Trecut-au anii este o meditatie pe tema panta rhei si in acelasi timp o elegie, fiindca mesajul ei este romantic afectiv .si consta in sentimentul de tristete, cauzat de trecerea inexorabila a timpului, de prefigurarea sfarsitului tragic: "Iar timpul creste-n urma mea ma-ntunec!".
Lumina, seninatatea, care dadeau farmecul vietii de copil ("Ce fruntea-mi de copil o-nseninara") au trecui, acum se prefigureaza intunericul etern al mortii ("Cu-a tale umbre a/i in van ma-mprestiri / O, ceas al tainei, asfintit de sara"). Acest gand al trecerii in intuneric genereaza sentimentul de tristete.
Insensibilitatea determinata de paralizanta idee a mortii face ca izvorul poeziei sa sece» in sufletul poetului ("Sa fac, o, suflet, ca din nou sa tremuri / Cu mana mea in van pe lira lunec"). Trecutul s-a mistuit in "zarea tineretii", atunci cand traia incantarea, si miscarea, ce i-o dadeau povestile, doinele, traditiile, datinile: " Caci nu ma-ncanta azi cum ma miscara / Povesti si doine, ghicitori, eresuri".
Aceasta insensibilitate determina o amutire launtrica a spiritului ("Si muta-i gura dulce-a aljor vremuri"), o prefigurare a unui sentiment de durere, care devine dor, asa cum o spune si eroina in
Luceafarul ("O, de luceafarul din cer / M-a prins un dor de moarte") §i o marturiseste poetul in elegia Mai am un .singur dor, fiindca pentru romanticul autentic moartea este voluptatea suprema.
Tema panta rhei o gasim in primele versuri: "Trecut-au anii ca nori lungi pe sesuri / Si niciodata n-or sa vie iara". Aceasta curgere a timpului nu este doar un fapt exterior, ci un proces interior al dobandirii constiintei de sine ("Abia-ntelese pline de-ntelesuri"). Aceasta continua descoperire este semnul penetrarii in interiorul Cuvantului, este semnul impartasirii cu harul ce insoteste drumul spre constiinta. Metafora "ceas al tainei" sugereaza ca momentul sfarsirii vietii ("asfintit de seara") ii va revela marea taina a eternitatii. Metafora "Si muta-i gura dulce-a altor vremuri" este cea mai semnificativa pentru a exprima conceptul de panta rhei. Ea este urmata de metonimia "Iar timpul creste-n urma mea"
Drama poetului este aceasta pierdere a iuminii interioare marturisita in final "ma-ntunec", ca o prefigurare a destinului sau.
