- nuvela fantastica -- nuvela filozofica de factura romantica -
"Acesta a fost Eminescu, aceasta este opera lui. Pe cat se poate omeneste prevedea, literatura poetica romana va incepe secolul al XX-lea sub auspiciile geniului lui si forma limbii nationale, care si-a gasit in poetul Eminescu cea mai frumoasa infaptuire pana astazi, va fi punctul de plecare pentru toata dezvoltarea viitoare a vestmantului cugetarii romanesti.", afirma Titu Maiorescu in studiul "Eminescu si poeziile lui" (1889) in legatura cu personalitatea complexa a poetului nostru national, reiese importanta covarsitoare a operei sale in evolutia literaturii romane. Tot marele critic aprecia personalitatea psiho-intelectuala a lui Eminescu, vasta sa cultura de nivel european, precum si amplele cunostinte dobandite despre mitologia indiana si romaneasca, studiind sanscrita, religia budista si textele indice "Rig-Veda", "Mahabharata";
Minai Eminescu (1850-1889) este cel care inaugureaza la noi proza filozofica si proza fantastica prin "Sarmanul Dionis", "Umbra mea", "Avatarii faraonului Tla".
"Sarmanul Dionis" este prima nuvela fantastica din literatura romana, Eminescu initiind un fantastic realizat prin imbinarea planului real cu planul abstract-filozofic al gandirii.
Tema nuvelei "Sarmanul Dionis" este reflectarea subiectiva asupra lumii si reuneste o serie de teme filozofice tipic romantice existente
si in literatura universala: natura, iubirea si conditia nefericita a omului de geniu in raport cu timpul si cu societatea. Tema transmigratiei sufletelor, a metempsihozei valorifica ideea schopenhaueriana conform careia timpul si spatiul sunt manifestari ale substantei care se regenereaza vesnic, compusa dintr-un numar de arhei - de modele eterne -, "umbre" ale individului fizic.
Semnificatia titlului. Epitetul "sarman" din titlul nuvelei simbolizeaza nefericirea lui Dionis, cauzata de esecul suferit in urma incercarii de a atinge absolutul in cunoastere, asadar nu se refera la conditia materiala a personajului. Dionis are numele zeului Dyonisos din mitologia greaca, fire vesela, petrecareata si, pus in antiteza cu definirea d^e "sarman", da titlului o sugestiva interpretare, la fel de inedita si surprinzatoare ca a nuvelei insesi.
Studiul textului
Dionis, un tanar de aproape 18 ani, visator incurabil, modest copist "avizat a se cultiva pe apucate, singur", cu o existenta materiala precara, neavand "pe nimeni in lume, iubitor de singuratate" este descendentul obscur al unor aristocrati scapatati, rataciti nu se stie cum "in clasele poporului de jos". Tatal sau o iubise pe Maria, fiica unui preot si din aceasta iubire se nascuse Dionis. El isi aminteste cum "vaduvita sa muma il crescu cum putu din lucrul mainilor ei", singura mostenire ce-i ramasese de la tatal sau fiind un portret din tinerete al acestuia, in care copilul se regaseste adeseori pe sine: "era el intreg, el, copilul din portret", intr-o seara ploioasa de toamna, Dionis se intoarce acasa cu capul plin de ganduri, reflectand in spirit kantian asupra conceptelor de timp si de spatiu: "nu exista nici timp, nici spatiu, isi spuse el, ele sunt numai in sufletul nostru". El cugeta ca daca lumea este rodul eului propriu, in care se petrec, in fapt, toate fenomertele in aparenta, inseamna ca omul, purtator de scanteie demiurgica, este atotputernic si poate sa caute in sine implinirea visului sau. Este, prin urmare, posibil ca, folosind anumite "lucruri mistice" cu ajutorul magiei si astrologiei, si el sa se poata misca in voie in timp, fie in trecut, fie in viitor - adica pe verticalele timpului; este posibil, de asemenea, sa se deplaseze pe orizontalele spatiului, "sa traiesc in vremea iui Mircea cei Mare sau a lui Alexandru cel Bun - oare este absolut imposibil?".
