in Marturisirile literare din 1932 Octavian Goga il defineste pe scriitor ca pe o calauza suprema a poporului, fiind glasul de trambita al durerii acestuia.
Rugaciunea poetului e un crez artistic, marturisit Creatorului suprem. in primele doua strofe apare proiectia alegorica a unui impas existential. Poetul ii cere lui Dumnezeu ajutorul, cu smerenia dreptuluicredincios, pentru a-si gasi drumul in viata, ratiunea de a exista. In afara acesteia omul se simte istovit de ratacire, pandit de primejdii, intunecat, iata relieful unui simbolic peisaj existential infernal: "in drum mi se deschid prapastii,/Si-n negura se-mbraca zarea." in finalul strofei a doua el cere vederea launtrica: "Tu, Doamne, vazul meu indreapta.", prin care se va identifica mereu cu cei ramasi in urma, cu suferinta unui popor uitat parca. Strofa a doua e dedicata luptei cu ispitele care acopera vederea. Imaginea ispitelor care tulbura izvorul energiilor sufletesti curate figureaza lupta interioara a artistului. Prima lui conditie de existenta e puritatea morala obtinuta prin eliberarea de patimile proprii. Egoismul intoarcerii spre sine devine in conceptia poetului un pacat de care se-vrea curatit. Observam ca soarta lui si soarta lumii spre care se intoarce sunt deopotriva de rele; cu atat mai mult uimeste patetica dorinta de a-si uita rostul, prada ursitei mastere, ca astfel poezia-plans pe care o va scrie sa exp rime jalea tuturor. Gasindu-si doar in acst chip axa etica, el va primi si cheia marilor taine ale universului, fiind investit cu energiile sufletesti primordiale, afland resurse vitale nesecate caci va primi astfel darul de a canta, adevarul (luminA), contopit cu glasul plin de iubire al intregii creatii ("Da-mi cantecul si da-mi lumina / Si zvonul firii-ndragostite; / Da-i raza soarelui de vara / Pleoapei mele ostenite"). Procedeele care structureaza discursul liric sunt anafora si metafora imploratiei, de unde impresia de discurs eclesiastic persuasiv. Poetul doreste sa razbune apocaliptic robiile de veacuri. El cere un suflet stihial; prin termenii uranieni (viforul, furtuna, bolta aprinsa, fulgerele albastrE) se exprima tensiunea launtrica a unei dezlantuiri de manie cosmica. Astfel arata pentru Octavian Goga sentimentul ravasitor al iubirii de neam, din care se naste poezia: "Cantareapatimirii noastre". La extrema opusa intimismului, o astfel de lirica va fi glas de arama Pentru poetul unei Transilvanii aflate sub dominatie straina, pentru un popor inrobit, arta e manifest eliberator, iar artistul, ca vechii profeti, poseda dumnezeiasca investitura a salvarii tuturor prin cuvantul inspirat, menire pentru care trebuie sa se uite pe sine, sa fie vesnic treaz. Ca sa invinga Raul lumii, creatorul trebuie sa se invinga pe sine.
Octavian Goga nu este un poet religios, ca V. Voiculescu, de pilda, in sensul abordarii unei tematici axate pe relatia cu cerul, ci are acel sentiment religios al patriei transilvane, pe care il aflam si astazi la barzii
Ardealului. Oamenii^ incercatei tari dintre munti se simt mai aproape de Dumnezeu. intr-un fel, fiecare poem al lui Goga este o Rugaciune.