Idila este o specie a liricii peisagiste si erotice, care prezinta in chip idealizat iubirea, intr-un cadru rustic, fiind ilustrate prin figuri de stil tablouri din natura si puternice trairi interioare, cu predilectie sentimentul de dragoste.
Pastelul este creatia lirica in versuri, in care este descris un tablou din natura, iar poetul isi exprima in mod direct sentimentele traite in fata peisajului zugravit; stilistic, pastelul se realizeaza prin imagini vizuale, imagini auditive si imagini motorii, conturate prin figuri de stil si imbinand armonios planul teluric cu cel cosmic.
Mihai Eminescu (15 ianuarie 1850 -15 iunie 1889) s-a inscris in romantismul european prin tema iubirii si a naturii, care este predominanta in lirica sa. La Eminescu natura are doua ipostaze, una terestra si una cosmica, interferate in mod armonios, in cadrul careia indragostitii oficiaza un adevarat ritual al iubirii, "natura adesea - daca hu primeaza - e pe acelasi plan cu dragostea" (G. IbraileanU). Natura terestra apare cu elemente specifice ale spatiului romanesc - codrul, izvoarele, salcamul, teiul, lacul, trestiile- vazute in vesnica rotire a anotimpurilor. Natura terestra este ocrotitoare, calda, uneori salbatica, participand mereu la framantarile poetului si constituind cadrul cel mai potrivit al dragostei si meditat ieTwatur a cosmica este simbolizata mai ales prin cadrul nocturn, in care luna, stelele, luceferii participa direct la sentimentul iubirii umane.
Poezia "Lacul" de Mihai Eminescu a fost publicata in revista "Convorbiri literare" la 1 septembrie 1876 si se inscrie in tema iubirii si a naturii, tema fundamentala in lirica "poetului nepereche". Creatia lirica "Lacul" este o idila cu puternice note de pastel.
Semnificatia titlului. Titlul numeste simbolic cadrul naturii feerice, printr-unul dintre Cele mai intalnite elemente din lirica eminesciana, lacul. Toate celelalte elemente care compun decorul in care urmeaza sa se manifeste iubirea - trestiile, barca, luna, nuferii -converg necontenit catre lacul din mijlocul codrului. in viziunea lirica a lui Mihai Eminescu, apa este un element al vietii, al profunzimii trairilor interioare, sugerand intensitatea sentimentului de iubire ideala si visul implinirii acesteia in cadrul unei naturi feerice, ocrotitoare.
Tema poeziei o constituie aspiratia poetului pentru o iubire ideala, o poveste de dragoste imaginata intr-un cadru natural rustic, cu care se contopeste trairea interioara a eului liric.
Ideea poetica ilustreaza intensitatea iubirii, dorinta eului liric de a simti trairea deplina a sentimentului, fapt ce inalta dragostea la valori cosmice, universale, prin puternice si profunde accente filozofice.
Structura si semnificatii
Poezia "Lacul" este alcatuita din cinci catrene, organizate gradat ca stare sufleteasca, de Ia speranta implinirii iubirii pina la tristetea sfasietoare din final. Compozitional, poezia poate fi structurata pe doua planuri, unul real, exterior, care cuprinde tabloul descriptiv al naturii si altul ideal, interior, al visului de implinire a iubirii absolute.
Strofa intai descrie cadrul naturii, decorul in care eul liric va exprima dorinta arzatoare de a simti in profunzime sentimentul de iubire absoluta. Imaginea vizuala, construita prin epitete cromatice, a lacului "albastru", incarcat de "nuferi galbeni", este la inceput statica, apoi creste in dinamism, in miscare, umanizandu-se, deoarece tresare emotional "in cercuri albe". Tabloul naturii anticipeaza, astfel, emotia poetului in asteptarea nerabdatoare a iubitei.
Strofa a doua compune spatiul interior al trairii, al visarii eului liric la iubirea ideala. Motivul asteptarii este relevat prin verbe ce exprima nesiguranta, incertitudinea "parc-ascult", "parc-astept", stare accentuata si de repetitia acestora. Nerabdarea indragostitului de a-si intalni iubita este exprimata inca din primul vers: "Si eu trec de-a lung de maluri". Folosirea verbelor la conjunctiv sugereaza speranta, visul de implinire a iubirii, posibila fericire fiind vizualizata prin gesturile tandre, mangaietoare: "sa rasara", "sa-mi cada". Eventualitatea implinirii visului de iubire este in concordanta cu posibilul cuplu, realizat de poet prin doua pronume personale, "eu" si "ea", care sugereaza, pe de o parte, confesiunea poetului, iar pe de alta parte, unicitatea iubitei, pronumele fiind subliniat grafic. Iubita este, asadar, "ea", unica, singura care ar putea sa-I faca fericit.
