A. Preliminarii:
Luceafarul este, fara indoiala, capodopera capodoperelor eminesciene, opera literara unica a literaturii noastre, creatie lirica integrata marilor valori romantice ale intregii lumi (Moise de Alfred de Vigny, Demonul de Lermontov, Child Harold si Cain de Byron etC). Este un poem filosofic ce asigura o sinteza a categoriilor lirice de seama pe care poezia lui Eminescu le-a produs mai inainte" (Tudor VianU). Ca ampla sinteza, vizeaza totodata tematica si varietatea expresiei, meditatia antrenand timp si spatiu, lume si univers, natura si dragoste, inger si demon, zburator si geniu, vis si real etc. - totul intr-o formula numita, pe buna dreptate, de George Calinescu - complexitatea simpla".
B. Geneza poemului. Aparut initial in Almanahul Societatii Academice So-cial-Literare Romania Juna" din Viena, in aprilie 1883, Luceafarul a. fost reprodus in toamna aceluiasi an in Convorbiri literare", iar in decembrie 1883 a fost inclus in prima auditie a poeziilor lui Eminescu, ingrijita de Titu Maiorescu. Publicarea lui s-a realizat insa dupa o indelungata perioada de facere si refacere, Eminescu fiind constient ca poemul trebuia sa-1 reprezinte pe deplin. Geneza acestei uimitoare creatii vizeaza cu deosebire cultura poetului pe traseul basmului Fata-n gradina de aur- zburatorul - Luceafarul - Hyperion. Din basm, Eminescu pastreaza cadrul (pe care-1 umple insa cu sensuri date de filosofia geniuluI): motivul frumusetii unice, alegoria posibilitatilor relatii intre o pamanteanca si un nepamantean (devenite in poem valente ale cautarii idealului si nuantate cu deosebire de Luceafarul care-1 inlocuieste pe zmeul din basm spre a defini conditia geniuluI).
Mitul zburatorului patrunde in opera ca imbold declansator, pentru visare, aspiratie si revelatia idealului.
Zburatorul colaboreaza" perfect cu motivul Luceafarului (astru care simbolizeaza spiritul pur destinat sa se intrupeze cu Lumea pura in geniu si cu mitul universal al lui HyperioN). Hyperion"- cel care merge deasupra; fiul cerului, tatal Soarelui si al Lunii - dupa Hessiod, Soarele insusi - dupa Homer; zeul de legatura intre Cer si Pamant, intre intuneric si Lumina, Moarte si Viata, implica la Eminescu conditia antitetica a geniului.
1) Filosofia populara, cu credintele, practicile magice si traditiile ei se contopeste cu cea mitica despre nasterea Lumii si originea elementelor primare. Luceafarul apare intrupandu-se din cer si mare, spre a capata infatisarea neptunica - si apoi din noapte si soare, spre a deveni demonul mistuit de patima, echivalentul zburatorului din mitologia noastra.
2) Filonul filosofic propriu-zis al Luceafarului porneste din vasta cultura a lui Eminescu pe traseul Kant - Hegel - Schopenhauer. Esentiala este influenta ultimului mare filosof potrivit careia cunoasterea Lumii este accesibila numai omului de geniu, singurul capabil sa treaca dincolo de subiectivitatea lasata o data pentru totdeauna.
Dar Mihai Eminescu nu face filosofie pura, ci poezie filosofica si, in consecinta, talmaceste doctrina schopenhaueriana, inzestrandu-si geniul nu doar cu atributele cunoasterii rationale, ci si cu o mare capacitate afectiva.
3) Filonul experientei de viata si creatie a lui Eminescu si-a pus pe deplin amprenta asupra unei originalitati aparte atat in retopirea" motivelor preluate cat si in expresia artistica.
4) in fine, filonul limbii romane nu poate fi neglijat caci marele poet a trebuit sa patrunda in profunzimile acesteia din tripla perspectiva: populara, literara si metaforica - spre a ajunge la formele cele mai adecvate exprimarii filosofiei geniului fata-n fata cu conditia pamanteanului de rand.