Pasionat de lectura caitilor de astrologie, Dionis le imprumuta de la anticarul Riven. in vis, cuprins de beatitudine, conditie necesara in ritualul initia/ic, Dionis deschide cartea de astrologie, face un semn magic si se trezeste intr-un alt veac, in^ vremea lui Alexandru cel Bun, sub infatisarea calugarului Dan, discipol al dascalului Ruben, profesor la seminarul din Socola. Calugarul Dan are revelatia de a fi trait in viitor, sub numele de Dionis si ii marturiseste maestrului sau, Ruben, straniul sentiment Acesta il indeamna sa-si continue experienta, prilej cu care Eminescu exprima aici teoria metempsihozei: "in sir, poti sa te pui in viata tuturor insilor care au pricinuit fiinta ta si a tuturor a caror fiinta ai pricinuit-o tu. // Omul are-n el numai sir, fiinta altor oameni viitori si trecuti // numai ca moartea il face sa uite ca a mai trait". Importantele idei filozofice ale timpului si spatiului sunt revelate tot prin intermediul mesterului Ruben, care-i explica lui Dan "deosebirea intre D-zeu si om", ca numai "D-zeu e vremea insasi", pe cand omul ocupa numai un loc in vreme. Si sufletul omului este vesnic, "dar numai bucata cu bucata". Nemarginirea (spatiuL) este "tot ca vremea, bucata cn bucata, poti fi in orice Ioc dorit". Daca omul, care este un sir nesfarsit de oameni, lasa pe unul dintre ei sa-i tina locul in timpul in care insul va lipsi din el, acesta este umbra lui. Omul si umbra sa isi pot schimba firile pentru o vreme, "tu poti sa dai umbrei tale toata firea ta trecatoare de azi, ea-ti da firea ei cea vecinica" si atunci, inzestrat cu vesnicie, "capeti chiar o bucata din atotputernicia lui Dumnezeu, vointele ti se realizeaza dupa gandirea ta se-ntelege, implinind formulele, caci formulele sunt vecinice ca cuvintele Ini Dumnezeu pe care el Ie-a rostit la facerea lumei."
Ruben, sub infatisarea lui linistita si blanda, este un Mefisto care nu-si dezvaluie intentiile demonice, dar se bucura nespus de initierea eroului si-si recapata fizionomia satanica: "se zbarci, barba-i deveni latoasa si-n furculite ca doua barbi de tap, ochii ii luceau ca jeratic, [] si scarpinandu-se in capul latos si cornut incepu a rade had si strambandu-se:
[] inca un suflet nimicit cu totul!". Urmeaza treceri bruste de la realitate la vis si invers cu atata repeziciune, incat calugarul Dan isi pierde simtul obiectivitatii si se lasa prins de imaginatie. Utilizand virtutile magice ale cartii, care ii permit aprofundarea in aventura cunoasterii, Dan se desparte de propria umbra si descopera ca sufletul sin a mai trait candva "in pieptul lui Zoroastru" (personaj legendar, reformatorul religiei iraniene antice - n.n.).
Dan intoarce sapte foi din cartea lui Zoroastru si umbra prinde contur, apoi inca sapte si "umbra se desprinse incet" si "sari jos de pe parete". Regasindu-si esenta eterna in propria sa umbra ("Dan vazu clar despartirea fiintei lui intr-o parte eterna si una trecatoare"), Dan se dedubleaza si ii restituie acesteia constiinta limitarii sale in spatiu si timp, primind in schimb nu eternitatea, ci constiinta eternitatii: "Eu, zise umbra-ncet, simt intunecandu-se si prind constiinta eternitatii mele [] Dan era o umbra luminoasa".
La indemnurile umbrei ("tu intreprinzi o calatorie, cu iubita ta cu tot, in orice spatiu al lumei ti-ar place..in luna, de pilda"), Dan intreprinde, in vis, impreuna cu Maria, o calatorie cosmica, in care dispar cu desavarsire legile fizicii, dimensiunea timpului e alta, ora devine veac, clipele vor fi decenii, iar Pamantul un pandantiv pe care el il prinde in salba iubitei.
Ideea ca iubirea este singura cale spre cunoastere este prezenta aici, "calatoria lor nu fuse decat o sarutare lunga" si avea loc in vis, cuplul implinindu-se, caci "visau amandoi acelasi vis". Aceasta calatorie in Univers este un drum al cunoasterii, ideal spre care accede Eminescu.
* Peisajul cosmic este feeric, fantastic si poetic, un adevarat paradis al lumii, situat la limita dintre creat si increat, dand celor doi o stare extatica, o fericire edenica ce este insa limitata de "o poarta inchisa", pe care "n-au putut-o trece niciodata". Visul este tulburat de un triunghi sacru, avand in centru "un ochi de foc", deasupra caruia sta scris "un proverb cu Uterele strambe ale intunecatei ArabiL Era doma Iul Dumnezeu. Proverbul, o enigma chiar pentru ingeri". Dan cauta cu febrilitate in cartea lui Zoroastru magia care sa-i permita descifrarea proverbului, care semnifica atingerea absolutului in cunoastere: "as voi sa vad pe Dumnezeu". in zadar ingerii ii soptesc si-1 avertizeaza: "De ce cauti ceea ce nu-ti poate veni in minte? [] De ce vrei sa scoti din arama sunetului aurului? Nu-i cu putinta" sugerand ca nici o faptura nu stie sau nu poate face acele lucruri pe care numai Dumnezeu le poate infaptui. Lui i se pare ca ingerii fac ceea ce el gandeste, dar Maria ii explica, soptit, ca, daca Dumnezeu vrea, atunci "tu gandesti ceea ce gandesc ingerii". El nu vrea sa inteleaga si continua sa-si impuna vointa de a vedea fata lui Dumnezeu. Raspunsul ingeresc vine taios: "Daca nu-l ai in tine, nu exista pentru tine si in zadar il cauti".
