CARAGIALE de Nicolae DAVIDESCU (Critica)
I
Ideea acestui studiu nu este noua pentru autorul ei. Ea a luat nastere inca cu doua si ceva decenii inainte, de la primul contact cu opera, mai intii, si apoi cu figura, anecdotica numai, a lui Caragiale. Era, in felul lui de a percepe mediul romanesc, ceva ostil in rigurozitatea cu care ii urmarea scaderile, in felul cum i le scobea in reliefuri tari si exclusive, in caracterul de rechizitoriu cu care le prezenta. Faima insa a autorului Scrisorii pierdute trebuie ca va fi actionat cu puterea unui intreg mediu de admiratie literara, suficient pentru a determina clasarea acestei preocupari in dosarele rezervate pentru a se avea in vedere maa tirziu in subconstientul nostru de observatii personale ; nu e mai putin adevarat, insa, ca lucrarea s-a facut, totusi, de la sine si ca a fost de ajuns o simpla imprejurare favorabila pentru a-i gasi, gata, toate analizele unui diagnostic sigur. imprejurarea cu pricina a fost, se pare, publicarea corespondentei lui Gara-giajle cu Paul Zarifopol. Un intreg material de neindoios adevar sufletesc, si de adinca revelatie de sine in raporturile implicite si necesare cunoasterii cu mediul romanesc, a demonstrat, in toate resorturile ei, in fine, mecanismul unei jucarii destul de bine masluit pina atunci. Evident ca lucrul acesta constituie doar un punct mai mult, ca sa zicem asa, la cele pina acum, de clasare a lui Caragiale si a operii lui, si de loc unul de eliminare a lui din locul la care are drept in republica, nu Panteonul scrisului romanesc. Avem a face deci cu notarea unui atribut din punct de vedere sufletesc si intelectual, specific, dar nu si dizolvant pentru ansamblul raporturilor lui cu noi. Caragiale ramine astfel, si dupa aceasta, pentru autorul acestor rinduri, un bun observator al unora din slabiciunile noastre si un tot atit de pretios inregistrator al lor. Opera lini corespunde, astfel, necesitatii careia ii jertfim cu totii o parte din activitatea noastra de a ne ponegri cu totii reciproc.
Caragiale se afla fata de noi in exact aceasta situatie. A izbutit sa spuna adeseori lucruri atit de drepte despre moravurile, apucaturile si naravurile noastre, incit noi insine ne-am grabit sa ni le insusim. Justetea lor, insa, nu il inglobeaza societatii pe care a descris-o, in sensul etnic al cuvin-tului, ci, dimpotriva, il separa si face din el un inteligent calator strain, care, in trecere prin spiritul si prin peisajul romanesc, a avut darul si norocul sa gaseasca unele note caracteristice. Le-a notat insa ca un strain. O insuficienta organica in aprecierea complexului organic al observatiilor lui il tine, astfel, necontenit la suprafata lucrurilor. Mahalagiii lui, de pilda, sunt foarte bine notati in diformatiile lor de limbaj, de tinuta, sau de sfortare pe drumul lor de adaptare la o cultura mai presus de puterea de asimilare imediata. Si tot asa si mica patura burgheza de provincie. Putinele tipuri sociale de mai sus sau de mai jos, pina in lumea satelor, se comporta cu autenticitate, desigur. Este insa necontenit o lipsa in aceasta autenticitate. Caragiale nu simte procesul mai adinc al acestor deformatii, este in neputinta sa se apropie de el cu simpatia medicului, sau cu intelegerea de frate mai mare si mai intelept, ci, dimpotriva, isi vira in el scalpelul cu o diabolica placere de a scormoni inuril intr-o rana, parca pentru a o adinci si pentru a-i face cu neputinta vindecarea. Neincorporarea lui la spiritul romanesc sta si in succesul pe care l-a avut. Aioi avem de-a face cu un mare complex proces psihologic. Se pare ca spiritul curent al miticismului romanesc a acceptat, foarte comod si inca de la inceput, tiparele in care a fost turnat de Caragiale. Faptul este demn de retinut. Lipsa lui de adinca si reala intelegere a modelelor, cu adincimi etnice, a determinat lucrul acesta. intr-adevar nimeni nu se putea simti vizat efectiv in eroii de ridicula notatie ai lui Caragiale. in schimb, insa, putea usor sa atribuie vecinului cite ceva macar din cele atribuite fiecaruia dintre noi si tuturor laolalta, totusi, de Caragiale. Faptul insa ca nici unul nu ne gaseam vizati in tipurile de care faceam haz, pina la a le accepta pentru vecinii nostri, drept reprezentative, este semnificativ pentru lipsa lor de adincime si pentru lipsa lor de adevarata caracterizare etnica.
