritele noastre cea mai nepieritoare statuie a lui Stefan cel Mare in Doina, poezie destinata a fi citita de insusi creatorul ei la dezvelirea bronzului din fata Palatului Administrativ al capitalei Moldovei, ceremonie care avea loc in ziua de 17 iunie 1883.
in Doina regasim, subliniata la masura de aur a lirei, intreaga conceptie politica a lui Eminescu, strans legata indeosebi de activitatea ziaristului militant, oglindita mai ales pe parcursul colaborarii de la Timpul, dupa incheierea pacii - profund nedrepte pentru poporul roman - de la Berlin, la asa-numitul Congres International din 13 iunie - 13 iulie 1878. Revizuindu-se tratatul de pace ruso-turc de la San Stefano, din martie acelasi an, conditiile au fost dictate pur si simplu Romaniei (care platise cu cel mai mult sange in Razboiul de Independenta, la
Grivita si la PlevnA) de cei trei imparati: Alexandru al 111-lea al Rusiei, Wilhelm al Germaniei si Franz Joseph al Austro-Ungariei, secondati de abilitatea celor trei ministri, respectiv Aleksandr Gorceakov, cancelarul Otto Bis-marck si contele Andrassy Gyula. Partea romana n-a izbutit decat sa obtina participarea, doar ca observatori, a fruntasilor Partidului Liberal
Ion Bratianu si Mihail Kogalniceanu. Astfel incat, recunoscandu-ni-se totusi independenta si dreptul asupra teritoriului dobrogean, ni se impuneau cateva nedreptati strigatoare la cer, printre care cedarea catre Rusia tarista a sudului Basarabiei (judetele Cahul, Ismail si Cetatea AlbA), impunerea concesionarii si vanzarii - in conditii dintre cele mai ruinatoare pentru economia nationala - a cailor ferate. Era vorba de faimoasa, "scabroasa" - cum o numeste ziaristul de la Timpul -, "afacere" a trustului Strussberg, care le construise si le exploatase pana la acea data. Pe deasupra, se mai cerea Romaniei impamantenirea catorva zeci de mii de straini imigranti din Ucraina si Galitia, o lume care, dupa opinia lui Eminescu, nu facea parte din categoria claselor "pozitive", propriu-zis muncitoare, respectiv tarani (care numai cu greu pot fi dezlipiti de pamanT), ci mai curand a negustorimii marunte puse pe capatuiala facuta usor, saraca la inceput, insetata de imbogatire rapida prin nu conteaza ce mijloace.
Cu capul plin de asemenea ganduri politice la ordinea zilei, cum se poate deduce din cele scrise in Timpul, Eminescu - bantuit totodata de demonul inspiratiei poetice, cum iarasi se poate deduce lesne din parcurgerea manuscriselor din aceasta vreme, - da peste o rima rara, neaparat impusa de tonul popularei doine romanesti: "De la Nistru pan-la Tisa/Tot, romanul plange-mi-sa". Ulterior, in vederea deschiderii maxime a sonoritatii pe vocala a, el renunta la prezentul verbului ("plange") in favoarea perfectului compus si cele doua versuri initiale devin: "De la Nistru pan-la Tisa/ Tot romanul plansu-mi-s-a". Primul fragment al poemului exploateaza la maximum aceasta tonalitate cuprinzatoare dominata de rimele feminine pe vocale deschise: "Ca nu mai poate strabate,/ De-atata strainatate./ Din Hotin si pan-la Mare /Vin Muscalii de-a calare,/ De la Mare la Hotin / Mereu calea ne-o afin: / Din Boian la Vatra Dornii. /A umplut omida cornii". De la rimele pe vocale deschise s-a trecut brusc la cele pe vocale inchise (in - orniI) pentru ca in finalul acestui prim segment sa se recurga la una dintre cele mai specifice rime eminesciene, subliniind totodata puternic, prin recurenta, semantemul principal, dat prin cuvantul "strain": "Si strainul te tot paste/ De nu te mai poti cunoaste" (compara cu rima din
Luceafarul: "Parand pe veci a rasari/ Din urma moartea-1 paste,/ Caci toti se nasc spre a muri/ Si mor spre a se naste").
