Poezia este o idila, cand poetul isi reaminteste un moment fericit, determinat de prezenta iubitei.
Tema iubirii se impleteste aici cu renuntarea, act sacrificial interior in Bhagavat Gita, care determina dobandirea linistii, a echilibrului si armoniei interioare exprimata prin versurile: Cand insusi glasul gandurilor tace, / Ma-ngana cantul unei dulci evlavii". Acest moment de echilibru face posibila aparitia icoanei iubitei in oglinda constiintei si o cheama, fiind convins ca, pe teritoriul constiintei, poate comunica cu iubita devenita inger si trecuta in eternitate: Atunci te chem: chemarea-mi asculta-vei ? / Din neguri reci plutind te vei desface ?".
Iubirea ca amintire, iubita ca icoana este o alta nuanta a temei iubirii in poezia lui Eminescu. Poetul se intreaba daca puterea iubirii va mai putea readuce pentru o clipa imaginea iubitei: Rasai din umbra vremilor incoace,/ Ca sa te vad venind -ca-n vis, asa vii !".
Reconstituirea imaginii iubitei aplecata deasupra sa, zambetul ei il retraieste cu intensitate: Te pleaca iar zambind peste-a mea fata, / A ta iubire c-un suspin arat-o".
Iubirea ramane in sufletul poetului dupa stingerea din viata a iubitei si este atat de intensa, incat ii da retrairea senzatiei ca iubita este o prezenta vie, fizica, apropiata: Cu geana ta m-atinge pe pleoape, / Sa simt florii strangerii in brate".
Trecutul ramane insa o proiectie, de constiinta, afectul isi pastreaza, ca si in poezia
La steaua, vigoarea dar realitatea nu poate fi schimbata: Pe veci pierduto, vecinie adorato !"
Poezia este o idila subtila dintre poet si imaginea iubitei, redefinind cu o alta nuanta sensul de idila, ale carei ecouri le regasim in meditatia La steaua.