Dragostea lui Mihai Eminescu (15 ianuarie 1850 - 15 iunie 1889) pentru folclorul national a fost profunda si constanta, poetul simtindu-si radacinile spirituale adanc infipte in sufletul neamului romanesc, dupa cum marturisea el insusi intr-o insemnare facuta pe marginea unui manuscris: "Dumnezeul geniului m-a sorbit din popor, cum soarbe soarele un nour de aur din marea de amar". Eminescu a fost fascinat de creatiile populare, culegand doine, legende si basme care l-au inspirat si i-au influentat intreaga creatie. Basmele culese au fost prelucrate si versificate, uneori modificata atat in continut, cat si in semnificatii, adaptandu-le universului sau.poetic.
Din culegerea folcloristului german Richard Kunisch, cuprinzand si basme populare romanesti, culese de acesta din Muntenia, Eminescu a fost impresionat de "Fata in gradina de aur" si de "Fecioara fara corp", pe care le-a versificat si le-a innobilat cu idei filozofice in doua poeme de referinta: "Luceafarul" si "Miron si frumoasa fara corp".
Izvoare folclorice
. Poemul "Luceafarul" are ca sursa principala de inspiratie basmul popular romanesc "Fata in gradina de aur", cules de germanul Richard Kunisch intr-o peregrinare a sa prin Oltenia. Eminescu ia cunostinta de acest basm din cartea de calatorie a folcloristului german, inca din timpul studentiei sale la Berlin, il versifica intre anii 1870-1872, pastrandu-1 in manuscris. Mai tarziu, poetul creeaza cinci variante succesive ale basmului, intre 1880 si 1883, mai intai versificandu-1 si schimbandu-i finalul, apoi, imbogatindu-1 cu idei filozofice reflectand conditia geniului in lumea superficiala si meschina, transformandu-1 intr-un poem filozofic de unica valoare ideatica si artistica.
in basm, Zmeul, care ceruse Creatorului sa fie dezlegat de nemurire, pentru a-si putea implini iubirea pe care i-o purta fetei de imparat, dar aceasta se indragosteste de un pamantean, Florin, intorcandu-se, Zmeul ii vede impreuna si, ca sa se razbune, pravaleste o stanca peste fata necredincioasa, lasandu-i iubitul sa traiasca mai departe, chinuit si neconsolat. De durere, Florin moare si el langa stanca sub care zacea iubita lui. in varianta versificata, Eminescu modifica razbunarea Zmeului, acesta capatand detasarea superioara specifica geniului, transformand-o intr-un blestem: "Fiti fericiti - cu glasu-i stins a spus -/ Atat de fericiti, cat viata toata/ Un chin s-aveti: de-a nu muri deodata".
. Mitul "Zburatorului" este valorificat in primul tablou al poemului "Luceafarul", prin visul erotic al fetei de imparat care, ajunsa la varsta dragostei, isi imagineaza intruparea tanarului in ipostaza angelica si in ipostaza demonica, pentru a putea dialoga cu acesta dupa legile pamantene.
Izvoare filozofice
. Atras de conceptia filozofica a lui Arthur Schopenhauer (1788-1860), Mihai Eminescu preia din lucrarea intitulata "Lumea ca vointa si reprezentare" viziunea antitetica dintre omul obisnuit si omul de geniu, fiecare dintre cei doi fiind particularizat prin trasaturi definitorii:
- omul obisnuit, muritorul de rand se caracterizeaza prin mediocritate, atitudine subiectiva in perceperea realitatii, neputinta de a-si depasi sfera limitata de actiune, dorinta oarba de a trai si a fi fericit in sensul pragmatic, imediat al indeplinirii scopurilor omenesti si excesul de socializare;
- geniul se particularizeaza prin inteligenta profunda si meditativa, sete de cunoastere cu aspiratie spre absolut, atitudine obiectiva asupra realitatii, puterea de sacrificiu de sine pentru implinirea idealurilor, solitudine si capacitatea de a-si depasi limitele conditiei umane prin cugetare asupra gravelor probleme si legi care guverneaza universul.