Caci, sa nu ne inselam, intreaga frumusete si vigoare expresiva a Doinei sta, mai inainte de toate, in exceptionalele rime si ritmuri. Ele isi au sorgintea in prozodia folclorica cea mai pura, cu toate ca sunt puse sa innobileze o gandire politica (si totodata poetica!) de cea mai inalta tinuta intelectuala. in alta ordine de idei, rimele si ritmurile Doinei vin sa confere capodoperei eminesciene un extraordinar caracter mnemotehnic, altcum numit: oralitate, ceea ce, din nou, trimite spre esenta folclorica a formelor ei expresive. Este suficient sa citesti de doua sau de trei ori poezia, pentru ca s-o tii minte pe dinafara! Numai asa ne putem explica si configuratia manuscrisului din care provine: aproape un caiet intreg, cu fel de fel de incercari de ritmuri si de rime, cu fragmente de variante mai lungi sau mai scurte, textul final- asa cum il stim din editia princeps sau din volumul I din Opere, editia Perpessicius - abia daca poate fi descifrat, grifonat in diagonala si in mare viteza, pe coperta interioara, cartonata, lipita cu hartie de un albastru foarte inchis. E limpede ca forma ultima a cristalizat optim, in mintea creatorului ei, pe o cale tot orala, ca sa spunem asa.
Lasand deocamdata in suspensie discutia asupra rimelor si ritmurilor - la care insa vom reveni - se cade sa observam acum instrumentele gramaticale indicand complementele de loc, dispuse in asa fel, incat sa sugereze intreg spatiul locuit de romani: "De la Nistru pan-la Tisa" "Din Hotin sipan-la Mare" "De la Mare la Hotin" "Din Boian la Vatra Dornii" "Din Satmarpana-n Sacele" (intr-o varianta: "Din Braseu pana-n Abrud") "De la Turnu-n (Tumu-MagurelE) Dorohoi". Astfel ca, daca am uni cu linii punctele indicate de pe harta Romaniei in Doina, am obtine o Romanie intregita de Eminescu cu mult inainte de anul 1918.
Dupa cum bine se stie, Eminescu a scris mai multe "doine", dar nici una nu este intitulata asa, Doina, cu articolul hotarat. Aceasta revine la a conchide ca ultima compunere le insumeaza pe toate celelalte anterioare, fiind unicatul. Alt fapt ce se cere observat numaidecat este ca forta expresiei, ca si in prozodia populara autentica (aici insa stapanita foarte stranS), rezulta si dintr-o alternare savanta a accentelor iambice cu cele trohaice, corespunzand de fiecare data cu sistemul rimelor, ca spre a intari zigzagul fulgerului liric al indignarii care naste versul in virtutea anticului dicton mostenit de la Juvenal: Indignatio facit versum. Toate locutiunile prepozitionale care introduc complementul circumstantial de loc, aratate mai sus, cad sub accent iambic. Insa interjectiile, disjunctivele (nici-nicI), verbul si adjectivul cad sub accent trohaic:
Vai de biet roman saracul!
indarat tot da ca racul,
Mei ii merge, nici se-ndeamna
Nici ii este toamna toamna Nici e vara vara lui Si-i strain in tara lui.
Unde efectul stilistic, in sensul vorbirii populare, produs de repetitiile vara vara si toamna toamna (numele predicativ, dat prin substantiv articulat hotarat, urmat de complementul direct, dat prin acelasi cuvant la forma nearticulatA), este unic inloata poezia romaneasca. La fel, in versul "Sarac in tara .saraca", jocul omofonic al adjectivului repetat la masculin si feminin sugereaza nu doar simpla saracie materiala, ci si pe aceea a spiritului, sustinut si de anteriorul "biet" ("Vai de biet roman saracul!"). Doina lui Emincscu (foarte asemanatoare, in fond, cu Scrisorile
- si cu deosebire trimiterea se poate face la cea de-a doua parte a Scrisorii III) este - de ar fi sa-i cautam o clasificare folclorica
- o doina de dusmanie. Ca atare ea se sfarseste cu un blestem, tipic autohton, dar cu totul potrivit in context:
Cine-au indragit strainii, Manca-i-ar inima cainii, Manca-i-ar casa pustia, Si neamul nemernicia!