C. Tema poemului a fost fortata uneori de cercetatori fie inspre concretul existentei, fie amplificand absolutizarea". Dar, in generat Luceafarul a. fost considerat poem-alegorie, avand in cejitrutelnaTromantica^ geniul in lumgJPunctul de plecare catre o astfel de considerare 1-a dat Eminescu insusi intr-o nota scrisa pe marginea manuscrisului: in descrierea unui voiaj in tarile romane, germanul Kunisch povesteste legenda Luceafarului. Aceasta este povestea, iar intelesul alegoric ce i-am dat este ca, daca geniul nu conoaste nici moartea si numele lui scapa de simpla uitare, pe de o parte insa, pe pamant, nu e capabil a ferici pe cineva, nici capabil a fi fericit. El n-are moarte, dar n-are nici noroc."
Sa retinem, totusi, ca problematica geniului subsumeaza in Luceafarul sugestii, asociatii si idei dispuse mereu spre diversificare, ca-n orice opera eminesciana.
D. Structura si compozitie. intreaga sinteza tematica si motivica din Luceafarul se distribuie celor doua planuri de referinta: unul universal cosmic (macrouniversul sau Departele Luceafarului-geniU) si altul uman-terestru (micro-spatiul - Aproapele fetei de imparaT). Asemenea planuri exprima, de fapt, doua conditii - intre dat si dorit: Luceafarului-geniu ii este data cunoasterea universala (fericirea recE) si doreste o ora de iubire", in timp ce fata de imparat (pamanteanul obisnuiT) are parte de noroc" si tinde, pentru un singur moment, catre vesnicia si necuprinsul universului. Prin urmare, se descifreaza doua posibile tendinte catre ideal: una de sus in jos, cealalta invers. Lirismul covarsitor, turnat adeseori in scene de dramatism maxim, curge tocmai din interferenta de planuri care in final va fi sugerata pe deplin. intregul poematic poate fi considerat ca o calatorie fantastica^ geniului in sinea-i materiala (de sus in joS), spre confirmare sau infirmare acestei conditii, pentru ca totul sa se finalizeze intr-o definitiva revenire la sinele absolut dupa o autentica mustrare de constiinta.
Structurii bipolare ii corespunde o compozitie pe masura, cele patru parti ale poemului urmarind, de fapt, fluxul lirico-dramatic, de la incercarea de interferare a planurilor, la viziunea unei posibile fericiri terestre (demonul idilei Catalin - CatalinA), la calatoria Luceafarului spre sfera proprie impreuna cu dialogul cu Demiurgul si in fine - la respingerea posibilei interferente.
Simetria este perfecta, caci dialogul" intre sfere este urmat de prezentari separate, de jos", pentru ca din sfera Departelui sa se comunice renuntarea la dialog".
Debutul poemului se afla sub semnul basmului, spre a ne integra intr-o atmosfra fantastica si oricand repetabila (odata"). Cadrul respectiv se cere umanizat, iar portretul fetei de imparat (realizat prin superlative de factura voit populara) consemneaza o autentica unicitate terestra. Prin urmare, aceasta trebuie sa reprezinte Pamantul insusi, iar comparatiile ulterioare Cum e fecioara intre sfinti / Si luna intre stele")propun posibila dualitate - puritate totala si predispozitie catre inaltimi astrale - asigurand totodata si deschiderea intregului flux poematic dinspre pamant spre cer. Aceasta deschidere ia forma meditatiei fetei la vederea Luceafarului. Curand, aceasta devine aspiratie si astfel dorinta-i gata". in replica, se realizeaza o noua deschidere - de sus in jos - poetul consemnand reciprocitatea atractiei. Nu se poate omite insa faptul ca atractia este a contrariilor, cat timp fata o resimte sufleteste (De dorul lui si inima / Si sufletul-i se imple"). Este tocmai ideea ce se va demonstra prin intregul dialog" ulterior.
Secventa dorintei" se prelungeste in cea a visului, care - pornind din mitul zburatorului - propune doua intrupari ale Luceafarului, spre a ilustra posibila interferare de doruri" si sfere. De la una la cealalta, atractia contrariilor devine tot mai fragila - cu deosebire din perspectiva terestra. La chemarea fetei (gratie formulei magicE), Luceafarul se smulge din sfera sa, spre a se intrupa din cer si mare sub forma unui mandru tanar", a unui tanar voievod" si totodata a unui mort frumos cu ochii vii / Ce scanteie-n afara". Mai apoi, se va intrupa din soare si noapte ca un mandru chip" ca negru giulgi" cu marmoreele brate". Portretele respective vizeaza dubla provenienta a tanarului (prin origine, el apartine cosmosului, dar prin infatisare este pamanteaN) si amplificarea antitezei dintre exteriorul (stralucitoR) si interiorul sau (mort"). Acest din urma sens provine cu deosebire din atitudinea fetei. De fapt, dialogul protagonistilor urmareste contrapunerea celor doua tendinte catre ideal; fata ar dori vesnicia si imensitatea, dar se teme de necunoscut; tocmai de aceea ingerul" visat devine demon". La randul sau, Luceafarul propune idealul suprem, acceptand in schimb sacrificiul suprem in favoarea celui comun pamantenilor.
