Enciclopedia marilor scriitori ai literaturii romane.
 
Inscrie-te si imbunatateste enciclopedia autorilor romani.
Am uitat parola Creaza cont nou
Home    Autori     Sinteze literare      Critica literara      Opere





LEXICOLOGIA despre Sinteze literare





CUVA‚NTUL SI UNITA‚TILE SUPERIOARE CUVA‚NTULUI*

Unitatea imediat superioara morfemului este o combinatie de morfeme, ceea ce unii structuralisti numesc, in virtutea traditiei, c u v a n t sau a€“ cu o terminologie noua a€“ sintagma minimala.

Faptul ca morfemul n-a putut fi inca definit cu precizie, ca si marile deosebiri care privesc modul imbinarii morfemelor in limbi diferite, explica de ce nu s-a formulat inca o teorie structuralista unitara a acestui tip de unitati. Cuvantul (sintagma minimalA) apare ca o entitate deosebita de morfem prin relativa lui autonomie in procesul de comunicare. Aceasta insusire se reflecta, in:

A) posibilitatea de a interverti ordinea cuvintelor: explica elevilor lectia, explica lectia elevilor (in schimb, ordinea morfemelor din, de exemplu, elev/i/lor e singura posibilA); faptul este mai evident in latina, unde propozitii ca magister discipulis dixit A„profesorul spuse elevilora€ť admit orice ordine a celor trei cuvinte constitutive;

B) faptul ca un cuvant poate alcatui el singur o comunicare (Doarme. Zapada!

    Repede!

    Bunicii a€“ ca raspuns la intrebarea Cui i-ai lasat vorba?). Nici unul din morfemele care compun cuvinte ca frumusica, vanatorule, lucrand etc. nu poate aparea izolat de context (frumus, ica, van, ator, ul, e, lucr, anD).

Constatarile acestea i-au facut pe unii structuralisti sa defineasca cuvantul fie ca cea mai mica unitate cu sens care poate fi deplasata in interiorul unui enunt1, fie ca A„forma minimala liberaa€ť2.

Lingvistica traditionala recunoaste ca unitati superioare cuvantului partea de propozitie (acest roman de aventuri este foarte captivant contine sapte cuvinte, dar numai patru parti de propozitie: subiect, doua atribute si predicat nominaL), propozitia si fraza. Structuralistii admit, in general, o singura unitate superioara cuvantului, enuntul, definit ca A„segment sonor care poate aparea intre doua pauzea€ť, ceea ce a€“ in terminologia obisnuita a€“ corespunde unei parti de propozitie, unei propozitii sau chiar unei fraze foarte lungi si complexe. Partile unui enunt se combina intre ele in grupuri diferite ca intindere si ca structura, pentru care structuralistii folosesc denumirea comuna de sintagma sau constitut.




Sintagma este, in general, conceputa ca o unitate binara (se descompune in doi termeni, intre care exista o relatie de subordonarE). De exemplu, in propozitia am citit un nou roman de aventuri, sunt sintagme (constituturI):

un nou roman de aventuri

un nou roman

de aventuri

un roman

De altfel, toata propozitia poate fi numita sintagma3 (constituT) in fraza am citit un nou roman de aventuri pe care l-am cumparat ieri. De aceasta problema, care priveste tratarea structurala a compartimentului limbii numit in lingvistica traditionala sintaxa, va fi vorba pe larg in capitolele urmatoare.

Trecerea de la un nivel de segmentare la altul, de la un tip de unitate la altul, se face conform unui principiu cunoscut sub denumirea de stratificare: o unitate lingvistica de un anumit nivel e alcatuita dintr-un sir de unitati de rang imediat inferior, eventual dintr-o singura unitate inferioara. Din acest principiu de ierarhizare decurge o consecinta fireasca: numarul unitatilor de rang superior e mai mare decat numarul unitatilor de nivel inferior. De pilda, morfemele se compun din foneme (conform principiului stratificariI), iar numarul morfemelor intrece cu mult pe cel al fonemelor (consecinta principiului stratificariI). Tot asa, enunturile sunt alcatuite din lanturi de cuvinte, dar numarul enunturilor e mult mai mare decat cel al cuvintelor.