Ultimul cuvant, nemernicia, trebuie citit la etimon. El nu inseamna "ticalosie", "lichelism" etc. Este un arhaism popular, provenit din slava veche (dictionarul academic il arata de origine sarbeascA) nemeriti si inseamna "a rataci din loc in loc", "a nu avea tara", "a pribegi" (vezi la Gr. Ureche: " ca scriitorii dentai n-au aflat scrisori, ca de niste oameni neasazati si nemernici"; la Ion Creanga: "Din varful acestui codru, mai aruncam nemernicii de noi o cautatura jalnica spre muntii Neamtului"; la Sadoveanu, in
Hanu Ancutei: "- Vrasazica, nemernicule si orbule, nu stii sa bei si sa mananci; stii sa canti").
Revenind la sistemul rimelor si ritmurilor, trebuie sa observam numaidecat ca ele stralucesc cu deosebire spre final. Invocarea lui Stefan (ca in
Scrisoarea III a lui TepeS) schimba dintr-o data tonul diatribei intr-un crescendo tunator si totodata majestuos.
Abia acum impletirea accentelor trohaice cu cele iambice atinge o culme a perfectiunii, cazand, in functie de adresarea vocativa si imperativa, cand la cap de vers: "Stefane", "Las-Arhimandritului", "Toata grija", "CZo-potele", "Ziua-ntreaga" etc, cand (fiind vorba de iamB) la sfarsit de vers. Dupa extraordinara rima masculina "Maria Ta" - "nu mai sta", urmeaza torentul rimelor dactilice si rare: "Arhimandritului" - "schitului"; "sfintilor" - "parintilor" etc. pana la "ciorile" - "spanzuratorile"; acesta-i monumentul inaltat de Eminescu lui Stefan cel Marc:
Stefane Maria Ta, Tu la Pi/fna nu mai sta, Las-Archimandritului Tonta grija schitului, Lasa grija Sfintilor in sama parintilor
Clopotele sa le fraga Zi ua-ntreaga, noaptea-ntreaga, Doar s-a-ndura Dumnezeu Ca sa-ti mantui neamul tau! Tu te-nalta din mormant, Sa te-aud din corn sunand Si Moldova adunand. De-i suna din corn o dala, Ai s-aduni Moldova toata, De-i suna de doua ori, iti vin codri-n ajutor, De-i suna a treia oara, Toti dusmanii or sa piara Din hotara in hotara, indragi-i-ar ciorile Si spanzuratorile!
Am subliniat, la locurile potrivite, pozitia accentelor care, repetam, pun in valoare rimele cu totul rare, energice, bogate. Cele dactilice, de tipul ,Jrchimandritului" - "schitului" erau premerse de "Numai umbra spinului/ La usa crestinului", unde descoperim ecouri din culegeri folclorice eminesciene chiar, ori din unele articole din Timpul. Bunaoara, aceste versuri populare intercalate in articolul Rapirea Bucovinei, scris si publicat de poet in 1877, la centenarul rapirii de catre coalitia monstruoasa, in interesele turco-austriece, a "celei mai frumoase parti" a Moldovei de Sus:
Si e plina de straini, Ca iarba de maracini; Si e plina de dusmani, Ca raul de bolovani. Iar mila strainului E ca umbra spinului: Cand vrei ca sa te umbresti, Mai tare te dogorasti.