Doua fete ale existentei (intre Lume si UniverS) sunt definite - atat prin imagini cat si prin limbaj - in sens profund antitetic. Iata, la un pol, autentice fragmente de filosofie cosmica: in sfera stapanita de Demiurg nu-i hotar, / Nici ochi spre a cunoaste / Si vreme-ncearca in zadar / Din goluri a se naste"; in acea sfera vedea, ca-n ziua cea dintai, / Cum izvorau lumine.". La celalalt pol, Catalin proclama contopirea cu intregul comun: Hai s-om fugi in lume", Doar ni s-or pierde urmele / Si nu ne-or sti de nume". Cu totul exceptional este faptul ca Eminescu nu afecteaza nicicum frumusetea vreuneia dintre masti, caci poetul - constient de apartenenta sa la sfera absoluta - decretase definitiv: Urand principiul vietii, ador ale ei forme."
F. Complexitatea simpla la care se refera atat de plastic George Calinescu vizeaza - fara indoiala - crearea unui tot indestructibil din patru componente: povestea, filosofia, talentul si limbajul. Primele doua sunt perfect sudate gratie celorlalte componente. Ajuns pe cea mai inalta culme, talentul marelui liric sintetizeaza absolut tot ceea ce crease pana atunci in mod de-a dreptul neasteptat prin scuturarea podoabelor" artistice. in acest sens, el gaseste in limba romana resursele expresive pe cat de inalte pe atat de simple.
Pornit din epicul popular, Luceafarul isi construieste fluxul liric prin raportarea povestii la filosofie, pentru ca - in final - sa dea sentinte pe masura cugetarii geniale. Pe parcurs, secventele dramatice implica gradarea zbuciumului acestei cugetari - intre extremele a fi sau a nu fi". Vraja poemului provine cu deosebire din treptatul joc" al esentelor artistice: Mai intai, epitetele si comparatiile innobileaza fata de imparat; apoi, posibila atractie dintre ea si Luceafar se mentine prin limbaj aproape popular. Trecerea spre vis si filosofie va solicita neaparat antitezele (conform credintei eminesciene ca antitezele sunt viata") care vor subordona restul procedeelor artistice, parcurgand cateva trepte de zbucium si ruptura dar si zbucium si comuniune. La un prim nivel, preafrumoasa fata" - comparabila cu luna intre stele" - se va opune Luceafarului dorit, dar o data acesta devenit un mort frumos cu ochii vii", va trai zbuciumul intre Departe si Aproape (intre Luceafar si CataliN), sfarsind prin a se contopi - prin dragoste - cu natura, sub protectia Lunii.
Alt traiect autentic trebuie sa parcurga Luceafarul - de la dorinta trairii orei de iubire" in locul uitarii celei oarbe" si constiinta prapastiei dintre viata si moarte (eu sunt nemuritor, / Si tu esti muritoare?" - proclama el in fata feteI), la afisarea vointei de sacrificiu suprem (Mi-e sete de repaos") si, in fine, la castigarea seninatatii inalte in numele careia da sentinta finala.
Demersul lirico-alegoric al poemului concentreaza la maximum expresia artistica, caci - spre exemplu - strofa: Hyperion, ce din genuni / Rasai c-o-ntreaga lume / Nu cere semne si minuni / Care n-au chip si nume." poate rezuma intreaga incarcatura antitetica a tematicii Luceafarului
La nivelul prozodiei, Mihai Eminescu gaseste forma cea mai potrivita, preluand cumva metrica doinei, dar sub semnul profund al meditatiei filosofice, alternarea perioadelor iambice de opt cu cele de sapte silabe permitand tocmai derularea fluxului unei experiente, atat de plastic sugerat in Odin si poetul: Ca un Luceafar
Iam trecut prin lume, / in ceruri am privit si pe pamant"