Caragiale a ramas astfel la suprafata cea mai caracterizata a eroilor saa, si, prin aceasta, deplin inaderent fata de spiritul romanesc. Lucrul acesta sta consemnat in intreaga lui opera. Cheia lui ne-o da corespondenta recent publicata de d.
Serban Cioculescu, a lui Caragiale cu Paul Zarifopol. in rindurile acestor putine, dar suculente scrisori gasim, in primul rind, divort intre marturisita nepotrivire de caracter, intre el si noi. Nici macar clima, propriu-zis, a tarii noastre, nu ii convine ; ea serva de termen, cel mult, de comparatie peiorativa : "pe aici e ger ca la Bucuresti", spune el, de pilda, despre iarna de la Berlin din 1908-l909. Si se pare ca problemele de climat erau pentru Caragiale un capitol esential de preocupare. Astfel, d. Serban Cioculescu, analizind aceasta latura a sensibilitatii lui Caragiale, scrie : "Caragiale a sperat, de buna seama, hotarindu-se a gusta din «franzoala surghiunului» (carte postala de la 28 oct. 1906), sa se sustraga nu numai climatul ud moral al patriei, dar si celui fizic". Si observatia e, in ce priveste sustragerea climatului moral al patriei, mai ales, indreptatita. Caragiale a ramas strain sufleteste, pina la dusmanie, acestui climat. Asa, de pilda, cere, in septembrie 1907, prietenului sau, printre altele, si urmatoarea semnificativa scuza : "Iata, dupa caligrafia mea, in ce stare de nervozitate m-a pus obligatia de a-mi revedea patria". Lucrul acesta insa nu este o simpla scapare de condei. Sub o forma sau alta revine, analitic, pentru a inchega din fragmente mici un ansamblu determinant. "E frumos", scrie el intr-o carte postala din 3 iunie 1910, "poporanismul, simpatici taranii, da ; de cit tot la cupetii navigatori am sa ma duc. N-am ce-ti face ! Sint vita de idriot." (Si revine asupra acestui lucru si intr-o alta carte postala, din 6 august 1911. "Am fost, precum ti-am spus de multe ori, un copil neastim-parat, saminta de idriot.").
Origina fanariotica a lui Caragiale ar putea explica, in parte, cel putin, dar poate ca si pe de-a-ntregul, inaderenta lui la spiritul romanesc. Drept este insa ca, principial, lucrul nu poate sa faca regula. Sunt nenumarate cazurile de adaptare deplina sau cel putin de profunda intelegere al unui alt geniu decit acel al tau, si cazul lui Moreas, grec si el, - dupa nume Papadiamantopoulos - este caracteristic. Poetul acesta este tot atit de francez ca si oarecare altul nascut in Franta, si daca, totusi, a gasit in limba franceza armonii de autentic clasicism elinesc, smulse desigur ancestralitatii sale, apoi nu este mai putin adevarat ca le-a altoit, de-o parte, pe cele mai adinci si mai autentice radacini ale spiritualitatii franceze, iar pe de alta parte, niciodata elenismul sau innascut nu s-a manifestat, in structura lui, distonant cu structura spirituala a Frantei : a fost astfel o potrivire fericita intre doua parti-cularisme a caror tinuta, in loc de a se jicni reciproc, au alcatuit un tablou armonios de franceza realizare pe un fond grecesc. Caragiale pare insa ca a ramas necontenit in afara sau ca a dominat de sus mediul pe care l-a descris, atit de mult sau atit de organic, incit i-a ramas necontenit strain pina la ostilitate. Un demon launtric de singularizare, ca acela, dar in alt sens, de care vorbea Socrate, il zgindarea necontenit si pina la furie impotriva atit a personajelor sale, caracterizante, totusi, pentru tipul general romanesc - dar numai partial si la suprafata -, cit si impotriva propriului sau destin de a se lupta cu ele - de a le vedea necontenit in jurul sau si in sine si de a le regiza o viata intreaga fara a le si patrunde adevaratele lor adincuri. A mers astfel pina la a-si crea un termen injurios de nationalitate de profesie. Iscaleste astfel o scrisoare "devotat cirpaoi literar - practicant - dacoroman - Caragiale". Ideea de "daco-roman", in sens peiorativ, il persecuta pina la stereotiparea ei cu fiece prilej : ..gratar sistematic pentru fripturi a la daco-romane" ; "deseara colatiune daco-romana" ; "cu un dejun daco-roman" ; "succesul expozitiei jubiliare daco-romane" ; "de aci poate vine la daco-romani obiceiul de a-si stimula boii cind li se lasa pe tinjeala cu «Dii boala»" ; "vastul cimp al publicisticei daco-romane" ; "e tot una perla daco-romana finissima" ; "ma grabesc a va trimite Universul cu acade finissime a unuia dintre cei mai clasici rahagii daco-romani". Propria lui brosura, scrisa in jurul revolutiei taranesti din 1907, devine, prin greselile ei de tipar, "o placuta surpriza daco-romana", iar literatura, in batjocura, contimporana lui "veacul lui Carol I", din care "raposatul Conu Alecu Odobescu" i se pare mai spalat decit toti cei din "dzilili di aur a scripturilor romane". E vorba de o pasiune a lui Eminescu din versul faimos din
Epigonii. Restul ? "Parintele literaturii romane, Heliade - e fenomenal." Bolintineanu e tratat la fel si tot asa si Alecsandri, parodiat singeros, cu intentie, desi mediocru in infaptuire, si, astfel, telescopa de pe inaltimea sa beriineza amicului sau Paul Zarifopol. "Si ca roman - caci mai nainte de a fi om, romanul este «roman» - si ca poet - caci romanul este nascut poet - etc". Delavrancea, prietenul sau personal, totusi, in
Apus de soare era un preparator al "spanacului tricolor", si Vlahuta, nici el, tot prieten, nu a scapat sarcasmului caragialesc.