Atingerea absolutului nu se implineste, intrucat, in entuziasmul si extazul momentului, el considera ca poate controla Universul si gandeste intr-un mod nefericit: "Oare fara s-o stiu nu sunt eu insumi Dumne.". Acest gand profanator, ca el ar putea fi Dumnezeu, simbol al puterii absolute, il prabuseste cu brutalitate in abis, el fiind aspru pedepsit prin revenirea la conditia de muritor, sugerand ca limitele obiective ale gandirii umane nu pot fi depasite, deoarece nici omul si nici ingerii nu au acces Ia tainele Creatiei: "Nefericite, ce ai indraznit a cugeta?"
Dionis realizeaza ca a visat si revine Ia conditia initiala de muritor, chiar daca, bolnav fiind, in delirul sau continua sa creada ca este Dan si ca Maria, pe care o vede la fereastra casei invecinate, este aceeasi din visurile sale si ca anticarul Riven ar fi maestrul Ruben.
Realizarea cuplului in finalul nuvelei, unica opera eminesciana in care iubirea se implineste, simbolizeaza faptul ca iubirea este singura cale de a accede in cunoastere, in aspiratia spre absolut. Atingerea absolutului este fericirea suprema, iar iubirea implinita este numai o treapta spre fericire: "El simtea ca o oara langa ea ar plati mai mult decat toata viata. Cata intensiva, dureroasa, fara de nume fericire intr-o oara de amor!", sugerand sacrificiul suprem de care este capabil numai omul superior pentru atingerea iubirii ideale, concept filozofic intalnit si in lirica eminesciana ("Reia-mi al nemuririi nimb/ Si focul din privire/ Si pentru toate da-mi in schimb/ O ora de iubire" - "Luceafarul"). in finalul nuvelei, Eminescu intreaba cititorul, cu o ezitare stimulativa: "Cine este omul adevarat al acestor intamplari: Dan, ori Dionis?". Calatoria avusese loc in vis, el redevine copistul metafizic Dionis, Maria, fiica spatarului Mesteacan, este vecina de peste drum care canta la pian, Ruben este arhivarul evreu Riven, iar umbra se dovedeste a fi indragitul portret al tatalui sau: "Ruben e Riven; umbra din parete, care joaca un rol atat de mare, e portretul cu ochii albastri; cu disparitiunea acestuia dispare ceea ce veti fi indemnati a numi o idee fixa; in fine, cu firul cauzalitatii in mana, multi vor gandi a fi ghicit sensul intamplarilor lui, reducandu-le la simple vise a unei imaginatii bolnave".
In finalul nuvelei, revine ideea filozofica exprimata de Eminescu si in "Glossa", anume lumea vazuta ca teatru, in care oamenii interpreteaza roluri predestinate: "Nu cumva indaratul culiselor vietei e un regizor, a carui existenta n-o putem explica? [] Nu sunt aceeasi actorii, desi piesele sunt altele?". Ideea este preluata de Ia Schopenhauer si este exprimata cu aproape aceleasi cuvinte ca cele ale filozofului german: "Vointa universala e regizorul care misca in spatele culiselor vietii pe toti muritorii, ca pe scena unui teatru".
Noutatea incontestabila a nuvelei "Sarmanul Dionis" consta in modul original in care Eminescu imbina filozofia cu naratiunea fantastica si descrierea, transpunand in imagini artistice un orizont ce nu exista decat in puterea imaginatiei, inexplicabil si necontrolabil rational.
Dionis (DaN)* semnifica omul superior, geniul dotat cu inteligenta si sensibilitate deosebite, capabil sa se inalte spre cunoasterea absoluta, dar devenit constient ca absolutul este de neatins. El este tipul eroului romantic, ce-si afla dezamagirea in timp si spatiu, fiind nevoit sa-si recunoasca infrangerea. Boala din finalul nuvelei, deposedarea de tablou si de carte sunt semnificative in a-i exclude eroului orice tentativa de repetare a experientei trecute, a gestului sau de a depasi ultima treapta a cunoasterii, de a se substitui Creatorului insusi.