Strofele a treia si a patra imagineaza, in continuare, eventuala poveste de iubire, idila, care se manifesta ca un ritual incarcat de emotia posibilei intalniri: "Sa sarim in luntrea mica / inganati de glas de ape, / Si sa scap din mana carma, / Si lopetile sa-mi scape;". Verbele sunt tot la conjunctiv, pentru ca intalnirea nu este reala, ci ea se petrece numai in imaginatia poetului, ca dorinta arzatoare a eului liric de contopire a cuplului de indragostiti, intr-o iubire ideala: "sa sarim", sa scap", "sa-mi scape", "sa plutim", "fosneasca", "sune". Imaginile vizuale se impletesc cu imaginile auditive, natura fiind participativa la sentimentele profunde de iubire in eventualitatea implinirii cuplului, prin personificarea "inganati de glas de ape". Vizual, natura este dominata de "lumina blandei lune", care este si ea personificata prin epitetul "blanda" si care la Eminescu este astrul tutelar, care vegheaza evenimentele ce se petrec pe pamant. Elementele auditive sunt exprimate prin sintagme sugestive pentru ipostaza naturii de participant activ si sensibil la zbuciumul interior al eului liric, in dorinta de implinire a cuplului de indragostiti: "inganati de glas de ape"; "vantu-n trestii lin fosneasca", "unduioasa apa sune!". Din aceste strofe se desprinde si ideea armoniei perfecte intre planul real, al naturii si planul ideal, al visului de iubire absoluta, dintre planul exterior, al decorului natural si cel interior, al sentimentelor.
Ultima strofa exprima tristetea sfasietoare a eului liric, provocata de neputinta implinirii visului erotic si de solitudinea dureroasa si incarcata de suferinta. Dezamagirea indragostitului este marcata de punctele de suspensie, asezate dupa cuvintele ce exprima deceptia posibilei intalniri cu iubita: "Dar nu vine". Se face astfel trecerea de la starea de vis, plina de farmec, la realitatea trista si solitara, iubirea ramanand numai o dorinta, un ideal neimplinit. Poetul exprima la persoana I, printr-o confesiune lirica, durerea profunda, starea de deprimare pe care o simte si ramane tot singur in mijlocul naturii: "Singuratic / in zadar suspin si sufar / Langa lacul cel albastru / incarcat cu flori de nufar". Natura este aici numai cadru, lacul nu mai tresare, fiind in armonie desavarsita cu melancolia din sufletul poetului.
Limbajul artistic. Poezia "Lacul", fiind o idila-pastel, imbina elementele de traire interioara a sentimentului de iubire cu cele ale naturii, cu care intra in concordanta deplina.
Elementele de idila sunt exprimate de adverbe dubitative si de verbe cu o mare incarcatura emotionala: "parc-ascult", "parc-astept", "sa rasara", "sa cada", "suspin", "sufar".
Elementele de pastel se compun din imbinarea imaginilor vizuale cu cele auditive, natura eminesciana fiind in armonie desavarsita cu sentimentul de dragoste. Imaginile vizuale apartin atat naturii terestre - lacul, trestiile, nuferii - cat si celei cosmice, luna, vantul. Natura este personificata, participand emotional la trairile profunde ale indragostitului: "Lacul ()/ Tresarind in cercuri albe / El cutremura o barca"; "glas de ape"; "lumina blandei lune -".
Planul real al poeziei este ilustrat de verbele la prezent - "il incarca", "cutremura", "trec", iar planul ideal, al visului de iubire este sugerat de verbele la conjunctiv, care dau sensul de fericire posibila, in situatia in care cuplul s-ar constitui: "sa rasara", "sa sarim", "sa scap", "sa plutim", "fosneasca", "sune".
Epitetele sunt cromatice - "lacul albastru", "nuferi galbeni", "cercuri albe" - si completeaza tabloul coloristic al naturii.
Muzicalitatea interioara a versurilor degaja o atmosfera de vraja, de farmec si este data de accentuarea vocalei a - "unduioasa apa", "galben", "barca", "parc-ascult", "parc-astept" - ori a consoanei s - "sa sarim", "sa scap", "sa rasara".
Prozodia. Ritmul este trohaic, rima este una singura in fiecare strofa si incrucisata (versul 2 cu versul 4). Masura versurilor este de 8 silabe.
Tema de inspiratie folclorica si mitologica
inca din copilarie, Mihai Eminescu a fost preocupat de folclor, de creatiile literaturii populare, de natura care i-a fost cel mai apropiat prieten: "Fiind baiet, paduri cutreieram/ Si ma culcam ades langa izvor". Dintotdeauna a simtit ca apartine spiritual acestui popor, pe care 1-a iubit cu patima, i-a venerat istoria si ilustrand in opera sa, cu genialitate, cea mai pura, adevarata si profunda simtire si gandire romaneasca; "Dumnezeul geniului m-a sorbit din popor cum soarbe soarele un nour de aur din marea de amar."
De la prima sa poezie de debut, "De-as avea", publicata in revista "Familia" (1866), semnata Eminovici, si pana la capodopera sa, "Luceafarul", creatia eminesciana traieste in cultul geniului anonim, fie prin motive si teme, fie prin prozodie si limbaj artistic.