. Motive mitologice preluate din sistemul de gandire al filozofilor greci Platon si Aristotel, din "Poemele Vedelor" apartinand filozofiei indiene si din mitologia crestina, mai ales notiunea de "pacat originaj;" si viziunea cosmogoniei crestine si a apocalipsei.
Aparitia poemului si interpretari
A cincea varianta versificata a basmului popular romanesc "Fata in gradina de aur" este definitiva, constituind cea mai frumoasa stilizare si cea mai bogata in simboluri reflectate de Eminescu in - poemul "Luceafarul": "in cadrul de basm se inalta expresia cea mai desavarsita a lirismului erotic si filozofic al lui Eminescu", spunea Tudor Vianu.
Lectura poemului "Luceafarul" s-a facut la "Junimea", inainte de aparitia lui in Almanahul Societatii Academice Social-Literare "Romania Juna" din Viena, in aprilie 1883. in luna august a aceluiasi an, poemul a fost reprodus in revista "Convorbiri literare" si in revista "Familia", iar Ia sfarsitul anului a aparut in prima si singura editie antuma de "Poezii" eminesciene, ingrijita de Titu Maiorescu.
"Luceafarul" este un poem filozofic, in care tema romantica a conditiei omului de geniu capata stralucire desavarsita. Eminescu insusi consemna pe marginea unui manuscris sursa de inspiratie a "Luceafarului" si definirea geniului in lume: "in descrierea unui voiaj in tarile romane, germanul Kunisch povesteste legenda ĞLuceafaruluiğ. Aceasta este povestea [], iar intelesul alegoric ce i-am dat este ca, daca geniul nu cunoaste nici moarte si numele lui scapa de noaptea uitarii, pe de alta parte, aici, pe pamant nici e capabil de a ferici pe cineva, nici capabil de a fi fericit. £1 n-are moarte, dar n-are nici noroc."
Problema geniului este ilustrata de poet prin prisma filozofiei Iui Schopenhauer, potrivit careia cunoasterea lumii este accesibila numai omului superior, singurul capabil sa depaseasca sfera subiectivitatii, sa se depaseasca pe sine, inaltandu-se in sfera obiectivului. Spre deosebire de el, omul obisnuit nu se poate inalta deasupra concretetii vietii, nu-si poate depasi conditia subiectiva.
in poemul "Luceafarul" se fac simtite si alte surse filozofice, cat si mituri autohtone si universale, din care Eminescu a preluat cateva idei:
- la originea lumii se afla cerul si pamantul - Platon;
- la originea universului sta Noaptea, fiica Haosului, care este zeita tenebrelor si mama tuturor zeilor - Hesiod;
- Hyperion este Fiul Cerului, care este tatal Soarelui si al Lunii
- mitologia greaca;
- relatia dintre Demiurg si Hyperion, care ii cere sa-i dezlege taina mortii - filozofia indiana;
- notiunea de "pacat originar", conceptia cosmogoniei crestine, aceea ca inaintea genezei tdtwF efa atoperit de ape si domnea un intuneric de nepatruns si viziunea apocaliptica a pierii lumii - mitologia crestina
- mitul Zburatorului - mitologia populara romaneasca.
O alta interpretare a poemului "Luceafarul" apartine lui Tudor Vianu, care considera ca toate personajele sunt "masti lirice" ale poetului, adica Eminescu s-a imaginat pe sine in mai multe ipostaze: aceea de geniu - intruchipat de Hyperion -, de barbat indragostit -simbolizat de Catalin -, de forta universala - in ipostaza impersonala a Demiurgului.
Structura compozitionala
Poemul "Luceafarul" are 392 de versuri, structurate in 98 de catrene, fiind dominat de existenta a doua planuri: unul universal-cosmic si altul uman-terestru, care converg unul catre celalalt si se interfereaza uneori in cele patru tablouri, gandite ca entitati distincte. Trebuie sa evidentiem, de asemenea, pe parcursul intregului poem si ipostazele omului de geniu in raport cu ipostazele ideii de femeie.
