Enciclopedia marilor scriitori ai literaturii romane.
 
Inscrie-te si imbunatateste enciclopedia autorilor romani.
Am uitat parola Creaza cont nou
Home    Autori     Sinteze literare      Critica literara      Opere




Comentariu Scrisoarea III - antiteza dintre Prezent si Trecut de Mihai EMINESCU



Mihai EMINESCU Scrisoarea III
in Scrisoarea III, construita pe antiteza dintre Prezent si Trecut, persoana-tema a epistolei este chiar omul politic, conditionat istoric mai mult decat filosoful, artistul sau indragostitul din celelalte Scrisori. Textul nu vizeaza expres epoca lui Mircea cel Batran (de aici si licentelE), cat valoarea ei simbolica de timp ideal al Istoriei romanesti. Valoarea exemplara a Trecutului de Aur este evidenta in structura primei parti a Scrisorii III, care cuprinde secvente ce par inutile functiei de referinta pentru Prezentul decazut; de pilda, visul sultanului si nasterea Imperiului ^Otoman sau chiar scrisoarea tanarului fiu de domn. intalnirea dintre Mircea si Baiazid si batalia de la Rovine se desfasoara din vaste lumini legendare, fantezia romantica a poetului gaseste cu voluptate feeria nocturna a inceputului in visul sultanului. Luna preschimbata in fecioara, codrii, scanteierea diamantina a izvoarelor, fosnetele si casta atingere a iubirii, dulce durere, preced ca viziune a unui cosmos erotizat, expansiunea hiperbolica a alegoriei imperiu-copac; cresterea acestei umbre" care cuprinde lumea ia expresia unei enumeratii ample si repetitive, incarcata de rostirea solemna a unor repere geografice mitizate (Atlasul, Caucazul, Taurul si Balcanii seculari; / Vede Eufratul si Tigris, Nilul, Dunarea batrana- / Umbra arborelui falnic peste toate e stapana. / Astfel Asia, Europa, Africa cu-a ei pustiuri () / Vede tara langa tara si popor langa popor-"). Poetul alterneaza mereu ritmurile. Furtuna de biruinta din frunzisul sunator" incheie planul oniric, urmat de episodul unei idile orientale dand senzatia de coborare a raiului pe pamant spre implinirea profeticului vis, apoi de epica dinamica a cuceririlor Imperiului; verbe si repetitii sustinute (an cu an, neam cu neam, sultan dupa sultan, {ara dupa iara} dau impresia de zbor glorios al flamurei verzi, expresie metonimica a Imperiului, ale carui origine si putere sunt suprafiresti; de la asemenea inaltimi politice legendare se trece la momentul confruntarii lui Baiazid cu Mircea din secventa a doua. Aceasta cuprinde intalnirea dintre cele doua capetenii si se compune dintr-un segment descriptiv si dintr-un dialog realizat de fapt din doua monologuri. Descinderea otomana e similara unei invazii de lacuste (Vin de-ntuneca pamantul"; raspandindu-se in roiuri"), prezenta romanilor fiind camuflata de codru: Numa-n zarea departata suna codrul de stejari."



Dialogul dintre Mircea si Baiazid anticipeaza infruntarea armata; se ciocnesc doua personalitati si conceptii despre putere, la extreme opuse. Aceasta parte a Scrisorii e sustinuta de arta portretistica eminesciana, in a carei structura de adancime gasim antiteza nebunie-intelepciune, in sensul biblic al termenilor, cel dintai insemnand oarba trufie, agentul Raului in aceasta lume, de partea inteleptului fiind de-a pururi adevarul, dreptatea, puterea si in final izbanda. inteleptul e modest si pasnic, respecta ritualul primirii de oaspeti, incercand sa imblanzeasca astfel orgoliul sultanului, ignorand strategic ofensatoarea primire ce i se face; un semn de intelepciune este si acceptarea cu seninatate a inevitabilului (ce e scriS). Aceasta pace interioara nu provine din stoica inactiune ci din claritatea deciziei.