Dionis traieste o experienta onirica ce-i ofera trista predestinare de a nu-si putea depasi conditia umana, singura salvare fiind dragostea Mariei, desi aceasta nu constituie suprema fericire, ci numai o treapta spre ea.
Tanar intelectual, nefericit si inadaptat social, Dionis se retrage in starea de visare, explicabila si prin datele sale biografice: copil nelegitim al unui barbat misterios, mort de tanar, iubirea bolnavicioasa, totala a mamei, solitudinea in care ii place sa traiasca, lipsa oricarei perspective de realizare, "lipsit de iubire, iubitor de singuratate";
Prin caracterizare directa este conturat portretul fizic, sugerand si trasaturi morale: Dionis e un tanar de o frumusete demonica, chipul sau fiind construit in maniera specific eminesciana: "fata era de acea dulceata vanata alba ca si marmura in umbra [], ochii tristi in forma migdalei erau de acea intensiva voluptate pe care o are catifeaua neagra, [] parul cam prea lung curgea in vite pana pe spate [], surasul sau era foarte inocent [], de o profunda melancolie".
Dionis face o incursiune onirica spre cunoasterea absoluta, posibila datorita fondului sau sufletesc, al retragerii in sine si "viseaza posibilitatea de a recupera lumile anterioare ale timpului". Calatoria cunoasterii spre absolut este posibila datorita implinirii in iubire, dar cunoasterea absolutului este imposibila.
Devenit Dionis din cauza cutezantei de a se crede insusi Creatorul, el intra in posesia unei mosteniri importante si, casatorit cu Maria, traiesc retrasi de restul lumii, la tara, uniformizandu-se cu destinele umane. Dionis constientizeaza ca e imposibil sa atinga cunoasterea absoluta si ca nu-si poate depasi limitele umane, asadar el trebuie sa se multumeasca numai cu iubirea, etapa a cunoasterii, dar nu ultima. Dionis reprezinta o proiectie literara a autorului insusi, a aspiratiei acestuia de a nazui catre absolut, catre cunoasterea universala.
Mituri si semnificatii
Mitul oniric este calea prin care Dionis se metamorfozeaza in calugarul Dan: "ciudat el visase".
Ideea metempsihozei (conceptie religioasa conform careia sufletul omului ar trai mai multe vieti prin reincarnarE): "Sufletul calatoreste din veac in veac, acelasi suflet, numai ca moartea il face sa uite ca a mai trait"; "in sufletul nostru este timpul si spatiul nemarginit si nu ne lipseste decat varga magica de a ne transpune in oricare punct al lor am voi."
Ideea timpului si a vesniciei: "Omul are in el numai sir, fiinta altor oameni viitori si trecuti, Dumnezeu le are deodata toate neamurile ce-or veni si au trecut; omul cuprinde un loc in vreme. Dumnezeu e vremea insasi; Si sufletul nostru are vecinicie, dar numai bucata cu bucata".
Ideea spatiului nemarginit : numai Dumnezeu stapaneste nemarginirea, pentru om spatiul este "tot ca vremea, bucata cu bucata, poti fi in orice loc dorit".
Mitul faustian: Ruben este Satana, iar Dan face un pact cu acesta, semnificand sacrificiul omului superior in dorinta de a atinge absolutul, din iubire, prin iubire: "Ruben insusi se zbarci, barba ii deveni latoasa in furculite, ochii ii luceau ca jaratic, nasul i se stramba si i se usca ca un ciotur de copac si scarpinandu-se in capul latos si cornut, incepu a rade had si strambandu-se: inca un suflet nimicit cu totul. [] Satana isi intinse picioarele sale de cal, rasufland din greu".
Cifra 7 este cifra mistica, ce are puteri magice: "pe fila a saptea a cartii stau toate formulele ce-ti trebuiesc pentru asta. Si tot la a saptea fila vei afla ce trebuie sa faci mai departe".
Deoarece este o specie epica de intindere medie, cu un singur plan narativ, un conflict concentrat si personaje puternic conturate, opera literara "Sarmanul Dionis" de Mihai Eminescu este o nuvela. Ca in orice nuvela fantastica, in aceasta creatie literara se manifesta arta echivocului, a ambiguitatii, realizata din imbinarea realului cu gandirea metafizica, adica transferarea in real a unor teorii filozofice prin intermediul visului.
Noutatea incontestabila a nuvelei "Sarmanul Dionis" consta in modul original in care Eminescu imbin&filozofia cu naratiunea fantastica si descrierea, transpunand in imagini artistice un orizont ce nu exista decat in puterea imaginatiei, inexplicabil si necontrolabil rational.