Avem a face, deci, cu o totala repulsiune fata de mediu, de vreme, de prieteni, cu exceptia, poate unica, a lui Paul Zarifopol, de eroii propriilor sale observatii, adica de propriii sai copii intelectuali si, in sfirsit, de propria sa familie prin adoptiune si mosteniri cel putin, daco-romana. Lucrul merge atit de departe, incit fata de Gherea, socrul lui Paul Zarifopol, are urmatoarea suprema prevenire : "Noi speram sa lucreze pentru a-si aranja situatia, asa ca sa poata veni fara grije in Germania, sa traim aici ca colonie cuminte, sa facem literatura si muzica, sa-si repare in atmosfera sanatoasa de aici ranile sufletesti, sa-si recapete pofta de viata linga copiii lui si linga mine".
A insista mai departe pe aceasta cale de dovedire a inaderentei lui Caragiale la imponderabilul romanesc adinc ar fi o cruzime inutila. Mascariciul din el se multumea cu colectia de ticuri prinse la suprafata vietii manifeste a "junelui voievod Mitica", pentru a petrece singeros pe seama noastra, si mai ales de departe, sufleteste permanent si fiziceste pe cit cu putinta, sa isi alcatuiasca, la fel oricarui calator strain, care ar fi notat observatiile lui facute la noi pe baza deose-birei de climat moral si sufletesc inascute dintre el si subiectele sale, intregul teatru de marionete caragialesti.
Sa urmarim acum, in cadrul celor aratate mai sus, si mai departe acest proces de inaderenta. Nuvela Pacat, de pilda, e una din cele mai construite, ca proportii, ale lui Caragiale. Am ales-o intii pentru ca, prin termenii ei fixi, ar putea fi ceva cu totul romanesc. Este vorba de un fecior de taranca, intr-un seminar, mai intii ; apoi popa la tara, si un intreg mediu de orasel de provincie. Lucrurile sunt, la prima vedere, toate de la noi. Satul, insa, in primul rind, nu exista, sau cel putin romaneste nu exista absolut nicaieri. Poate fi la noi sau in Britania deopotriva. Niki peisajul, care nu exista la fel, nu il leaga cu ceva de pamint, nici deprinderi sau datini de folclor laturalnice nu-l fixeaza in vreun colt de tara romaneasca, si nici psihologia personajelor. Popa, deopotriva, ar putea foarte bine sa fie un Pfarer nemtesc, sau un predicator suedez. E o preocupare inexistenta.
Interesul nuvelei cade exclusiv asupra nefericirii acumulate, ca intr-o tragedie greceasca veche, pe capul acestui personaj, dezbracat de orice atribut etnic si tintuit pe Caucazul unei drame de complexe, si prin aceasta, iara, straina inlantuirii de destine si de spasmodice reactiuni sufletesti. E vorba de un tinar taran seminarist, cazut la dragoste cu o boieroaica, soata unui batrin degenerat si acum vaduva si muma a unei fete si ea isterica. Totul se petrece in lumina de gang si de catacomba, pentru ca, la urma, un incest dintre frate si sora. impuscare a amindorora de catre parintele lor, popa, si moarte de inima a popei. E ceva care merge diametral opus asezarii noastre patriarhale, catre, mai curind, o imagine innoita prin obsesie a vechilor Atrizi sau a batrinului Oedip. Exista, apoi, acolo un copil bastard al boieroaicei cu popa : Mitu, in prima lui infatisare, de adinc neadevar romanesc. "Este un mititel mascarici foarte destrabalat, jigarit, sfoe-git si galben, pulpele-i uscate care se vad prin sfisietura nadragilor sint pline de jupuituri. Asa de prapadit, este totusi foarte indraznet. Fumeaza tigara lunga, se strimba intr-un chip straniu, pacaleste si injura pe boieri, chemindu-i dupa porecla stiuta, incepe sa cinte un cintec rusinos, jucind giam-paralele, facind gesturi si mascari neiertate. Lumea face un haz nespus."