Urmeaza, in stil retoric, doua discursuri, amplificand prin sustinuta gradatie un conflict istorico-mitic, intrucat par a se confrunta Binele cu Raul istoric. Sultanul, care ameninta, in cazul nesupunerii voievodului roman, cu un dezastru, (coroana" ar fi fost iremediabil prefacuta in ramura de spini") incepe prin definirea puterii sale, ca si cum Mircea n-ar fi inteles-o (O, tu nici visezi, batrane"); intreg Aliotmanul" primeste ca termen antitetic ciot", metafora dispretuitoare pentru un domn batran, uscat, mort" - crede sultanul, gandind biologic nu spiritual, uitand suveranitatea domnului roman; fundamentala eroare, proprie celor innebuniti de orgoliu, care, orbiti de aparente, nu mai acced la esente. Rob al lumii exterioare, ale carei straluciri (glorie, putere, stapanirE) inseala, sultanul isi evoca triumfurile in termenii cantitatii (care evoca falosenia unor adversari vrednici de biruiT) prin enumeratie, repetitii, numerale (toata floarea cea vestita", tot ce sta in umbra crucii", Papa cu-a lui trei coroane", toate neamurile", se miscara rauri-rauri" - superlativ eminescian original, innegrind tot orizontul cu-a lor zeci de mii de scuturi", cate tabere", a lor multime", cata frunza, cata iarba"). Un alt procedeu este sublinierea aceleiasi urieseriii a invinsilor AA«prin metaforizarea hiperbolica a ciocnirilor armate devenite stihiale. Uraganul, fulgerele, turbarea furtunoasa care a cuprins pamant si mare, rauri, codri, pustiuri, innegrirea orizontului, padurile de lanci si sabii, marea tremurand inspaimantata (metafora personificatoarE), crunta vijelie dau impresia de dezlantuire apocaliptica a urii sultanului, care va surpa zidul de neinvins al cruciatilor. Seismul istoric produs nu urmareste doar o victorie militara ci si profanarea altarului" (Din pristolul de la Roma sa dau calului ovas"), altfel spus neantul umanitatii celuilalt. in finalul acestei cuvantari a manieI) sultanul revine la termenii initiali prin care il definise pe Mircea, toiag" si mosneag" desemnand batranetea ca slabiciune.



Discursul voievodului nostru incepe in tonalitate blajin-ironica, inlaturand progresiv valurile iluziei celui mandru". Mircea foloseste, impotriva persoanei intai a trufasei pofte de stapanire si egocentrismului, pluralul unei identificari cu poporul sau. Si el invoca trecutul, rezistenta glorioasa. Imprecizia cantitativa (multi, multime, imparatI) e replica ironica la estimarile numerice ale sultanului. Ironia capata pregnanta intr-un joc de cuvinte obtinut prin inversarea termenilor din structurile consacrate ale pretentiei de stapanire (a cere pamant si apA) si desfiintarii (expresia populara o apa s-un"pamanT). Spre depsebire de sultan, care insista asupra momentului glorios al deciziei (Am jurat ca peste dansii sa trec falnic, fara pas"), Mircea consemneaza disparitia parca fabuloasa a invadatorilor (Cum venira, se facura toti o apa si-un pamant"), intelegand slabiciunea sultanului pentru rangul celor invinsi (imparati, regi, cavalerii de la Malta, PapA), Mircea stinge falsele straluciri, aratand ca dedesubtul lor se afla aceeasi vanitate: Laurii voiau sa-i smulga de pe fruntea ta de fier". Abia in acest moment apare eul marelui patriot, cu toata prestanta lui nobiliara: Eu? imi apar saracia si nevoile si neamul"-Se detaseaza astfel o conceptie despre conducator ca slujitor al neamului sau fata de cea a stapanului slujit de popoare supuse. Prin saracia si nevoile" intelegem idealul de moderatie si echilibru, specific romanilor din aceste vremuri, surzi la imbierile luxului si lacomiei. in sfarsit, raspunsul voievodului se incheie, intr-o antitetica simetrie cu cel al sultanului, cu elogiul iubirii de tara, ax de strategie politica. Agent al urii, Baiazid va declansa ura intregului spatiu. Motivul naturii solidare cu romanul din intreaga noastra poezie capata la Eminescu memorabila formulare, devenita reper al firescului in exprimarea sentimentului patriotic (Si de-aceea tot ce misca-n tara asta, raul, ramul, / Mi-e prieten numai mie, iara tie dusman este"). Demontand" tirada sultanului, aratand precaritatea faimei lui, Mircea incheie cu reversul figurarii poetice a urii - zidul neinvins"; iubirea de mosie e un zid. in acest punct cantitatea" e biruita de puterea launtrica, ostila agresorului, de dragostea de libertate.