Strainii vin "cu drum de fier" (aluzie foarte limpede la inrobitoarea pentru economia nationala din veacul trecut a afacerii StrussberG), dar si, poeticeste vorbind, o atitudine de impotrivire ecologica fata de stricarea peisajului arhaic, natural, fumul si sirenele locomotivelor facand sa dispara cantecele, pasarile, sa fie doborati codrii, sa sece izvoarele:
Si cum vin cu drum de fier, Toate cantecele pier; Zboara paserile toate De neagra streinatate;
isi dezbraca tara sanul, Codru - frate cu romanul - De secure se tot pleaca Si izvoarele ii seaca - Sarac in tara saraca!
Putem spune ca, in fond, opera lui Eminescu incepe si se incheie cu cate o doina. Prima poezie, publicata la varsta de saisprezece ani, in revista Familia din Pesta a lui Iosif Vulcan, De-as avea, este strans legata de Doina lui Alecsandri, imitata chiar indeaproape. Alecsandri o asezase, programatic, la inceputul primei sale culegeri din propriile-i creatii, Doinele, si foarte tanarul poet care debuta in 1866 pare a intui acest program, de vreme ce, mai tarziu, in
Epigonii, avea sa celebreze atat de frumos pe "acel rege-al poeziei, vesnic tanar si ferice/ Ce din frunza iti doineste, ce cu fluierul iti zice". Dar Eminescu isi va incheia activitatea creatoare - daca avem in vedere cursul vietii sale perfect lucide - tot cu o doina, cu Doina care timp de peste 45 de ani a fost interzisa din toate editiile; din toate manualele scolare si din cele universitare, din toate comentariile eminescologilor.
Toti istoricii literari sunt de acord ca Eminescu trebuia sa citeasca Doina la festivitatea dezvelirii statuii ecvestre a lui Stefan cel Mare, inaltata in fata Palatului Administrativ din Iasi, festivitate ce avu loc, cum am aratat, in ziua de 17 iunie 1883. De ce nu a participat Eminescu la acest eveniment? G. Ca-linescu e de parere ca poetul preferase sa ramana in tovarasia lui Creanga, caruia ii citi numaidecat celebra compunere - in Bojdeuca sau la Bolta Rece, in fata cate unei cani de vin - povestitorul declarand de indata ca Eminescu este cel mai mare poet al romanilor, inaintea tuturor, chiar si a lui Maiorescu. Marele istoric literar mai adauga, in fine, ca poetul intrase la anume fobii (ar fi fost vazut dosind prin buzunare un revolveR) fata de unii dusmani, mai mult inchipuiti decat reali, in intentia lor de a-1 suprima fizic. Ar fi fost aici, se opineaza, primele semne ale bolii ce avea sa se declanseze curand. Alti comentatori cred ca Eminescu nu avea macar un costum convenabil, potrivit imprejurarii, speriat de atatea uniforme stralucitoare (regele si regina sosisera escortati de o trupa impunatoarE), fracuri, decoratii, decolteuri impodobite fastuos, aproape intreg guvernul si corpul diplomatic strain fiind de fata.
