A aparut in revista Luceafarul", la 1 septembrie 1905, fiind publicata, in acelasi an, in fruntea volumului Poezii.
Poezia
Rugaciune exprima conceptia lui Oc-tavian Goga despre misiunea poetului. in nenumarate randuri Goga si-a exprimat convingerile despre rolul scriitorului si finalitatea sociala a artei.
Esenta crezului sau artistic consta in intelegerea poeziei ca arma de lupta impotriva asupririi sociale si nationale. in Fragmente autobiografice regasim urmatoarele afirmatii: Eu. grafie structurii mele sufletesti, am crezut intotdeauna ca scriitorul trebuie sa fie un luptator, un deschizator de drumuri, un mare pedagog al neamului din care face parte, un om care filtreaza durerile poporului prin sufletul lui si se transforma intr-o trambita de alarma. () Am vazut in scriitor un sa-manator de credinte si un samanaior de biruinta. O asemenea atmosfera in care traiam eu nu putea sa produca o alta constiinta literara decai aceasta. Mi se pare ca in asemenea circumstante framantarile de ordin pur individual trebuie sa fie puse la o parte; ca, in vaierul celor multi si in aceasta miscare a maselor, sufletul tau tre buie sa fie framantai, trebuie sa fie un bucium care, pe varfuri de munti, seamana revolta din culme in culme, din pisc in pisc. Iata care a fost crezul meu literar din acele vremuri."
Poetul, asemenea u-nui drumet ratacii si istovit, adreseaza divinitatii ruga fierbinte de a-i arata cararea" cea buna, care il poate duce la indeplinirea misiunii sale, de calauza a poporului.
Dorind sa se smulga din haosul ispitelor intime, care-i tulbura izvorul/Din care sufletul s-adapa", cere sa i se indrepte vazul in veci spre cei ramasi in urma ".
Prin urmare, poetul doreste sa i se dea puterea de a se uita pe sine, de a respinge framantarile marunte, pentru a-si indrepta privirea catre cei slabi, catre cei ramasi in urma", pe care trebuie sa-i conduca, sa-i indrume, conform menirii sale.
Pentru aceasta, bratul lui trebuie sa fie inarmat cu taria urii si-a iubirii", adica cu capacitatea de a li obiectiv, de a nu se lasa nicicand prada propriilor patimi: Alunga patimile mele,/Pe veci strigarea lor o frange,/Si de durerea altor inimi/inva-ta-ma pe mine-a plange".
Rugaciunea adresata divinitatii continua, poetul cerand pentru sine capacitatea de a patrunde durerile, nazuintele si revolta celor multi, pentru a le putea da expresie lirica: Da-mi tot amarul, toata truda/ Atator doruri fara tea-, curi, /Da-mi viforul in care urla/Si gem robiile de veacuri".
Poetul isi asuma responsabilitatea unei arte in care sa planga nu rostul" lui, ci Jalea unei lumi" intregi, durerea multimilor care gem in umbra".
Ultimul vers al poeziei are, in concentrarea, in laconismul lui, valoare programatica: Cantarea patimirii noastre" este sintagma ce a ajuns sa defineasca esenta insasi a creatiei lui Goga.