Armele vor confirma biruinta dreptatii. Codrul, abia inregistrat in momentul descinderii otomane, se insufleteste. Secventa penultima a partii intai - lupta de la Rovine - urmeaza rapid convorbirii capeteniilor, ca semn al promptitudinii unui raspuns vitejesc in urma unui esec diplomatic: Si abia pleca batranul ce mai frea/nat, ce mai zbucium! / Codrul clocoti de zgomot si de arme si de bucium". intr-o alternanta de lumini si umbre, care compun o panorama picturala, sobra, dramatica, miscarea si imaginile poetice auditive sunt organizate intr-o succesiune enumerativa, cu multe propozitii principale, sugestie a ritmului ametitor in care se desfasoara evenimentele. Prima impresie e de multime spornica a aparatorilor Tarii Romanesti - mii" se repeta, implu campul", roiesc" au aceeasi valoare; in contrast cu acel n-avem osti" din finalul replicii lui Mircea, senzatia e de puzderie. Verbele miscarii tumultuoase (iau, bat, se intind, vajiind, ridica, se clatina, cadeau, se rastoarna, cad, se toarna, lovind, se naruie, mana, vine, calca, durduind, soseau, trec, se-mprastie, venind, goneau, manA) -sunt sonore"; aceleasi elemente uranice prezente si in descrierea sultanului^par de data aceasta in constructii verbale ale prezentului unei lupte care pare sa ameninte echilibrul universal; nourii de arama, ropotul de grindeni, intunecarea orizontului, vijelia, plesnetul ploii sunt termeni figurati ai unei dezlantuiri armate eshatologice: Si lovind in fata, -n spate, ca si crivatul si gerul, / Pe pamant lor li se pare ca se naruie tot cerul" Poetul traduce plastic inpresia de ansamblu a unei oarbe si implacabile insurectii (Lanci scanteie lungi in soare, arcuri se intind in vant"), accelereaza ritmul de actiune al unei suprafiresti puteri combative a aparatorilor. Adversarii apar numai in imagini ale caderii (se clatina, cad, risipite, cadeau, se rastoarna, se-mprastiE). Ca si la Alecsandri sau Cosbuc, gasim in aceasta descriere a luptei imaginea similara defrisarii unei mase vegetale de catre brava noastra armie: Printre cetele pagane trec rupandu-si large uliti".

Deschiderea vocalica din ultimul vers al secventei (Iar in urma lor se-ntinde falnic armia romana") imprima imaginii o luminozitate triumfala.

Ultima secventa a primei oarti incheie incursiunea in veacul de aur prin contrastanta seiiinatate de dupa marea batalie; sentimentul intim apare in ipostaza cea mai nobila, fiind vorba de unul dintre fii falnicului domn, a carui carte" respecta modelul popular (o doina de cataniE) sintetizand, in simplitatea pura a termenilor, frumusetea sufleteasca (ochii cu sprancenele") si spatiul silvestru (codrul cu poienile"). Reinstaurarea armoniei nocturne care preceda epistola (Pan ce izvorasc din veacuri stele una cate una / Si din neguri, dintre codri, tremurand s-arata luna") redescopera echilibrul, vremelnic perturbat de zgomotul armelor, acel paradis terestru in care frumusetea, eroismul si dragostea, credinta in Dumnezeu si seninatatea evoca neprihanita copilarie a umanitatii. in cele doua versuri care leaga partea intai de partea a doua a Scrisorii, precum o incheietura de carte, gasim simetriile edificatoare pentru relevanta antitezei: asa vremi" (trecutuL) -veacul nostru" (prezentuL), termeni corespunzatori opozitiei cronicarii si rapsozii" - saltimbancii si irozii". Epica cea mare a trecutului a devenit comedie - timpul epopeii se opune balciului, fapta eroica, unui teatru de papusi grotesti.