Evident, tipul poate fi interesant. Nici un orasel insa romanesc de provincie nu l-a vazut vreodata. Este, de fapt, floarea fina, ca sa zicem asa, a oraselor de veche si putreda civilizatie din Apus si seamana leit cu fratii sai din Apus, creati caricatural si tragic de un Mirabcau sau de un Jean Lorrain :
Ses bras nus sont bleuis de baisers et de coups
Et tandis qu'elle etrangle un affreux chant qui raie
Sous sa jupe de gaze enroulee en spirale
Elle montre aux passants sa cuisse et ses genoux.
Le fard ecaille et coule aux deux coins de ses levres
Et sous le jroid qui morde, grelottante de fievres,
Elle essuie en pleurant son epaule en sueur;
Ses pieds gonfles et gourds retombent sans cadence
Et sous le Jablockhof a la bleme lueur
Le Clubman applaudh la Volupte, qui dame.
(Jean Lorrain}
Tihnitele noastre orase de provincie, cu boierimea lor, pe care o mentioneaza Caragiale in pasajul mai sus citat, ierarhice si patriarhale, nu ar ingadui nici in gluma o asemenea aratare si mai putin inca boierilor cu pricina sa li se spuna obraznicii in nas si sa faca si haz, de o asemenea scirba. Faclia de Pasti nu este de fapt decit monologul cu finaluri de drama, al unui hangiu ovrei, bolnav de friguri si halucinat. Nici hanul acesta nu e animat etniceste de vreun colt de tara si, fireste, mai putin inca hangiul. Istoria se poate petrece, deopotriva, in Serbia, in Macedonia, in Bulgaria, si poate, pe vremuri, in Rusia tarista. La Hanul lui Minjoala e mirajul oglindit in nu importa ce apa literara a Prabusirei Casei Usher de Edgar Poe. Elementele structurale ale povestirii, cel putin, sunt aceleasi si fantasticul joaca un rol similar. Caragiale insa automatizeaza fantasticul prin lipsa de reactiune efectiva a eroului fata de intimplarile povestite. Eroul principal al nuvelei accepta tot timpul peripetiile extraordinare prin care trece ca pe o fatalitate curenta, si se lasa dus de ele ca de lucruri normale ; abia daca, din cind in cind, mai mult a mirare decit a lupta, se imbujoreaza cu cite o cruce. Or, este logic ca, mai intii, un atare personagiu, redus la propriul sau schelet, sa nu poata avea un specific, si deci nici nationalitate. Elementele acestui fantastic nu isi au nici ele nationalitatea lor. Capra si pisica au fost in toate timpurile si in toate locurile elemente de vraja populara si de miraj nocturn. Le intilnim la arabi, la persani, in mitologia elena, in cadrul vrajitoriei tesaliene mai intii, si apoi, in Germania medievala, ca si in Franta. Interesul nuvelei, de alta parte, nu cade nici asupra hanului, nici asupra psihologiei personagiilor, nici asupra peisajului, ci exclusiv asupra imbinarii elementelor ei de fantastic. Nu i se poate, dar, atribui o nationalitate.
In vreme de razboi e povestea unui popa tilhar si apoi voluntar si a fratelui sau, hangiu, intr-un fel tot tilhar. Cel din urma e fata de cel dintii ca o fiara si, pe urma, amindoi isi sint, reciproc, la fel. Oarecare fantastic e si aici. Povestirea, prin acuitatea rautatii, prin unele foarte frumoase si minunat de juste notatii psihologice, insa, se incadreaza intr-un general omenesc, pe care nimic nu il mai leaga, etnic, de locul in care se petrece, de mediul prin care evolueaza, afara de indidentul intrarii in han a unei fetite, sa cumpere gaz si rachiu, si in care, mai ales, personagiile ies complet din starea lor sociala, culturala si sufleteasca, mult inferioare si oricum altfel caracterizabile.
