Enciclopedia marilor scriitori ai literaturii romane.
 
Inscrie-te si imbunatateste enciclopedia autorilor romani.
Am uitat parola Creaza cont nou
Home    Autori     Sinteze literare      Critica literara      Opere




Proteu sau vocatiile romanului despre Sinteze literare





Revolutia poetica in roman. a€“ incercare de definire a romanului: de la origini a€“ povestirea a€“ la evadaA¬rea in afara povestirii. a€“ Materialul originar: inA¬ventia; romanul impotriva originilor lui. a€“ Lupte inlauntrul genului. a€“ Teoreticienii romanului. a€“ Proteu sau Cosmopolis-ul vocatiilor. a€“ Romanul a€“ colector de mituri.





Exista numeroase arte poetice. N-a existat insa niciodata o arta a romanului" demna de acest nume; doar, la sfarsitul secolului al XIX-lea, cateva istorii ale romanului" care vedeau in studiul social si psihologic, pe atunci la apogeu, realizarea si fixatia romanesca; astazi, cand nu sunt simple cataloage, istoriile romanului sunt alcatuite dintr-o serie de studii asupra foarte maA¬rilor creatori a€“ Joyce sau Proust, de pilda a€“ fiindu-le, se pare, imposibil sa dea o sinteza si, mai ales, o definitie" a genului.

Mai intai, dupa 1880, romanului i se intampla in parte ceea ce, tot atunci, i se intampla poeziei a€“ ea fiind insa intr-o mai mare masura predestinata. Tratata in lumea clasica drept o arta ornamentala menita doar a glorifica realitatea sau a emite subtilitati pe marginea ei, mentinandu-se insa la suprafata lucrurilor; invadata, in epoca romantica, de toate formele lirismului, dar neacceptand deocamdata decat locurile comune (dragoste, natura, politica, sentimente nobilE), poezia a capatat brusc menirea a€“ incepand de la Rimbaud, pentru a simplifica lucrurile a€“ de a exprima toate viziunile extraordinare; de atunci intentia ei a fost de a deruta, in timp ce pana atunci avea misiunea de a aduce conA¬firmari in domeniul sentimentelor admise.

E cat se poate de evident faptul ca, cel putin parA¬tial, romanul a primit acelasi soc, incepand din aceeasi epoca. Deoarece din 1880 apar in cadrul romanului asa-zisele forte de opozitie": tendinta de a spune nu ceea ce oricine stie ori ar putea sti, ci ceea ce nimeni n-ar fi capabil sa vada sau sa-si imagineze. A fost un moment al constiintei europene in care arta primea misiunea de a exprima insolitul, non-comunul, in loc de a legana oamenii cu idei si sentimente arhicunoscute; de a paA¬trunde in adancul lucrurilor, in loc de a ornamenta si de a proslavi suprafata lumii si a vietii.



Metamorfoza a fost completa pentru poezie, care si-a pierdut incetul cu incetul popularitatea, devenind in zilele noastre o arta aproape ezoterica. Incompleta penA¬tru roman: in timp ce un poem in genul lui Lamartine sau al lui Musset este de neconceput in zilele noastre, un roman in genul lui Balzac sau chiar al lui EugA¨ne Sue continua sa fie apreciat. De aceea romanul, care si-a pastrat o larga audienta, poate relua mai lesne indraznelile poeziei, tinzand la randul lui sa devina ezoteric in experientele romanesti de avangarda", dar continuand sa ramana, intr-o foarte mare masura, acceA¬sibil marelui public. El joaca pe doua planuri: avanA¬garda si masa, fiind capabil, ca si cinematograful, sa mentina a€“ intr-o mai mare masura decat o arta defiA¬nitiv subtilizata cum e poezia, sau decat o arta deja deA¬gradata cum e cea difuzata de Radioteleviziune a€“ prin intermediul unor trepte, portiuni, niveluri, contactul intre arta absoluta si publicul virtual.

Ca toate formele de expresie, romanul e astazi anA¬gajat in multiplicitatea nivelurilor artistice, caracterisA¬tica pentru civilizatia noastra. AŽntre Racine si un taran analfabet nu existau, in secolul al XVII-lea, decat unul sau doua niveluri" intermediare: romanele domnisoarei de ScudA©ry si vechile fabliau-uri ce supravietuiau inca. Astazi exista sapte sau opt niveluri" de exigenta, sapte sau opt forme de simbolism literar; si, din fericire, intre ambitia cea mai epurata si hrana cea mai rudimentara a imaginatiei romanul continua sa fie prezent pe toate aceste planuri.