Veacul de aur, evocat in partea intai a Scrisorii III, a ramas in letopiset", dar revine ca moda" in discu/sul demagogic. Autorul Scrisorii a dorit sa desparta adevarul de minciuna falsilor patrioti care invoca trecutul. in partea a doua, cea mai importanta, de fapt, termenul prim al antitezei, e descris prezentul cu o verva pamfletara inegalabila. Ideea de sustinere a satirei, e aceea ca politica prezentului are drept altar": spoiala" - neautenticul. Ideea care asigura coeziunea imaginilor este aceea de teatru grotesc: N-avem oameni ce se lupta cu retoricele suliti / in aplauzele grele a canaliei de uliti, /, Panglicari in ale tarii care joaca ca pe funii, / Masti cu toate de renume din comedia minciunii?" Eroicele arme ale trecutului au devenit pura retorica. Totul e fictiune scenica. De aceea poetul va infatisa paralel lustrul demagogic si reversul dezgustator, patrie, virtute, fata de stalp de cafenele. Invectivele devin corozive in portretul grotesc (Vezi colo pe. uraciunea, fara suflet, fara cuget, / Cu privirea-mparosata si la falci umflat si buget, / Negru, cocosat si lacom, un izvor de siretlicuri, / La tovarasii sai" spune veninoasele nimicuri") si cresc in avalansa: pocitura, bulbucatii ochi de broasca, ctitori de asezaminte unde spumega desfraul, cu evlavie de vulpe; toate aceste montruozitati morale se dedau spectacolului care a ajuns sa fie viata publica: schime, cantece si jocuri; spuma asta-nveninata, asta plebe, ast gunoi, smintit si starpitura, insemnat cu pata putrejunii, perfid si lacom, fonfii si flecarii, gagautii si gusatii, balbaiti cu gura stramba, rai si fameni, aceasta ciuma-n lume, aceste creaturi, smintitele lor guri, un infern moral, care, opus nobilei origini a poporului nostru (urmas al RomeI) produce exploziile in lant ale unei revolte irepresibile. Portretul tanarului scolit in Apus e al filfizonului, al omului cu preocupari derizorii. Termenii se succed in perechi antinomice pentru a se arata cum o generatie irecuperabila, o umanitate a nonvalorii surpa in chip iremediabil virtutile traditionale: minte - sticluta de pomada, tinta (ideaL) -betisor de promenada, stiinta - vals de Bal-Mabil, avere - papuc de curtezana. Indignarea poetului e provocata mai ales de trucurile demagogiei: Cand vedeam ca toti aceia care vorbe mari arunca / Numai banul il vaneaza si castigul fara munca" E ca si cum paharul plin al maniei se, revarsa la vederea impietatii fata de patrimoniul de glorii": Dar lasati macar stramosii ca sa doarma-n colb de cronici". Scrisoarea ///evoca trecutul pentru a salva adevarul veacului de aur, amenintat de desfraul verbal al prezentului. Trecutul, a carui chintesenta devine epoca lui Mircea cel Batran e legenda, epopee, iubire, in regatul natural al codrilor, raurilor, poienelor; prezentul,, teritprjut, citadin al canaliei, ulitele si cafeneaua.



Sfatul tarii devine centrul unei mascarade. Poetul depaseste chiar sfera politicului, descriind o degenerare a rasei umane, un regres ontologic. De aceea singura solutie i se pare exterminarea; Sa dai foc la puscarie si la casa de nebuni!", purificare apocaliptica ceruta de letopiset" -



Cartea neamului, al carei Adevar trebuie salvat. Iata ratiunea acestui text din mai 1881.

 

Crezi ca ne lipseste ceva?

Poti adauga opera - comentariul, eseul sau referatul despre opera care lipseste.




Politica de confidentialitate




Copyright © 2009 - 2024 : Autorii.com - Toate Drepturile rezervate.