Compozitia poemului este simetrica, in cele patru tablouri manifestandu-se armonios planul terestru si cel cosmic, astfel: tablourile intai si patru imbina planul universal-cosmic si cel uman-terestru, tabloul al doilea este dominat de planul uman-terestru, iar al treilea de planul universal-cosmic.
in ceea ce priveste ipostazele ("mastile") geniului, in tabloul intai este simbolizat de luceafar, ca astru apartinand planului cosmic, in al doilea este numai aspiratie pentru Catalina, in al treilea este intruchipat de Hyperion, iar in ultimul este omul superior simbolizat de Luceafar, ca simbol al lumii ideatice, detasat de pragmatismul si efemeritatea oamenilor obisnuiti, muritori, Ipostazele feminine sunt ilustrate de unicitatea fetei de imparat, in tabloul intai, de Catalina, in cel de al doilea, in tabloul al treilea ideea de femeie este simbolizata de aspiratia geniului catre iubirea ideala, iar in ultimul ea devine o muritoare oarecare, un "chip de lut".
Tabloul intai este o poveste fantastica de dragoste, deoarece ea se manifesta intre doua fiinte apartinand unor lumi diferite, cea terestra si cea cosmica. Asadar, planul universal-cosmic se intrepatrunde armonios cu cel uman-terestru, geniul este astrul ceresc fa ipostaza Luceafarului, fata de imparat este unica, iar in raport cu luceafarul, aproape o egala.
Poemul incepe, ca in basmele populare romanesti, cu formula initiala specifica acestora:
"A fost odata ca-n povesti, A fost ca niciodata, Din rude mari imparatesti O prea frumoasa fata."
Epitetul care defineste frumusetea neasemuita a fetei, ce provenea "din rude mari imparatesti", este un superlativ popular si este cunoscut faptul ca Eminescu avea o grija deosebita in alegerea cuvintelor cu mare forta de expresie, de aceea, pana sa se hotarasca asupra acestuia, el a incercat mai multe metafore: ghiocel, vlastarel, grangure, pasare, giuvaer, canaras, dalie de fata.
Strofa urmatoare ilustreaza unicitatea fetei de imparat, poetul folosind comparatii sugestive pentru accentua trasaturile care o fac cu totul aparte in lume, aproape incluzand-o in lumea superioara a geniului:
"Si era una la parinti Si mandra-n toate cele,
Cam e Fecioara intre sfinti
Si luna intre stelg."
Legatura intre cele doua planuri se realizeaza prin intermediul ferestrei, singurul spatiu de comunicare intre cele doua lumi, metafora intalnita atat in poemul filozofic "Scrisoarea 1", cat si in alte poezii eminesciene,
"Din umbra falnicelor bolti Ea pasul si-l indreapta Langa fereastra, unde-n colt Luceafarul asteapta."
Privindu-I fascinata in fiecare noapte - "il vede azi, il vede mani" -, tanara se indragosteste de astru, "El iar, privind de saptamani",/ ii cade draga fata". intalnirea celor doi indragostiti are loc in oglinda, ca spatiu de reflexie si prin intermediul visului: "Ea il privea cu un suras, El tremura-n oglinda, Caci o urma adanc in vis De suflet sa se prinda."
Chemarea Luceafarului de catre fata este patetica, incarcata de dorinta si de forta magica, strofa fiind construita ca o formula cu puteri supranaturale:
"Cobori in jos, luceafar bland. Alunecand pe-o raza, Patrunde-n casa si in gand Si viata-mi lumineaza!"
Luceafarul se intrupeaza mai intai sub infatisarea angelica a "unui tanar voievod", ca fiu al cerului si al marii -"Iar cerul este tatal meu / Si muma-mea e marea". Luceafarul o cheama pe fata in lumea lui, oferindu-i statutul de stapana a intinderilor de ape: "O, vin ! odorul meu nespus, Si lumea ta o lasa Eu sunt luceafarul de sus, Iar tu sa-mi fii mireasa".
Fata insa il refuza, simtindu-l "strain la vorba si la port", ca facand parte dintr-o lume necunoscuta ei si de care se teme: "Ochiul tau ma-ngheata". Antitezele prezente aici demonstreaza ideea ca cei doi apartin unor lumi diametral opuse, viata vesnica si iminenta mortii: "Caci eu sunt vie, tu esti mort". Totodata este si o prima sugerare a ideii de neputinta a fetei pentru a accede spre cunoastere:"Dara pe calea ce-ai deschis /N-oi merge niciodata:".
