Desi este de inspiratie istorica,
Rugaciunea unui daca€¯ (Convorbiri literarea€¯, 1879) poate fi considerata prima mare poezie filosofica eminesciana. Titlul poezeie este deschis si polivalent, dacul care se roaga lui Zamolxe sa-i crute viata poate fi Sarmis, asa cum opineaza Calinescu in Opera lui Mihai Eminescua€¯, dar poate fi si Decebal inaintea caderii Sarmisegetusei, care prefera sa moara decat sa fie umilit de romani, dupa cum la fel de bine apote fi chiar poetul insusi, care se identifica cu destinul tragic al regilor geto-daci.
Aˇn acest poem Eminescu foreaza adanc in fondul nostru autohton. Poezia debuteaza cu o imagine cosmogonica memorabila inspirata din Imn catre Prajapatia€¯ sau Imn catre zeul necunoscuta€¯ din partea a X-a din Rig Vedaa€¯:
Pe cand nu era moarte, nimic nemuritor,
Nici samburul luminii de viata datator,
Nu era zi, nici mane, nici ieri, nici totdeauna,
Caci unul erau toate si totul era una;
Pe cand pamantul, cerul, vazduhul, lumea toata
Erau din randul celor ce n-au fost niciodata,
Pe-atunci erau Tu singur, incat ma-ntreb in sine-mi:
Au cine-i zeul carui plecam a noastre inemi?a€¯
Versul antologia Caci unul erau toate si totul era unaa€¯ unul din marile versuri eminesciene care mai apare in
Scrisoarea Ia€¯ Unul e in toti, tot astfel cum una e in toatea€¯ exprima principiul identitatii al Unului sai Unicului ce se manifesta in toti si in toate. Acesta este principuil suprem al vietii numit Brahman in Upanisadea€¯, nimeni si nimic nu este mai presus de Brahmana€¯. Acest principiu este cuprins in formula sanscrita Tat-Twan-Asia€¯ (acesta esti tU). Eminescu are chiar o poezie postuma cu acelasi titlu, in care fata de imparat a fost intr-o alta existenta prostituata. Principiul identitatii apare mai tarziu in filosofia greaca eleata in formulele identitatii Tad ekama€¯ (acest unU) si beu kai pana€¯ (unul si totuL). Dupa aceasta varianta cosmogonica indiana luma a avut totusi un creator in zeul Prajapati, primul zeu din mitologia indiana, anterior lui Brahma, care apare mai tarziu in brahmanism si hinduism, versul Au cine-i zeul carui plecam a noastre inemi?a€¯ apare aproape intocmai ca in Imn catre Prajapatia€¯, unde in final ni se divulga si nu zeului necunoscut Esti TU Prajapati?a€¯
Eminescu ii transfera lui Prajapati atributele lui Zamolxe, intrevazand o legatura intre mitologia indiana si mitologia geto-dacica. Dacul se roaga lui Zamolxe sa moara si tot pe langa acestea cersesc inc-un adaos:/ Sa-ngaduie intrarea-mi in vecinicul repaus!
a€¯. Rugaciunea dacului se transforma intr-o imprecatie, intr-un blestem de o rara virulenta. Dacul isi blesteama viata pe care nu o mai suporta si o resimte ca un calvar. Aˇn Opera lui Mihai Eminescua€¯ G. Calinescu il compara pe dacul eminescua ci biblicul Iov, cel care a trecut prin grele incercari, dar Iov nu doreste sa moara, iar caznele la care este supus de Dumnezeu se transforma tocmai intr-o proba de verificare a credintei, pe cand dacul lui Eminescu isi doreste moartea si manifesta o voluptate a durerii, mergand pana la placerea autoflagelarii, si pana la masochism (doctrina a autoflagelarii profesata de Mazoch, de origine austriaca, din perioada iluministA). Dacul se roaga lui Zamolxe sa fie lapidat, batut cu pietre si supus oprobiului public:
Sa blesteme pe orcine de mine-o avea mila,
Sa binecuvanteze pe cel ce ma impila,
S-asculte orice gura ce-ar vrea ca sa ma rada,
Puteri sa puie-n bratul ce-ar sta sa ma ucida,
Si-acela intre oameni devina cel dintai
Ce mi-a rapit chiar piatra ce-oi pune capatai.
Gonit de toata lumea prin anii mei sa trec,
Pana€™ce-oi simti ca ochiu-mi de lacrime e sec,
Ca-n orice om din lume un dusman mi se naste,
C-ajung pe mine insumi a nu ma mai cunoaste,
Ca chinul si durerea simtirea-mi a-mpietrit-o,
Ca pot sa-mi belstem mama, pe care am iubit-o
Cand ura cea mai cruda mi s-ar parea amora€¦
Poate-oi uita durerea si voi putea sa mor.
Strain si fara€™de lege de voi muri-atunce
Nevrednicu-mi cadavru in ulita-l arunce,
S-aceluia, Parinte, sa-i dai coroana scumpa
Ce-o sa amute canii, ca inima-mi s-o rumpa,
Iar celui ce cu pietre ma va izbi in fata
Aˇndura-te, stapane, si dai pe veci viata!
a€¯
Poezia este impregnata de schopenhauerism. Prin ironia romantica Eminescu transforma categoriile morale pozitive in categorii negative. Se poate vorbi in Rugaciunea unui daca€¯ de o tarie a negativului. Poezia poate fi interpretata si cu o tenta autoreferentiala, ca o cutremuratoare autobiografie lirica:
Gonit de toata lumea prin anii mei sa trec,
Pan-ce-oi simti ca ochiu-mi de lacrime e sec,
Ca-n orice om din lume un dusman mi se naste,
C-ajung pe mine insumi a nu ma mai cunoaste,
Ca chinul si durerea simtirea-mi a-mpietrit-o,
Ca pot sa-mi blestem mama, pe care am iubit-o
Cand ura cea mai cruda mi s-ar parea amora€¦
Poate-oi uita durerea si voi putea sa mor.a€¯
De la aceste versuri, in care este transfigurata si sintetizata intrega viata a lui Eminescu, trebuie sa porneasca orice biografie eminesciana veritabila. Eminescu recurge la o figura retorica, anafora ce consta in repetarea unor cuvinte in pozitie initiala, in cazul de fata conjunctiile ca si caci, prin care realizeaza o accelerare si ridicare de ton.
Aˇn versurile finale care consemneaza setea de extinctie se manifesta, mai mult ca oriunde in creatia eminesciana, buddhismul
Sa simt ca de suflarea-ti suflarea mea se curma
Si-n stingerea eterna dispar fara de urma!
a€¯
Aˇntr-o conferinta tinuta la Bucuresti la Teatrul National, 1926 marele poet al Indiei moderne, Rabindranat Tagore isi exprima intreaga adminratie fata de geniul lui si se arata surprins de cat de multa durere si suferinta pot sa incapa intr-o tara ca Romania.
Rugaciunea unui daca€¯ a fost poezia preferata a lui Cioran, pentru care marele filosof il numeste pe Mihai Eminescu un Buddha al poezieia€¯.