Kir Ictnulea nu este, cum spune d. Ibraileanu, citat de Paul Zarifopol in prefata care insoteste primul volum al editiei complete a Culturii Nationale, chiar "adevarata nuvela istorica romaneasca", pentru a putea fi data drept model unui Slavici, unui Odobescu, unui Negruzzi sau unui Mihai Sadovenu, dar este, incontestabil, o foarte frumoasa povestire din vremea fanariotilor. Caragiale, in bucatile lud mari, pomenite pina acum, e mai ales un povestitor dramatic ; interesul povestirii insa cade exclusiv asupra dramei, si nicidecum asupra circumstantelor de mediu in care se petrece. Kir lanulea scapa mai mult decit celelalte acestei reguli, dar nici intr-un caz pina la a deveni de-a dreptul "adevarata povestire romaneasca". E caracteristica, insa, pentru evolutia pe care ar fi urmat-o, fara sa o fi desavirsit, cu amploare, dar pe care a schitat-o in Calul dracului Caragiale, scapat dupa indelungate straduinti artistice si dupa un tardiv contact cu scrisul modern, de o parte, al unor artisti ca Edgar Poe, ca Anatole France, cu povestitori italieni ca Machiavelli, sau poate ca Boccaccio, si, in sfirsit, cu povestirea orientala din O mie si una de nopti din cusca sufletului de teatru face un salt caracteristic in povestirea mare. Kir lanulea si Calul dracului dovedesc lucrul acesta. Celelalte, Masca rosie si Balerina de Amontillado, traduse din Edgar Poe, Abu Hasan, tradus din O mie de nopti si una, Razbunare, tradus din Carmen Sylva, Curiosul pedepsit, tradusa din Machiavelli, constituiesc desigur exercitii asupra genului, cu maestrii de mai sus. Nu pot, dar, caracteriza romaneste pe Caragiale. Singurele bucati efective in sensul acesta sunt numaa Fat frumos cu mot in frunte, de inspiratie populara, si a doua e neterminata, dar foarte frunoasa Poveste.
Bilantul acesta nu se opreste, fireste, decit foarte in treacat asupra valorii estetice incontestabile a lucrarilor mai sus amintite, cit la sublinierea putinei aderente etnice cu pamintul, cu mediul, cu spiritul romanesc, a operei lui Caragiale. Evident ca ligamente usoare exista. Ele insa nu depasesc pe acelea izvorite firesc din limba, in primul rind, si apoi din ceea ce, si peste vrerea lui, aproape cu de-a sila, urma sa i se strecoare intr-o intreaga viata de om, din afara inauntru, de la noi. Caragiale insa, si acolo unde caracteristica etnica putea fi o necesitate, a ramas deasupra ei, pina la limita maxima a unui mestesug care punea drama sau povestirea in atitudini suverane fata de lumea dimprejur, considerata ca simplu material de experiente si de exploatare literara. Sentimentul de iubire, sau de intelegere, lipsea logicei lui artistice.
Bucatile cele scurte, schitele si instantaneele lui cunoscute din Momente si Schite noua stau o dovada deplina a lucrului acesta. De data aceasta loviturile sunt scurte, repezi, de bici in fuga, de dispret, notule caracteristice, in superficialitatea lor, pentru un moment oarecare de viata a unuia sau altuia dintre clientii autorului, dar atita tot. Calatorul strain in mijlocul nostru se dovedeste .cu prisosinta din neintelegerea adinca a cauzelor vazute de el doar in efecte repezi, fara umanitate, fara orizonturi, automatizate pina la perfectie, dar si perfectionate pina la automatism. Automatismul in arta insa e doveditor totdeauna de neintelegere adinca a vietii sau de intentie preconceputa fie de slavire, fie de batjocura. Caragiale a ales pe cea din urma. De aci acea intreaga galerie de ticuri, care se pretind tipuri, toate lichele, prosti, agramati, gainari, pesti, curve, inconstienti sau numai meschini. Ridicolul mahalalei la suprafata ei e prins uneori in adevarate trasaturi de aqua-forte. Adincul acestei mahalale, insa, a scapat lui Caragiale, cu rezervoriile ei de forta pentru orase, izvorite, nu cum s-ar putea crede de la centru spre periferie, ci de la periferie spre centru dezvoltate, cu setea lor de ideal, caracterizata in toate marile miscari de renastere nationala, de la Tudor Vladimirescu si pina la cel mai recent liberalism, sau si mai incoace, la nevoie, si, in sfirsit, setea de cultura a lor evident aparenta in dosul cuvintelor stilcite si al notiunilor relativ scalamboiate, cu care, totusi, fiecare din acesti eroi tind sa faca un pas mai mult spre cultivare, cu vremea tot mai reala. Nici un singur om cinstit si intreg nu trece prin toata aceasta galerie de desme-tici de toate soiurile, pentru a atenua imaginea pe care opera acestui scriitor o da despre mediul si circumstantele in care a trecut. O singura exceptie, totusi : "cetateanul turmentat" din Scrisoarea pierduta. Acela insa e anonim si e betiv. Predilectia lui, apoi, pentru numele straine si ridicule, in special grecesti, este iarasi caracteristica. La o scoala primara de provincie sunt patru profesoare, de pilda, pe care le chiama Aglae Poppesco, Areti