Ne este deci tot atat de greu sa-l definim" si chiar sa-l situam, cum ne-ar fi sa definim muzica" referindu-ne la o sansoneta si la o compozitie dodecafonica, fara a-l uita pe Bach.



* * *



Pe langa aceasta multitudine de vocatii actuale, romaA¬nul ramane impartit intre definitia lui originara si tot ceea ce s-a adaugat, de-a lungul veacurilor, peste vocatia lui initiala. Orice roman actual, cel mai lipsit de pretentii sau, dimpotriva, cel mai sofisticat, reprezinta un conflict intre pretentia elementara a romanului a€“ de a fi o povestire a€“ si intentiile care urmaresc sa imbogateasca, sau chiar sa rastoarne, sa transforme total simpla povesA¬tire originara.

Definitia minima a romanului a€“ in sensul cel mai vag, de la origini pana azi a€“ ar fi urmatoarea: o istorie" care comporta personaje" si o actiune. PersoA¬najele si actiunea abunda, se construiesc si se intrica in romanul traditional. Daca vrem, ca Alain Robbe-Grillet. sa scoatem povestirea din fagasul ei" suntem nevoiti sa reducem aceasta punere in scena. Dar daca n-ar mai exista decat un decor fara personaje, decat o meditatie fara decor, cuvantul roman" si-ar pierde sensul si opera ar deveni poem, eseu, solilocviu etc. Asa se explica faptul ca numeroase pagini descriptive ale lui Claude Ollier in zilele noastre, ale lui Flaubert in secolul al XIX-lea, ale lui Tasso in secolul al XVI-lea, seamana mai mult cu poemul unui alexandrin ca Propertiu decat cu niste pagini de roman"

La origine romanul povesteste o istorie, cu o actiune si diverse episoade. AŽncetul cu incetul, mai mult decat istoria" ca atare incepe sa intereseze valoarea ei psihologica", studiul social al carei pretext era si, in sfarsit, a€“ la Joyce, Proust sau in noul roman" a€“ anaA¬liza aplicata, bizantina, estetica, stiintifica, metafizica, a unei realitati in care istoria" nu mai slujeste decat drept alibi si drept material pentru lucrul poetului. E tentatia alexandrinismului pe care Flaubert, in alte circumstante, o suferise deja.

Am putea deci defini romanul dupa modul in care a servit: a te folosi de povestirea pura" (cum e intriga din Cei trei muschetarI) pentru a exprima altceva decat povestirea insasi. Din secolul al XIII-lea, povestirile Graalului (in versuri sau in prozA) au slujit la expriA¬marea notiunilor mistice; Noua Heloisa se sprijina pe o povestire sentimentala pentru a defini un stil de viata, moral, bucolic si pasionat; Balzac foloseste avenA¬turile rocambolesti ale unui Vautrin sau ale unui Rastignac pentru a face sociologie; BarrA©s istoriseste viiata lui Petite-Secousse pentru a face sa straluceasca propriul lui estetism; scriind despre revolutia chineza, Malraux scrie un tratat pascalian despre Conditia umana in secolul XX; Kafka traduce angoasa morala intr-un Proces; Claude Simon sau Alain Robbe-Grillet descriu in niste romane ce sunt mai degraba enigme decat poA¬vestiri, labirintul pe care-l reprezinta realitatea pentru spiritul uman



Astfel romanul este un exercitiu literar in care te folosesti de o povestire pentru a exprima altceva. DefiA¬nitia de mai sus convine tot atat de bine romanului moral, estetizant sau filozofic, cat si romanului tradiA¬tional" care foloseste si el povestirea in vederea frescei sociale sau psihologice Cat priveste povestirea pura, punctul de plecare al romanului", s-ar parea ca AleA¬xandre Dumas ofera cel mai elocvent exemplu.

Astfel, intregul roman se sprijina pe conflictul dinA¬tre pretext a€“ o povestire a€“ si imbogatirea pretextului prin intentiile mai mult sau mai putin subtile sau pedante ale creatorului. Rari sunt romancierii" care, asemeni stramosului lor Boccaccio, marturisesc cu francheta ca sunt povestitori, potrivit intentiei primitive si, intr-un fel, biologice a povestirii": N-am pretins niA¬ciodata ca sunt altceva decat un povestitor", scrie cu mandrie Somerset Maugham; el isi reclama dreptul de a fi doar cel ce povesteste o istorie", vazand in roman numai o istorie plauzibila si coerenta, incidente variate si verosimile, caractere vii, surprinse pe viu, si un dialog firesc." Iata-ne aproape de definitia din LittrA©: O istorie fictiva, scrisa in proza, unde autorul incearca sa trezeasca interesul prin zugravirea pasiunilor, moraA¬vurilor, sau prin singularitatea aventurilor".