Ca in basmele populare, dupa trei zile si trei nopti, fata isj aminteste de Luceafar in somn - mitul oniric - si ii adreseaza din nou aceeasi chemare incarcata de dorinte. Luceafarul se intrupeaza de aceasta data sub infatisare demonica, un "mandru chip", nascut din soare si din noapte, vine in odaia fetei cu un efort mai mare decat prima oara:
"- Din sfera mea venii cu greu
Ca sa te-ascult s-acuma.
Si soarele e tatal meu,
Iar noaptea-mi este muma."
Din nou o cheama pe fata in lumea lui, oferindu-i de data aceasta cosmosul, pe cerurile caruia ea va fi cea mai stralucitoare stea, Fala il refuza si de aceasta data, desi frumusetea lui o impresioneaza puternic:
"- O, esti frumos, cum numa-n vis
Un demon se arata,
Dara pe calea ce-ai deschis
N-oi merge niciodata."
Metamorfozele Luceafarului in cele doua intrupari, de inger si de demon, ilustreaza mitul "Zburatorului", preluat de Eminescu din mitologia populara autohtona.
Ideea apartenentei geniului la nemurire ca si statutul de muritoare al fetei sunt exprimate sugestiv, cu claritate in strofa urmatoare:
"- Dar cum ai vrea sa ma cobor?
Au nu-ntelcgi, tu oare,
Cum ca eu sunt nemuritor.
Si tu esti muritoare?"
Fata insa nu poate accede la lumea lui si nici nu-1 poate intelege -"Desi vorbesti pe inteles / Eu nu te pot pricepe"-, de aceea ii cere sa devina el muritor, sa vina el in lumea ei:
"Dar daca vrei cu crezamant
Sa te-ndragesc pe line.
Tu te coboara pe pamant.
Fii muritor ca mine,"
Puterea de sacrificiu a omului de geniu in numele implinirii idealului absolut este proprie numai geniului, fiind exprimata prin intensitatea sentimentului de iubire, care duce la renuntarea la nemurire:
"- Tu-mi ceri chiar nemurirea mea Da, ma voi naste din pacat
in schimb pe-o sarutare, Primind o alta lege;
Dar voi sa stii asemenea Cu vecinicia sunt legat,
Cat te iubesc de tare; Ci voi sa ma dezlege."
Superlativul absolut folosit in versul "Cat te iubesc de tare" sugereaza transpunerea fetei in conditia obiectului unic al pasiunii erotice simtite de Luceafar si dorinta acestuia de cunoastere a lumii pamantene. El accepta ideea "pacatului originar" din mitologia crestina si, implicit, dezlegarea de legile vesniciei.
Luceafarul pleaca spre Demiurg pentru a-i cere acestuia dezlegarea de nemurire, "S-a rupt din locul lui de sus / Pierind mai multe zile."
Tabloul al doilea este o idila pastorala intre doua fiinte apartinand aceleiasi lumi. Cadrul naturii este dominat de spatiul uman-terestru, celalalt plan, universal-cosmic, fiind putin reprezentat. Fata se individualizeaza prin nume, Catalina, si prin infatisare, iar Luceafarul este doar aspiratie, ideal.
Tabloul incepe prin prezentarea lui Catalin, "viclean copil de casa", caruia Eminescu ii face un scurt portret: "indraznet cu ochii", cu "obrajei ca doi bujori" si care o urmareste "panditor" pe Catalina. Numele celor doi, Catalin si Catalina nu este intamplator acelasi, deoarece ei sunt exponentii individuali ai aceleiasi spete omenesti. intalnirea celor doi pamanteni seamana cu dragostea dintre un flacau si o fata de la tara, o idila ilustrata si prin limbaj si prin gesturi: "- Dar ce vrei, mari, Catalin/ Ia dut de-ti vezi de treaba".
Prezenta Luceafarului este in acest tablou doar sugerata, ca aspiratie, ca dorinta: "O, de luceafarul din cer/ M-a prins un dor de moarte."