Ionescu, Sevasti Ionescu si Aristi Poppesco. Un dictionar de nume proprii, recent descoperit si tiparit in volumul II al editiei Cultura Nationala, e plin de asemenea nume cu rezonanta greceasca de continut sau de alura ; mai putin, insa, decit opera lui realizata. Lucrul este simptomatic. Caragiale, poate, incepea sa simta nevoia de a-si pune si alte, mai solide, temelii in scrisul romanesc, decit notarea exclusiva a ridicolului dimprejur si caricaturala pina la tragism a particularismelor de efecte teatrale. Opera unui creator, pentru a se incadra unei literaturi, datoare este sa aiba si un caracter de umanistica, o moralitate, in sensul moralistilor din secolul al XVI-lea, al XVII-lea si al XVIII-lea francezi, sa reflecte, cu alte cuvinte, cel putin, o data cu imaginea ridicola, viciata sau defectuoasa numai, o societate si idealurile ei de mai bine, tendintele si directivele ei de indreptare, vointa de existenta organica si orientata, a societatii, in altfel se izoleaza de mediu prin necomprehensiunea lui si ramine doar o simpla curiozitate, care, din punct de vedere estetic, poate sa pastreze toata valoarea ei, mai mare sau mai mica, indiferent, dar nici intr-un caz nu poate deveni, etic, reprezentativa.
Caragiale insusi pare sa fi simtit lucrul acesta in clipa cind, dupa o pauza lunga, a cautat sa puna si picior de povestitor solid, refacindu-si parca intreaga sa faptura sufleteasca de pina atunci, din schitele, momentele si teatrul sau in citeva povestiri cu alura expresiva. Sfortarea inceputa prea tirziu a ramas insa abia la inceputurile ei si a fost, pe unde se manifestase si mai la vreme, dejucata de cautatorul de efecte dramatice din el.
Un alt lucru, apoi, si mai caracteristic este lipsa totala a oricarei femei, in sensul adevarat al cuvintului, din aceasta opera. Cele vreo duzina de "soro" si "tate", presarate prin toate bucatile si mai mari, si mai mici ale lui Caragiale, de "Sura" in Faclia de Pasti, de "Leanca" in Justitie, de domnisoara Nina si pandantul ei anonim din bucata cu reflexe din Demonul perversitatii de Edgar Poe, intatualta Intre doua povete, nevasta lui Canuta - om sucit, sau hangita chiar din Hanul lui Minjoala, cucoana Zoitica, dama buna si, in sfirsit, cortegiul intreg de Acrivite, Tincute, Mandici, Lucsite, doamna Parigoride, Kera Marghioala si chiar, din aceeasi bucata, Kir Ianulea, al carei subiect ar fi sa constituie un studiu mare asupra femeii, fiind vorba de un diavol trimis pe pamint de stapinul lui ca sa experimenteze pe femeie, nu sunt nici intr-un fel femei. Abia daca misca pretexte de papusi gaunoase pe ecranul fanteziei neintelegatoare a lui Caragiale, si ramin cu toatele in forma statica a unei conventionale stari de fapt de-o clipa. Nici una din ele nu se naste prin fapte si prin actiune, nu evolueaza in circumstante potrivnice sau favorabile, nu traieste in fatete de inerenta vietii complexitate. O anecdota oarecare le da chip de instantaneu luat de un fotograf stingaci, si le infatiseaza ca pe un gindac prins cu un ac intr-un conventional ierbar de plante artificiale. Cu aceste multiple lipse innascute de aderente, fireste, Caragiale fiind totusi un artist de valoare, ramine strain sufletului romanesc. Sufletul colectiv al unui popor poate fi prins si insusit, plecind in primul rind de la o mare dragoste fata de poporul acela, cercetindu-i raporturile lui cu Dumnezeu, ca idee si ca imagine relativ colectiva, cu semenii sai, cu natura, cu femeia, daca e vorba de un barbat, si cu barbatul, daca e vorba de o femeie. Cu neputinta de gasit un al cincelea termen de cunoastere.