Ca Eminescu nu iubea festivitatile, in general, si mai in special ca n-a avut deloc o parere buna despre serbarea de la Iasi din 17 iunie 1883, aflam chiar din darile de seama aparute imediat in Timpul, cu data de 18 iunie, unde stilul atat de caracteristic i se recunoaste de departe: "Serbare guvernamentala zicem, pentru ca din capul locului s-a bagat de seama ca rosii n-au indestul tact pentru a se servi chiar de o asemenea ocazie in favorul panglicariei revizioniste si a frazelor sforaitoare si ca se aduna imprejurul bronzului ce reprezinta pe marele Domn, nu spre a-1 glorifica pe El, ci spre a lustrui nulitatile lor sub razele numelui sau". intre atatia oratori care luara cuvantul la festivitate (un Gradisteanu, C. A. Rosetti si alti liberalI), e aratat cu degetul si acuzat de demagogie si Ion Bratianu, care "a dat dovada, stralucita de respect fata de cele ramase din batrani, prefacand mormantul lui Mircea cel Mare in puscarie pentni a crea o sinecura unei rude, a Simulescului" si care isi permitea sa aduleze pe rege vorbindu-i de "pietrele pretioase" care ii mai lipsesc din coroana. "intr-adevar, adauga Eminescu, lipseste din acea coroana Basarabia! Si Tu, Doamne Stefane, stateai mut si rece asupra acestei adunari de precupeti de hotare si n-ai izbit cu ghioaga ta rapuitoare de erou in capetele acestor reptile, acestor agenti provocatori ai strainatatii" []. "Tu, care de patruzeci de ori, in patruzeci de batalii, Te-ai aruncat in randul intai al ostirii, cautand martiriul pentru tara, asculti oameni pentru care patria si nationalitatea sunt o marfa pe care-o precupetesc? Tu, ale carui raze ajung pana la noi ca si acelea ale unui soare ce de mult s-a stins, dar a carui lumina calatoreste inca mii de ani prin univers dupa stingerea lui; Tu, care insuti nemuritor, ai crezut in nemurire si, in lumina din lumina, ai crezut in Dumnezeul luminii, s-asculti pe acesti oameni incapabili de adevar si de dreptate, pe acesti traficanti de credinte si simtiri?"
Am dat aceste citate mai lungi din articolul publicat in Timpul spre a se vedea foarte limpede ceea ce afirmasem la inceput: Doina intruchipeaza conceptia politica a lui Mihai Eminescu, o data cu Scrisorile si o data cu intreaga opera a ziaristului.
Unul din motivele cele mai tari, inca nepresupuse pana acum, pentru care Eminescu nu a citit Doina la festivitatea dezvelirii statuii lui Stefan cel Mare, ar putea fi si sfaturile prietenilor junimisti, in frunte poate chiar cu Maiorescu. Au fost multi (uitati acum cu totuL) oratorii si cititorii de ode festiviste la monumentul lui Stefan cel Mare, nu ne indoim. Doina lui Eminescu insa, citita de-ar fi fost de catre poet in acea adunare solemna, ar fi produs o nedorita stridenta diplomatica, printre invitatii de onoare din jurul regelui si reginei aflandu-se reprezentantii austro-ungari sau rusi, eventual si germani. in orice caz, poezia s-a citit in cenaclul Junimii, chiar in acea seara. Despre efectul acestei citiri (si, prin deductie, despre efectul ce l-ar fi avut daca ar fi fost citita la solemna adunarE) ne-a ramas marturie aceasta pretioasa insenmare a lui Iacob Negruzzi, publicata mai tarziu, indata dupa moartea lui Eminescu, in Convorbiri literare din ] iulie 1889: "Profitand de imprejurarea ca un numar mare de membri vechi ai societatii literare, printre care si Eminescu, se gasea cu acea ocaziune la Iasi, Junimea tinu o mare intrunire. in acea seara Eminescu ne ceti cunoscuta sa Doina populara. |] Efectul acestor versuri pesimiste, care contrastau asa de mult cu toate celelalte ode ce se compusese cu ocaziunea acelei stralucite serbari, fu adanc, indescriptibil. in contra obiceiului Junimii, careia nu-i placea sa-si manifeste entuziasmul, pentru intaia data de cand exista societatea, un tunet de aplauzuri izbucni la sfarsitul cetirii si multi dintre numerosii membri prezenti imbratisara pe poet. Aceasta cetire a fost cea de pe urma a lui Eminescu, caci inca in acea luna, la intoarcerea sa in Bucuresti, boala se declara grava".
Astfel, opera lui Eminescu, inceputa in anul 1866 cu o doina - imitata juvenil dupa Vasile Alecsandri -, se incheie tot cu o doina, cu Doina cea atotcuprinzatoare, citita in cenaclul Junimea din Iasi la 17 iunie 1883.
Este una dintre cele mai populare, mai cunoscuta de oamenii cei multi, poezie de Mihai Eminescu, in ciuda tinerii ei sub cenzura timp de aproape o jumatate de veac.