Theodor HRISTEA

INTRODUCERE AŽN STUDIUL VOCABULARULUI*

NOTIUNI GENERALE DE LEXICOLOGIE

1. Totalitatea cuvintelor care exista si care au existat, candva, intrA¬-o limba oarecare formeaza lexicul sau vocabularul acesteia, iar disciplina care studiaza componenta lexicala a unei limbi poarta numele de lexicologie (termen imprumutat din fr. lexicologie, in a carui prima parte recunoastem grec. lexis, care inseamna A„cuvanta€ť). Exista o lexicologie sincronica sau descriptiva, care studiaza vocabularul unei limbi la un moment dat al existentei ei (de obicei momentul actuaL) si o lexicologie diacronica sau istorica, al carei obiect de cercetare il constituie istoria sau dezvoltarea vocabularului de-a lungul timpului si in stransa legatura cu evolutia societatii umane.

2. Majoritatea cercetatorilor concep lexicologia intr-un sens foarte larg, ingloband in ea tot ce tine de studiul cuvantului si al vocabularului ca parte integranta a unei limbi. Exista insa si altii care o separa de semantica si de etimologie (interesata de originea si evolutia cuvinteloR), apoi de formarea cuvintelor, de frazeologie si, desigur, de lexicografie (care e mai veche decit lexicologia propriu-zisa, fiindca inceputurile ei rudimentare dateaza inca din antichitatE).

Desi putem admite ca lexicografia este o ramura a lexicologiei (considerata in sensul cel mai larg cu putintA), ea nu trebuie in nici un caz confundata cu aceasta din urma, care e o disciplina lingvistica in primul rand teoretica. Spre deosebire de lexicologie, lexicografia stabileste principiile si metodele de intocmire a dictionarelor (monolingve, bilingve, explicative, etimologice, enciclopedice, ortografice s.a.m.D). Prin lexicografie nu se intelege insa numai A„tehnica de alcatuire a dictionarelora€ť, desi acest sens este, desigur, primordial si se suprapune, in ultima analiza, peste cel (mai putin expliciT) de A„ramura a lexicologiei aplicatea€ť. Prin acelasi termen mai desemnam, adeseori, totalitatea dictionarelor de care dispune o limba oarecare (de obicei intr-o epoca precis determinatA). Din acest punct de vedere, vorbim, spre exemplu, de lexicografia romaneasca din epoca actuala sau din perioada cuprinsa intre cele doua razboaie mondiale.

IMPORTANTA VOCABULARULUI

AŽn invatamantul nostru de toate gradele, studiul lexicului merita o atentie mult mai mare decat i se acorda in momentul de fata din cateva motive pe care le consideram fundamentale. Cel dintai se refera la faptul ca bogatia unei limbi este data, in primul rand, de bogatia si de varietatea vocabularului ei, teza unanim acceptata atat in lingvistica generala, cat si in cea romaneasca. AŽn al doilea rand, se admite (iarasi indeobstE) ca schimbarile care au loc in societate, precum si spectaculoasele progrese ale stiintei si tehnicii contemporane se reflecta in primul rand si nemijlocit in vocabular, considerat, pe buna dreptate, ca fiind compartimentul limbii cel mai labil si mai deschis influentelor din afara. Legatura dintre istoria lexicului si istoria societatii este atat de stransa si de evidenta, incat celebrul lingvist francez Antoine Meillet se considera pe deplin indreptatit sa afirme ca A„orice vocabular exprima, de fapt, o civilizatiea€ť. De aici rezulta necesitatea de a-l studia cat mai temeinic si, ori de cate ori este posibil, in indisolubila legatura cu prefacerile de diverse naturi care au loc in viata materiala si spirituala a unei anumite colectivitati lingvistice.



Relatia existenta intre dezvoltarea vocabularului si a societatii este puternic subliniata si de alti lingvisti (romani sau strainI). Unii dintre acestia considera ca lexicologia are chiar o situatie speciala in sensul ca ocupa un loc particular intre lingvistica si sociologie. Vezi, de exemplu, G e o r g e s M a t o r A© (La mA©thode en lexicologie, Paris, 1953), care defineste lexicologia ca o A„disciplina sociologicaa€ť (p. 50) si care, asemenea lui A. Meillet, considera ca A„vocabularul este expresia societatiia€ť (p. 62), ceea ce inseamna ca acesta reflecta un anumit stadiu de civilizatie si ca progresul lui e determinat in special de factori extralingvistici.