Caragiale, insa, nu este nici un om religios, si mai putin inca un evlavios : "Cu adinca pietate mi-aduc aminte de bisericuta alba din mahalaua noastra. Ce limpede suna toaca de fier sub atingerea ciocanelor maestre ale dascalului Haralambie ! Ce vuiet armonic faceau cele doua clopote pe care le trageain de fringhii, noi, copiii, pe cind, de jos, de la toaca de fier, fara sa ne-ntrerupa, el ne striga : «Mai incet, ma ! sa nu le dogiti !» si ne-njura de pastile moase-mi, dupa ce ne luase la fiecare cite doi gologani de trei parale si oua rosii, ca sa ne lase sus in clopotnita !"
Rindurile de mai sus, cu variantele de rigoare, pot fi multiplicate dupa voie de cite ori este vorba de un contact cu ideea de evlavie. Biserica, in sine, ca simbol de credinta nu apare nicaieri, iar slujitorii ei sint, rind pe rind, sau cu toptanul, porci, betivi, criminali si hoti, unii subiect de drama penibila, iar altii ridiculi. O gindire inalta, religioasa sau atee, cu preocupari constante de cercetare a omului in raporturile lui fie si de negatie cu Dumnezeu, nu a ostenit de loc mintea si sufletul lui Caragialc, in nici una din paginile sale. Pe femeie a cunoscut-o atit de superficial, incit a eliminat-o pur si simplu, in ceea ce are ea etern si mare, din opera lui, redueind-o la ticuri de vulgara inregistrare a ei. Pe semeni, in parte fiecare, i-a dispretuit in colectia lui cu caracter de generalizare, de Mitica, de Trahanache, de Tipatescu, Ipingescu, Catavencu, conu Leonida, Guvidi, Lache, Mache, Misu etc, ere., iar colectiv, pe noi toti, ne-a inglobat in dispretul suveran exprimat in termenul sau cunoscut de daco-romani. O ultima lipsa, apoi, aceea a simtului naturii, este nu numai vadita, dar marturisita de el insusi in mai multe rinduri, ca o trasatura fundamentala a furei sale.
Si atunci este evident ca, inchise fiindu-i caile toate de apropiere si de cunoastere a noastra, proeminenta acestui scriitor sa apara in literatura romana cu caractere de ocupatie fanariota. Psihologia este aceea a marelui slujbas fanariot, care se socotea superior prin cultura si prin trecut lumei pe care era chemat sa o cirmuiasca sau numai sa o administreze, si pe care, astfel, o si dispretuia, cauta sa o tie la distanta si ii urmarea doar ticurile, naravurile, slabiaiunile, i le nota cu grije, si de data aceasta si cu talent literar, ca sa o poata si mai cu folos exploata.
Inaderenta lui Caragiale insa e si mai evidenta acolo unde a cautat sa adinceasca in psihologie personagiile si, neavind la indemina ticuri cu care sa le caracterizeze automatic, sau avind numai prea putine, si cu alte soiuri de rezonante decit acelea comode ale mahalalei, a fost silit sa vada creator in adincuri de ape turburi. Napasta, de pilda, e un model al genului. O circiuma de tara, un taran mistic si idiot in acelasi timp, o circiumarita care asteapta zece ani in sufletul ei inchis ca un mormint momentul unei razbunari' singeroase, si apod clipa razubunarii intr-o atmosfera de obsteasca apoteoza, aproape, a crimei. Drama aceasta s-ar putea petrece, poate, in Rusia sau in Scandinavia. La noi ideea de razbunare, in sensul acesta, nu exista ; razbunarea la romani e un act spontan, chiar cind capata infaptuire mai rirziu, si e determinat de intilnirea neasteptata a victimei, de o noua vexatie, sau de cine scie ce alte circumstante pendinte. Pregatirea ei in suflet, insa, ca pe o indepartata si clipa cu clipa asteptata si sporita sarbatoare neagra, este si ramine complet in afara psihologiei romanesti. Caragiale, din inaderenta, nu putea gasi acea adincime romaneasca pentru eroii lui, si atunci a fost silit sa-i imprumute aiurea. Drama lui are astfel un caracter rusesc, mai ales, si in general nordic. Insistam insa asupra celui rusesc, din pricina ca lumini rosii din Puterea intunericului a lui Tolstoi se revarsa in jocul de facle mistice in noapte al dramei lui Caragiale, mai direct si mai accentuat. Taranul acela idiot si mistic, apoi, si el daca totusi va fi putind exista, la nevoie,