Jocul dragostei ca ritual ce se manifesta in toate poeziile erotice eminesciene este ilustrat de gesturile tandre, mangaietoare pentru invatarea dragostei: "-Daca nu stii, ti-as arata / Din bob in bob amorul ()Si ochii tai nemiscatori /Sub ochii mei ramaie /(), Cand fata mea se pleaca-n jos, / in sus ramai cu fata /() Cand sarutan- du-te ma-nclin, / Tu iarasi ma saruta".
Ideea compatibilitatii celor doua lumi este ilustrata foarte sugestiv, intr-un limbaj popular, cat se poate de obisnuit: "Si guraliv si de nimic/ Te-ai potrivi cu mine". Superioritatea Luceafarului este constientizata de Catalina, prin exprimarea propriei neputinte de a patrunde in lumea ideilor inalte a astrului: "in veci il voi iubi si-n veci / Va ramanea departe".
Tabloul al treilea este dominat de planul universal-cosmic, Luceafarul este Hyperion (hyper eon- pe deasupra mergatoruL), iar fata este motivatia calatoriei, simbolul iubirii ideale.
Acest fragment liric incepe cu un pastel cosmic, in care natura este fascinanta, Eminescu facand scurte referiri la ideea filozofica a timpului si a spatiului universal, trimitand totodata si la geneza Universului:
"Porni luceafarul. Cresteau
in cer a lui aripe,
Si cai de mii de ani treceau
in tot atatea clipe.
Un cer de stele dedesubt, Deasupra-i cer de stele -Barea un fulger ne-ntrerupt Ratacitor prin ele
Si din a chaosului vai, Jur-imprejur de sine, Vedea ca-n ziua ce dentai Cum izvorau lumine;"
Calatoria lui Hyperion spre Demiurg in spatiul intergalactic simbolizeaza drumul cunoasterii si totodata motivatia meditatiei pe care Eminescu o face asupra conditiei omului de geniu in raport cu oamenii obisnuiti, dar si cu idealul spre care aspira acesta. Setea de cunoastere a omului de geniu -"o sete care-1 soarbe"- face ca Hyperion sa mearga la Demiurg pentru a fi dezlegat de nemurire in scopul de a descifra taina iubirii absolute, in numele careia este gata de sacrificiul suprem:
"Reia-mi al nemuririi nimb
Si focul din privire,
Si pentru toate da-mi in schimb
O ora de iubire"
Demiurgul ii refuza lui Hyperion dorinta, prin exprimarea ideii ca omul este muritor, nu-si poate determina propriul destin si se bazeaza numai pe noroc, in antiteza cu omul de geniu, capabil de a implini idealuri inalte, care-1 fac nemuritor, dar si neinteles de societate:
"Ei doar au stele cu noroc Si prigoniri de soarte, Noi nu avem nici timp, nici loc, Si nu cunoastem moarte."
Ideea dualitatii existentiale ciclice, aceea ca existenta umana este alcatuita din viata si moarte, este unul din argumentele Demiurgului in a-1 convinge pe Hyperion sa renunte la ideea de a deveni muritor:
"Caci toti se nasc spre a muri Si mor spre a se naste."
Demiurgul respinge cu fermitate dorinta lui Hyperion, "moartea nu se poate", exprimandu-si profundul dispret pentru aceasta lume superficiala, meschina, care nu merita sacrificiul omului de geniu: "Si pentru cine vrei sa mori? intoarce-te, te-ndreapta Spre-acel pamant ratacitor Si vezi ce te asteapta."
Tabloul al patrulea imbina, ca si primul, planul universal-cosmic cu cel uman-terestru, dand poemului o simetrie perfecta. Luceafarul redevine astru, iar fata isi pierde unicitatea, numele, frumusetea, mfatisarea, fiind doar "un chip de lut".
intorcandu-se "in locul lui menit pe cer", Luceafarul priveste pe pamant si-i vede pe cei doi tineri intr-un dezlantuit joc al dragostei: "- O, lasa-mi capul meu pe san, Iubito, sa se culce
Sub raza ochiului senin Si negrait de dulce;"
Chemarea fetei adresata Luceafarului exprima vechile dorinte, fiind modificata in acest ultim tablou, reiesind ideea ca omul obisnuit este supus sortii, intamplarii, norocului si ca este incapabil de a se inalta la iubirea absoluta, ideal care nu-i este accesibil:
"- Cobori in jos, luceafar bland, Alunecand pe-o raza, Patrunde-n codru si in gand, Norocu-mi lumineaza."