Un alt motiv pentru care e necesar sa acordam mai multa atentie studierii vocabularului este de natura s t i l i s t i c a. Precum se stie, lexicul este aspectul cel mai specific al fiecarui stil functional (beletristic, stintific, administrativ si publicistiC). De aici intelegem ca deosebirile dintre stilurile amintite (privite ca variante functionale ale limbii literarE) se reduc, in primul rand, la deosebiri de vocabular si de frazeologie (adica imbinari de cuvinte cu caracter constant mai mult sau mai putin sudate ori inchegatE).

La cele spuse pana aici, trebuie adaugat ca imbogatirea si perfectionarea vocabularului constituie un lucru mult mai greu de realizat decat insusirea regulilor gramaticale ale limbii materne. Este unanim admis ca, inca de la varsta prescolara, copilul stapaneste, in linii mari, sistemul gramatical al limbii pe care o vorbeste, insa achizitionarea de noi cuvinte si folosirea lor corecta raman un deziderat permanent de-a lungul intregii sale vieti. AŽn stransa legatura cu cele afirmate mai inainte, subliniem ca nici asa-zisa optimizare a comunicarii (despre care se vorbeste atat de mult in ultima vremE) nu e posibila fara un vocabular bogat si corect intrebuintat. Avand in vedere ca greselile de ordin lexical sunt numeroase si, in general, mai grave decat cele de natura gramaticala (cum am demonstrat pe larg in LL, nr. din 1975, p. 43, 48), se impune ca si din acest punct de vedere studiul vocabularului sa fie extins si aprofundat.

CONCEPTUL DE CUVA‚NT

Dupa ce am aratat, fie si pe scurt, in ce rezida importanta studiului vocabularului, sunt necesare macar cateva precizari in legatura cu unitatea de baza a lexicului, care este CUVA‚NTUL. Conform celei mai cunoscute dintre numeroasele definitii care s-au dat acestui concept, el reprezinta asocierea unuia sau mai multor sensuri cu un complex sau invelis sonor susceptibil de o intrebuintare gramaticala in procesul comunicarii. Ca unitate lexicala intre o forma sonora, acustica sau materiala si un continut semantic (redus uneori la un singur senS), cuvantul este constituit nu numai din asa-zisa A„forma tipa€ť (pe care o gasim inserata in dictionarE), ci din toate formele lui gramaticale sau flexionare. Aceasta inseamna ca orice cuvant flexibil reprezinta o unitate intr-o diversitate de forme sau aspecte gramaticale. Recurgand la un exemplu, vom spune ca fac, faci, facem, facui, facea, facuram, facusera, facut si altele sunt toate forme flexionare si deci realizari concrete ale aceluiasi cuvant abstract, care este verbul a face. Numeroasele sensuri ale verbului in discutie nu constituie nici ele un cuvant separat, ci toate alcatuiesc continutul semantic al acestui verb, considerat o singura unitate si din acest punct de vedere. Ideea referitoare la cuvant ca unitate lexicala si gramaticala este clar exprimata mai ales in GLR (p. 14-15). Concepand cuvantul in felul acesta, inseamna ca nu putem incadra in aceeasi unitate lexicala forme flexionare care au fost, candva, in raport de variatie libera, dar s-au specializat, in cele din urma, pentru exprimarea anumitor sensuri lexicale. Astfel, in limba romana actuala, se spune exclusiv A„acord atentie cuivaa€ť, dar A„acordez un instrument muzicala€ť, desi forma de infinitiv a celor doua verbe este aceeasi, si anume acorda (din fr. accorder, ital. accordarE). Tot asa, fata de unicul singular raport, formele de plural rapoarte si raporturi inseamna, prima A„referate, comunicari, dari de seamaa€ť, iar a doua A„relatii, legaturia€ť. AŽn momentul in care o forma flexionara s-a specializat pentru exprimarea unui anumit sens al cuvantului polisemantic, unitatea lexicala initiala s-a scindat in doua sau chiar trei cuvinte diferite, care trebuie considerate omonime partiale (de exemplu capete, capi si capuri sau coarne, corni si cornurI).