Isi pe la noi, apoi ca si ceilalti parteneri ai lui din piesa, nu ne apartine decit cel mult prin patologie, prin caz unic, dar nici intr-un caz nu ne poate caracteriza. Patura taraneasca, deci, in adincurile ei, ramine inaccesibila lui Caragiale, tocmai din pricina acestor adincuri, in care nu are nici mijloacele de aderenta si nici rivna innascuta de a descinde. Orasele, in periferia lor, ii sunt cunoscute numai superficial, in ticuri, naravuri si reduse la miscari de marioneta. Ostilitatea lui innascuta, apoi, fata de nivelul cel putin, daca nu si de substanta in sine, in care circula ideea de democratie pe timpul infaptuirii operei lui Caragiale, l-a tinut departe de intelegerea mai adinca a tuturor nazuintelor si framintarilor societatii romanesti din vremea aceea a oraselor. Epoca batjocorita cu predilectie de Caragiale in personagiile lui e mai cu seama aceea a renasterii noastre politice si culturale si incercarile de modernizare a tarii dupa revolutia impotriva grecilor a domnului Tudor Vladimirescu. Democratia a fost calul lui de bataie predilect, fara ca pentru aceasta sa se aseze sufleteste ca si intelectualiceste la polul celalalt si sa se integreze, astfel, fie si unei minoritati romanesti, dar o minoritate cu traditii de cultura, cu ierarhie si cu tinuta de inalta demnitate. Popoarele, toate, isi alcatuiesc *faptura din crearea succesiva si adaogirea fiecaruia la cele precedente, a unei serii intregi de mituri. Noi, in epoca lui Caragiale, ceea ce insemneaza si citeva decenii care pot precede si urma scrisul si viata unui ins, am trait si ne-am faurit mitul ideiii noastre nationale si pe acela al unei asezari po-litico-sociale democratice, constitutionale si monarhice. Mitul acesta l-am faurit, fireste, dupa puterile colectivitatei romanesti si ale circumstantelor locale. El nu seamana nici cu mitul grecesc, al secolului lui Pericle, si nici cu acela englezesc, al Cartii Libertatilor britanice, si nici cu acela al monarhiilor Apusului. Este insa, clin acest punct de vedere, singura noastra realitate si strimbaturile lui, deficientele pe care i le putem gasi la tot pasul nu ne poate instraina de el decit cu pretul instrainarii de insasi substanta vie a poporului romanesc. Caragiale insa, reducindu4 la suprafetele lui cele mai ieftine, trebuia neaparat sa rarnina strain si de el ca si de celelalte caracteristice ale poporului romanesc. Lucrul este explicabil. Nu putea adera, cu inteligenta lui, la atit de putin lucru cit, prin dispozitie naturala, putea el vedea in tot acest mit in care, totusi, noi, romanii, numeasca-se ei He-liade Radulescu sau Balcescu, Alecsandri sau Kogalniceanu, Bratianu sau Golescu, credem cu totii, boieri sau mahalagii, functionari sau negustori, ca adversari sau ca inchinatori lui. Caragiale singur, in toata aceasta generatie, ne apare ca un simplu spectator al acestor vremuni creatoare a mitului Romaniei moderne si ca un blazat care cauta cu lupa uriase a spiritului sau caricatural toate defectele si toate tarele acestei epoci, oameni, clase sociale si mai ales politice, pentru a petrece cu ele, izolat si izolator. Daca ar fa sa ne cautam, astfel, imagina in opera lui Caragiale, concluzia imediata ar fi ca sintem cel mai de pe urma popor de pe suprafata globului, prin superficialitate, prin usurinta, prin ieftinatate. Evident, insa, ca avem de-a face cu doua oglinzi care, puse fata in fata, printr-un fel de rasturnare a legilor fizice cunoscute, in loc de a repercuta imagina dintre ele la infinit, si-o sterg dintr-o data in caricatura si in incomprehensiune reciproca. Caragiale in galeria reprezentatiilor sufletesti si intelectuale a spiritului romanesc ne apare in imagina hipo-tetica, dar atit de pitoreasca, pe care si-o dorea la O conferinta, rostita la Societatea protectoare a muzelor romane :
"Ma sui la tribuna, pe o estrada cu spatele la un perete pe care sunt reprezentate cele noua muze in pitoresti costume nationale romanesti. Daca stiam mai dinainte, veneam si eu in costum de ciobanas doinas, cu trei fluiere, unul de soc ce zice cu foc, unul de os ce zice frumos si altul de fag ce zice cu drag. Apollo national."
Adevarul e ca nu este departe de a fi venit chiar asa. Acest Apollo caragialesc insa nu este si national.
(Cuvintul liber, An. II, nr. 39, simbata, 3 august 1935, p. 4.)
Crezi ca ne lipseste ceva?
Poti adauga opera - comentariul,
eseul sau referatul despre opera care
Copyright © 2009 - 2024 : Autorii.com - Toate Drepturile rezervate.