Chiar daca, de data asta, LittrA©-ul nu e complet in enumerarea elementelor ce pot trezi interesul", el sesiA¬zeaza, ca si Maugham, care e functia originara a romaA¬nului: a trezi interesul" printr-o insiruire oarecare. La urma urmelor, nu e oare acesta meritul foarte marilor romancieri, iubiti de noi pentru inventia romanesca pura a€“ povestirea, povestirea simpla, bogata si abundenta a€“ mai mult decat pentru intentiile lor de a o imbogati? Balzac, de pilda; Tolstoi sau, la fel de bine, Dostoievski, asa cum il vedea Henri Massis: Romancierul este omul caruia ii place sa povesteasca istorii, e Dostoievski, care intalnind pe strada un muncitor insotit nu de neA¬vasta, ci doar de un baietel, isi imagineaza imediat o inA¬treaga drama. AŽsi inchipuie ca mama a murit de curand, ca vaduvul lucreaza toata saptamana, in timp ce copilul ramane in grija vreunei batrane. Ei locuiesc desigur intr-un subsol unde barbatul ocupa o camera mica, poate doar un colt al camerei. Si astazi, duminica, tatal a dus copilul la o ruda, la sora moartei probabil. A«Vreau, spune el, ca aceasta matusa pe care nu o vom vedea prea des, sa fie maritata cu un subofiter.A» Plecand de aici, inventeaza o intreaga istorie, imagineaza inmormanA¬tarea mamei, atitudinea sotului, a surorii, si toate fapA¬tele, toate gesturile, toate incidentele. Asa e romanA¬cierul autentic. El nu e scriitorul care observa de dragul de a observa, care A«spioneaza realitateaA», ci cel care se retrage in ceea ce Nietzsche numeste camera sa obscura, in instinctul lui, pentru a exprima A«naturaA», A«lucrul traitA»" .

Se poate oare ceva mai tulburator? Desigur, exista o forta originara a romanului, forta care e tocmai aceasta tulburare a inventiei si pe care au posedat-o aproape toti cei mari", intr-un mod specific fiecaruia: Joyce sau Musil, de pilda, sau Balzac, Dickens, Hardy, Tolstoi, Proust, de asemenea.

Dar bogatia inventiei e o forta a naturii, nu o forma a romanului. Zola, de exemplu, care crede in valoarea sociologica" a literaturii, dispretuieste aceasta facilitate naturala: Atata vreme cat romanul a fost un divertisA¬ment al spiritului, un amuzament caruia nu i se cerea decat gratie si verva se intelege ca marea lui calitate era, in primul rand, de a da dovada de o inventie abunA¬denta."

Romanul nu se satisface prin roman, adica prin inA¬ventie, acea inventie a lui Rabelais. Este un gen care traieste de pe urma a tot ce nu e el insusi, care isi cauta neincetat calitati si ambitii noi. Mai intai, desigur, coerenta interioara, un fel de inteleapta rutina a subiecA¬tului bine tratat. La Harpe il admira pe Lesage: Lesage a introdus in romanele sale talentul comediei si acel spirit de observatie specific: el a zugravit moravuri si caractere; e plin de naturalete si de verosimilitate."

Verosimilitate"!

    Ceea ce numim verosimilitate nu e decat omogenitatea, ceea ce face din roman o masina bine alcatuita, o drama bine combinata, adica, la urma urmelor, un poem armonios, culmea artificiului literar. Iata motivul pentru care, la sfarsitul secolului al XIX-lea, se impusese o intreaga teorie a romanului, calchiata pe o arta dramatica cuminte si cam scolareasca: AŽntr-un roman bine construit, caractere interesante se desfasoara de-a lungul unei actiuni coerente, ambele nascandu-se in acelasi timp. Si, intr-adevar, una dintre doctrinele roA¬manului a€“ singura net afirmata a€“ s-a impus la romanA¬cierii traditionali" intre 1880 si 1930, chiar in momentul cand, de cealalta parte, romanul se innoia Pentru RenA© Boylesve conversand, in 1925, cu Paul ValA©ry (vai!

   ) romanul consista in a crea personaje" si a da viata" . De aceea Paul ValA©ry nu a scris decat romanul domnului Teste, care apartine desigur, total si inconstient, scolii noului roman".