AŽn urma precizarilor facute rezulta ca e gresit sa vedem in cap, corn, pas si altele, substantive cu doua sau trei forme de plural si sa le punem alaturi de coperte a€“ coperti, tarance a€“ taranci sau inghetate a€“ inghetati, care nu se deosebesc catusi de putin din punctul de vedere al sensului. De altfel, uneori chiar etimologia directa sau imediata a unora dintre aceste cuvinte e diferita, ceea ce e un motiv in plus sa le separam in dictionare si sa le interpretam ca omonime partiale, deci altfel decat erau ele considerate in anumite manuale scolare. Cap (cu sensul de A„promontoriua€ť) provine din franceza (caP) si tot din aceasta limba l-am primit pe pas cu sensul de A„trecatoarea€ť, in timp ce cap (pl. capetE) si pas (pl. pasI) sunt mostenite din limba latina. O diferenta clara trebuie facuta si intre a turna (apa, vin etc.) si a turna (un filM), a caror forma corecta, la persoana a III-a singular si plural, este toarna si, respectiv, turneaza. [a€¦]. Pentru problema in discutie, vezi, mai pe larg, Mioara Avram, Mijloace morfologice de diferentiere lexicala in limba romana, in SCL IX (1958), nr. 3, p. 315-337.

CUVA‚NTUL AŽN RAPORTURILE LUI CU VARIANTELE

1. O atentie speciala merita si problema VARIANTELOR unui cuvant, care nu trebuie puse, in nici un caz, pe acelasi plan cu unitatile lexicale propriu-zise. Acestea sunt tot realizari concrete ale unui cuvant, dar de alt tip decat cele morfologice (de exemplu: casa, casei, caselor etc.). Astfel, in raport cu forma literara coregrafie (din fr. chorA©graphiE), pronuntarea coreografie (explicabila prin ital. coreografiA) reprezinta o simpla varianta lexicala, nu un alt cuvant, intrucat cele doua complexe fonetice aproape identice exprima absolut aceeasi realitate, adica au un continut semantic identic. Tot variante de aceeasi natura sunt, de exemplu, stofa (comp. germ. StofF), personagiu (comp. ital. personaggiO) fata de formele corecte stofa si personaj, pe care le-am imprumutat din ital. stoffa si fr. personnage.

2. Numeroaselor variante de provenienta externa li se opun cele create in interiorul limbii romane (sau al altei limbI) pe cale pur fonetica, prin analogie sau prin alte procedee, cum sunt: etimologia populara, contaminatia, hipercorectitudinea etc. Aparute in limba romana sunt, spre exemplu, inerva, complect, decreptitudine, repercursiune, lungoare, pantomina, piftea, juva(I)er si altele (in loc de formele corecte: enerva, complet, decrepitudine, repercusiune, lingoare si langoare, pantomima, chiftea, giuvaier s.a.m.D). Tot variante invechite sunt si emotiune, inspectiune, directiune etc. (fata de emotie, inspectie, directie si multe altele, care s-au fixat definitiv in limba literara sub aceasta forma mai scurta si deci mai comodA). AŽn schimb, fractie-fractiune, ratie-ratiune, reactie-reactiune, sectie-sectiune, statie-statiune si altele (care pot fi gasite in AŽOOP sau in DOOM) constituie unitati lexicale distincte, pentru ca sunt net specializate din punct de vedere semantic. AŽn dictionare ele trebuie tratate in articole separate, dar lucrarile noastre lexicografice nu procedeaza intotdeauna corect si mai ales consecvent nici din acest punct de vedere. Astfel, chiar in DLR (tom. VIII, p. 404-405) pensie, pensiune si pension sunt gresit tratate in cadrul aceluiasi articol de dictionar (PENSIE), in loc sa fie considerate trei unitati lexicale distincte (ca in DOOM, DEX2 etc.).

AŽn urma intregii discutii retinem ca variantele trebuie grupate cu forma considerata literara si tratate impreuna cu aceasta ca un singur cuvant (de exemplu ciocolata cu variantele: socolata, socolada, ciocolada si chiar ciucalata, care este o rostire profund incultA).

3. AŽn mod exceptional, o varianta se poate transforma in cuvant de sine statator daca se specializeaza din punct de vedere semantic in raport cu forma literara de care a depins initial. Afirmatia este valabila chiar pentru o pronuntare inculta, cum a fost, candva, transperant (acceptat in limba literara sub aceasta forma, dar numai cu sensul de A„stora€ť). AŽn loc de un singur cuvant, care a fost, de la inceput, transparent (cu varianta transperanT) avem astazi doua cuvinte cu forme si sensuri diferite, dar care se reduc, in ultima analiza, la acelasi etimon strain, si anume fr. transparent.