Eliberat de patima iubirii, Hyperion se detaseaza de lumea stramta, meschina, superficiala si "nu mai cade ca-n trecut/ in mari din tot inaltul", exprimandu-si profundul dispret fata de incapacitatea acestei societati de a-si depasi limitele, de a se ridica spre o viziune a ideilor superioare: "-Ce-ti pasa tie, chip de lut/ Dac-oi fi eu sau altul?"
Finalul poemului este o sentinta in sens justitiar, in care antiteza dintre pronumele personal de persoana 1 singular, "eu" si a II-a plural, "vostru" semnifica esenta conflictului dintre etern si efemer, subliniind menirea creatoare a geniului eliberat de patima iubirii, de amagitoarele chemari ale fericirii pamantesti, care este trecatoare si lipsita de profunzimea sentimentului:
"Traind in cercul vostru stramt
Norocul va petrece, -
Ci eu in lumea mea ma simt
Nemuritor si rece."
Atitudinea Luceafarului din final nu exprima o resemnare, ci este o atitudine specifica geniului, rece, rationala, distanta, care nu mai permite un dialog intre cei doi, deoarece ei apartin a doua lumi incompatibile ce nu pot comunica, avand concepte diferite despre iubire, ilustrand valoarea suprema a idealului spre care poate aspira doar omul superior.
Limbajul artistic poate fi definit prin cateva particularitati:
. limpezimea clasica este data de absenta podoabelor stilistice, epitetele alese de poet dovedind preocuparea acestuia pentru claritatea descrierii, Eminescu folosind cele mai potrivite cuvinte pentru conturarea ideilor:
- epitetul popular "o prea frumoasa fata" a fost ales dupa un lung sir de incercari: "un ghiocel de fata", "un vlastarel de fata", "o dalie de fata", "un grangure de fata, o pasare de fata", un canaras de fata", "un giuvaer de fata" etc;
-folosirea putinelor adjective (89 in tot poemuL) este particularizata prin frecventa acelorasi cateva: mandru, frumos, mare, bland, dulce, viu sau prin formarea unora noi, cu prefixul ne.: nemarginit, nemuritor, nespus, negrait, nemiscator etc.
. exprimarea gnomica, aforistica este data de folosirea in poem a unor maxime, sentinte, precepte morale: "Dar piara oamenii cu toti / S-ar naste iarasi oameni"; "Caci toti se nasc spre a muri / Si mor spre a se naste";
. puritatea limbajului este semnificativa prin multitudinea cuvintelor de origine latina (din 1908 cuvinte ale poemului, 1688 sunt de origine latinA) si prin folosirea restransa de neologisme: demon, himeric, haos, ideal, sfera;
. cuvintele si expresiile populare dau un farmec aparte limbajului artistic eminescian, prin firescul exprimarii: "De dorul lui si inima / Si sufletu-i se imple", "in orisicare sara", "Ei, Catalin, acu-i acu / Ca sa-ti incerci norocul", "Ea, imbatata de amor" etc.
. muzicalitatea poeziei este realizata prin efectele eufonice ale cuvintelor (aliteratiA) si prin prozodia inedita: catrene cu versuri de cate 7-8 silabe, ritmul iambic impletit cu cel amfibrahic si alternanta dintre rima masculina si cea feminina.
Poemul "Luceafarul" este cea mai inalta expresie a poeziei romanesti, deoarece ea reuneste "aproape toate motivele, toate ideile fundamentale, toate categoriile lirice si toate mijloacele lui Eminescu, poemul fiind intr-un fel si testamentul lui poetic, acela care lamureste posteritatii chipul in care si-a conceput propriul destin". (Tudor VianU)