Aceasta supunere a romanului fata de regulile artei dramatice, fata de ambitiile zugravirii psihologice si soA¬ciale, a fost imediat combatuta de romanul ironic", imA¬presionist, tragic, estetic Nu era vorba decat despre o formula burgheza" si sclerozata, impotriva careia s-a lansat repede un atac: Cine va decide daca un personaj e sau nu viu? () Este putin probabil ca un personaj al lui Proust sa i se para valabil amatorului de romane-foileton: amatorul de peripetii nu va crede in existenta unor oameni atat de ocupati cu analizarea propriilor senA¬timente. Adevarul psihologic, sau, mai precis viziunea pe care fiecare si-o face asupra lui, e atat de arbitrara!

   " Iar KlA©ber Haedens, in al sau Paradox asupra romanului, adauga: Personajul viu e cea mai grozava inventie a profesorilor."

Dorind, precum odinioara tragedia, sa-si gaseasca omogenitatea (verosimilitate sociala, psihologica si draA¬maticA), romanul cadea in acelasi artificiu ca si tragedia clasica, iar fortele vii ale secolului XX se ridicara, aseA¬meni romanticilor de altadata, impotriva acestei cautari a unui artificiu, a unei conventii: a face din niste fiinte umane cu desavarsire incoerente, personaje" solide si omogene, tipice si exemplare. Tot asa, in ce priveste suA¬biectul cartii: a face dintr-o viata haotica o aventura orA¬donata, tragica si armonioasa in acelasi timp a€“ caci nu se dadeau inapoi de la nimic Criticului Walter Besant, care afirma ca un roman consta in aventurile" contiA¬nute, Henry James ii raspunde ca totul este o aventura, pana si cel mai neinsemnat eveniment, adaugand: AŽn interiorul dramelor vad alte drame, precum si nenumaA¬rate puncte de vedere." Aventura nu-i mai este sufiA¬cienta romanului care, mai degraba decat roman, vrea sa fie poem sau eseu: Dintr-un roman ce pare la prima vedere povestirea abila a unei istorii cu fantome, O coarda prea intinsa, Henry James face, prin simbolismul latent al limbii si al imaginilor, un adevarat poem sugestiv." Iar romancierii aseaza (mult inainte de epoca noastrA) romanul in patul lui Procust, nu pentru a-l scurta, ci pentru a-i alungi membrele, infatisandu-ne, in doctrine mai mult sau mai putin uitate (dar foarte aproA¬piate de atatea si atatea manifeste actuale!

   ) vointa roA¬mancierului de a ne conduce la acei ceva care se asA¬cunde in spatele istoriei, oamenilor sau locurilor; la acel ceva aflat inca si mai departe, acolo unde istoria, oamenii si locul plutesc probabil in ceva si mai vast." Iata opinia unui scholar american, formulata mult inainte de noul roman" si intr-o maniera mai moralizatoare. Un spaniol ca JosA© Maria Gironella avertiza ca pentru a ajunge la plenitudine, un romancier trebuie sa izbuteasca a rezolva interior anumite probleme fundamentale" . Romanul devenea astfel produsul unei asceze personale, estetice sau morale Cat priveste ambitia sa de cunoasA¬tere totala", FranA§ois Mauriac ii reveleaza toate impliA¬catiile metafizice si spirituale: Despre aceasta arta, atat de laudata si tot atat de ponegrita, trebuie sa spunem ca daca si-ar fi atins scopul, adica redarea complexitatii unui om (), promisiunea sarpelui antic s-ar fi implinit, iar noi romancierii am fi fost asemenea zeilor."

Tensiunea interioara, dialectica" acestei forme de exA¬presie literara este urmatoarea: a porni de la un preA¬text secundar la urma urmelor a€“ al povestirii unei istorii a€“ si a da un raspuns intrebarilor sociale, metaA¬fizice, morale, psihologice, ale omului modern.

Dar nu e oare acesta un rol banal, jucat la fel de bine de cinematograf sau de oricare dintre formele artei naA¬rative? Fara indoiala ca da. AŽnsa pana la civilizatia noasA¬tra care a creat romanul, doar mitul si epopeea jucasera acest rol. Romanul nu esta deci succesorul povestirii reA¬creative, ci al epopeii si al mitului



Celui mai elementar, daca nu inferior, gen, povestirii adica, i-am incredintat ambitiile noastre cele mai inalte, nelinistile noastre, dorinta noastra de a cerceta si de a descoperi. AŽntre natura lui originara si exigentele noasA¬tre actuale, conflictul continua sa existe si, la diferite niveluri, da nastere neincetat unui hibrid, unui monstru; un amestec de vorbarie, misticism, documentatie, literaA¬tura recreativa si angoasa, de cautare estetica si de comA¬plezenta literara: Proteu.