4. O mentiune speciala merita asa-zisele v a r i a n t e l i t e r a r e l i b e r e (cum sunt ele numite in DOOM, p. VII). Cand doua pronuntari ale aceluiasi cuvant (vechi sau neologiC) sunt cam la fel de frecvente ori de justificate si din alte puncte de vedere, normele ortografice si ortoepice le accepta pe amandoua pana la A„victoriaa€ť uneia dintre ele sau pana la o eventuala specializare sub raport semantic. Citam, in ordine alfabetica, numai o parte dintre aceste dublete fonetice literare (cum ar mai putea fi ele numitE):

1. acum / acuma

2. angelica / anghelica

3. cafeina / cofeina

4. carafa / garafa

5. cardasie / cardasie

6. cvadrimotor / cuadrimotor

7. deseara / diseara

8. despera / dispera

9. eteroclit / heteroclit

10. functie / functiune

11. galantom / galanton

12. germen / germene

13. manastire / manastire

14. namiaza / namiaza

15. picromigdala / pricomigdala

16. prora / prova

17. sandvis / sandvici

18. sasla / ceasla

19. zaherea / zaharea

20. zbarli / zburli etc.

AŽn aceeasi categorie mai larga a variantelor literare libere intra si o serie de dublete accentuale literare (cum sunt: Atnost / anAłst, crAtter / cratA©r etc.) [a€¦].

Desi ar putea sa para de prisos, subliniem, totusi, ca, in astfel de cazuri, avem de a face cu un singur cuvant, tocmai pentru ca cele doua variante in concurenta nu se deosebesc catusi de putin din punct de vedere semantic.

AŽnainte de a trece la discutarea urmatoarei probleme, se impun cel putin doua precizari, care nu sunt lipsite de importanta. Prima se refera la faptul ca, in lingvistica moderna, termenul cuvant este inlocuit cu lexem (format dupa modelul lui fonem si morfeM). Din pacate, nu toti cercetatorii acorda noului concept aceeasi semnificatie, asa ca, in cazul de fata, el a fost evitat tocmai pentru a nu da nastere la unele confuzii. A doua precizare se refera la faptul ca unii lingvisti straini (de pilda, R. L. WagneR) fac o deosebire neta intre lexic si vocabular, considerand ca al doilea termen trebuie sa desemneze numai un domeniu din vasta realitate pe care o acopera cel dintai. Astfel de A„domeniia€ť care apartin lexicului si care se preteaza la inventariere si la descriere sunt, spre exemplu, vocabularul politic (sau social-politiC), vocabularul economico-financiar, vocabularul sportiv, vocabularul aviatiei, al marinei s.a.m.d. Pe de alta parte, unii cercetatori stabilesc o opozitie intre lexicul limbii si vocabularul unui text dat atunci cand fac ceea ce numim statistica lexicala. AŽntrucat, in lingvistica romaneasca, aceste distinctii (de data relativ recentA) nu se intalnesc decat foarte rar, ele vor fi neglijate, in continuare, iar cei doi termeni (adica lexic si vocabulaR) vor fi considerati sinonimi si vor fi folositi in mod alternativ.





________________________________________

* Subcapitol din volumul: Solomon Marcus, Edmond Nicolau, Sorin Stati, Introducere in lingvistica matematica, 1966, p. 24-25.

1 Definitie preferata de Scoala de la Praga.

2 Definitie intalnita in lucrarile descriptivistilor, [2, 3, 10].

3 AŽn lingvistica structurala, termenul sintagma nu are totusi o acceptiune unitara. Dupa unii, el denumeste orice grup de doi termeni, unul regent, celalalt subordonat; dupa altii sintagma inseamna numai unitatea alcatuita din doua parti de propozitie in raport de subordonare in cadrul unei propozitii.

* Fragment din capitolul I al volumului Theodor Hristea (coordonatoR), Sinteze de limba romana, Editia a treia revazuta si din nou imbogatita, Bucuresti, Editura Albatros, 1984, p. 7-11.

 

Crezi ca ne lipseste ceva?

Poti adauga opera - comentariul, eseul sau referatul despre opera care lipseste.





Politica de confidentialitate




Copyright © 2009 - 2022 : Autorii.com - Toate Drepturile rezervate.