***



AŽn ultima carte a Georgicelor lui Virgiliu exista o poA¬veste mitologica in alexandrin care are putere de simbol: povestea lui Proteu, pastorul turmelor inumane ale marii. AŽnzestrat cu darul de a ghici, acest batran pisalog si inform, pazitor al formelor monstruoase, cunoaste in intelepciunea lui secretele destinelor, ale oamenilor si ale zeilor; nu le dezvaluie insa decat daca e constrans. E inform ca apa, elementul sau, si perfid ca focul; pentru a interoga acest oracol, pentru a-l auzi vorbind, trebuie sa-l pacalesti, sa-l iei prin surprindere, sa-l inlantui Si nici atunci nu va vorbi, chiar in lanturi fiind se va transforma in incendiu, in fiara, in balaur, in izvor, inainte de a consimti sa raspunda omului care-l interogheaza.

Asa e si romanul modern: incarcat invizibil si lent, progresiv, in cursul unui secol si jumatate, nu numai cu secretele si angoasele omenesti, ci si cu secretul si anA¬goasa creatiei; duhovnic si ghicitor. Si totusi, incapabil de a formula marele secret, pierzandu-se in flecareli, transformandu-se, chiar in clipa in care crezi ca il stapanesti, nu in flacara, tigru, unda, ci in studiu psihoA¬logic", in descriere pitoreasca", in analiza sociala", in poem larvar, in eseu viclean, in epopee filozofica, in enigma sau in ecuatie a unor numere irationale

Cosmopolis al vocatiilor" , romanul acesta nu poate si nici nu vrea sa se defineasca prin vreo forma sau prin vreo intentie. Multiple sunt intentiile a€“ sociale, psiholoA¬gice, recreative, estetice, metafizice etc. a€“ si schimbaA¬toare formele actuale ale lui Proteu, de la romanul-rebus al vreunei noi scoli pana la povestirea traditionala bine construita, trecand prin povestea poetica, prin conA¬fesiune etc. Nimic nu ingaduie circumscrierea si fixarea acestui mod de expresie literara totala care a devenit progresiv romanul de la sfarsitul secolului al XIX-lea pana astazi: Un roman fara subiect, fara arhitectura, fara compozitie, e posibil" a€“ scria un romancier de la raspantia veacului.

Si, intr-adevar, dam romanului misiunea de a exA¬prima totul despre om, inclusiv inumanitatea lui si inumanitatea celor ce-l inconjoara: Immanis pecoris custos, immanior ipse Pastor al unei turme de monstri, si mai monstruos decat ei", romanul nostru nu vrea sa fie o anume forma literara, un anume gen Doar misunul anumitor imagini, imagini ale vietii, ori ale taramului de dincolo, familiare sau mistice, sociale sau estetice, de fiecare data altele

Existenta polivalenta, uneori larvara, a romanului-Proteu, se poate defini ca fiind vocea care pleaca de la o poveste a€“ de la o povestire" a€“ pentru a exprima tot ce nu este poveste: aceasta era functia Proteului virgilian care, sub cele mai felurite aspecte, dar totdeauna povestind sau prefacandu-se ca povesteste a€“ problema mitului", deci a€“ rostea oracolul pentru fiecare dintre aceia care stiusera sa-l constranga a raspunde.

Astazi, pentru noi, valoarea romanului nu decurge atat din subiect (exista atatea studii istorice, socioloA¬gice etc.!

   ), nici din iscusinta si siretenia unui ziarist abil, care se numeste romancier Farmecul romanului e cel al unei voci, al unui mit. Pornind de la o fabula, el dezvaluie viata si secretele de dincolo de viata, de dinA¬colo de real,..

Romanul poate spune totul pornind de la nimic. Ne putem intreba atunci in ce consta calitatea", valoarea" lui, si din ce unghi, fie ca ne este sau nu pe plac, il putem judeca" de fiecare data asa cum face atat criticul cat si cititorul Excelenta romanului rezida, fara inA¬doiala, in forta si puterea de convingere a viziunii pe care o ofera, a vocii care vorbeste si, de asemenea, a acelei constructii arhitecturale care se impune prin ea insasi, reveland anumite proprietati ale spatiului imaginar.

 

Crezi ca ne lipseste ceva?

Poti adauga opera - comentariul, eseul sau referatul despre opera care lipseste.




Politica de confidentialitate




Copyright © 2009 - 2024 : Autorii.com - Toate Drepturile rezervate.