Doi merituosi istorici literari (dl Aurel Sasu si d-na Mariana Vartic au initiat publicarea unei panorame a genurilor literare asa cum se infatiseaza ea in interviurile scriitorilor. Au inceput-o, in 1985, la Editura Minerva si au incheiat-o in 1991, insumand 8(opT) corpolente tomuri. Normal ar fi fost, cu interviurile prozatorilor, sa fi continuat cu poezia. Dar editorii aveau mai de mult incheiata materia interviurilor cu dramaturgii, incat, de curand, la aceeasi editura, au aparut primele doua tomuri cuprinzand acum aceste interviuri. Criteriul ordonarii materialului e cel alfabetic. Astfel ca aceste prime doua tomuri cuprind interviurile acelor dramaturgi al caror nume se grupeaza intre literele A-H. E probabil (dar nu e siguR) ca vor mai aparea doua volume (daca nu chiar treI) pana ce materia acestei sectiuni a literaturii romane va fi epuizata. Candva, cand se va fi incheiat intreaga aceasta (cum o numesc editoriI) istorie autobiografica" a literaturii romane (adica dupa ce vor fi publicate si interviurile poetilor si ale criticiloR) se va realiza enormul efort de cuprindere a acestei tentative, ea constituindu-se intr-un instrument de lucru de mare pret. Pentru ca aici vor fi inregistrate toate marturisirile scriitorilor, de cand genul interviului a fost inaugurat in presa romaneasca, pana in 1986, anul cand s-a incheiat investigatia editorilor. (N-ar fi util, ii intreb pe editori, sa continue investigatiile pentru ca deja suntem, acum, in 1995 si pana vor aparea sectiunile cu poetii si criticii vor mai trece ani multi si, sper, buni?)
Am citit si Romanul romanesc in interviuri, despre care am si scris. Acum, dupa lectura si a acestor doua volume continand interviurile a aproape jumatate din toti dramaturgii romani, o prima observatie e ca mi s-a lehamisit de interviuri. Dupa ce citesti interviurile labartate, megalomane si gaunoase ale unor obscuri scriitori, iti spui ca nu vei mai accepta sa acorzi niciodata un interviu. Ca documente de epoca, stiu insa prea bine, ca si aceste iesiri la rampa ale obscurilor sau umflatilor"
- din motive conjuncturale - ale diversilor timpi literari sunt necesare, oferind celor de azi si viitorimii informatii utile. Si c fatal ca masa amorfa a literatilor sa prevaleze in aceste volume, pentru ca asta e fizionomia unui gen literar in fiecare timp istoric. Valorile de prim ordin si cele de raftul doi sunt totdeauna mai putine decat masa literatilor vremii. Dar fara acestia din urma, care intretin, prin agitatia si larma lor, viata literara, nu se pot selecta si impune adevaratele valori.
Dramaturgia e, se stie, genul cel mai modest din spatiul literaturii romane. Dar, in presa timpului, a tinut afisul, facand multa galagie. Poate mai abitir decat in alte genuri literare, in dramaturgie scara valorilor a fost grav perturbata. Cazuri edificatoare mi se par a fi (ca sa ma limitez la dramaturgii ale caror interviuri sunt antologate in cele doua volume pe care le comenteZ) Eftimiu si Blaga. Eftimiu, iscusit mestesugar al genului, a avut succese extraordinare cu mai toate piesele sale, pe cand Blaga a fost, pana prin 1929, un refuzat si un infrant. Intr-un interviu din 1973 Eftimiu recunostea ca literatura sa dramatica - facand sali pline si multe, foarte multe spectacole
- a castigat enorm de multi bani. De, nu ma pot plange!
Pentru ceea ce poate da o tara cu spectatori si cititori atat de putini, cred ca am realizat maximum de incasari: piese ca Thebaida,
Mesterul Manole, Prometeu, Glafira, Marele duhovnic mi-au adus ^ una peste alta, cam o jumatate de milion fiecare". Si, sa adaug, pentru a pricepe valoarea reala a acestor sume, in anii treizeci un profesor universitar era platit cu 25 000-30 000 lei lunar, iar un profesor secundar putea obtine pana la 12 000-14 0001ei lunar. Sa retin si marturisirea lui Eftimiu din acelasi interviu ca unele dintre piesele sale au fost tiparite intr-un tiraj de 30 000 exemplare. E o cifra, pe atunci, ametitoare. Pentru ca tirajul unor romane de valoare, cum au fost, de pilda, cele ale lui Rebreanu, se imprimau. in aceeasi perioada, intr-un tiraj initial de 5 000 exemplare, putand obtine, daca se vindea bine si repede, continuari de tiraje. Iar din dramaturgia lui Eftimiu, daca aplicam criteriul evaluarii estetice, ramane, sa fim drepti, destul de putin in comparatie cu succesul extraordinar recoltat in epoca. Asta in timp ce dramaturgia lui Blaga era sistematic refuzata de teatre sau primita, cate o piesa de teatru, dar pusa in scena la sfarsit de stagiune ori mereu amanata. Iar dramaturgul continua, intr-o saracie lucie din 1924 pana in 1927, sa scrie teatru {Fapta, Daria, invierea, Tulburarea apelor, Mesterul ManolE) care nu i se juca izbutind, dupa grele interventii, sa si le tipareasca in o mie de exemplare, care, nevandute, ocupau spatiul in depozitele unor edituri. De-abia in 1934, cu Avram lancu, incepe, cu adevarat, sa fie jucat la Cluj si Bucuresti, recoltand insa, si acum, succese de stima nu si de public. E adevarat, Blaga a scris mai curand un teatru de lectura, care trecea greu rampa. Comentandu-si, la cererea unui interviever, piesa^vraw lancu afirma: Drama mea e deci istorie inaltata la potenta mitica, realitate crescuta dincolo de sine insusi. Intr-o asemenea drama, n-au ce cauta, deci, obisnuitii eroi, de structura conventionala, ai obisnuitelor drame istorice, nici obisnuitele tirade de ieftin patriotism". Si-a asumat, deci, cu aceste puncte de vedere, riscul. Si a platit. Un alt dramaturg care a dobandit mare succes de public si, deci, multi bani (pe care i-a paraduit in joc la curse sau la cazinO) a fost G. Ciprian cu Omul cu martoaga, care a facut, in timp, cu buna reteta, o suta de spectacole, fiind pus in scena si la Berlin (cu G. PitoeF), Varsovia si Paris. intrebat, in 1932, de Ioan Massof ce a facut cu banii cu care 1-a imbogatit aceasta prima piesa a sa, Ciprian a raspuns: Sunt pentru circulatiunea monezii; printre degete mi s-au strecurat dinarii. Martoaga a fost un noroc si, fiindca eu cred in jocurile de noroc - vorba Evanghelicului AĞtarana din taranaAğ - banii s-au intors de unde au venit". Ciprian a ramas acelasi actor sarac, inghesuit de creditori, pe cand Eftimiu traia ca un siberit intr-o casa incarcata cu tablouri, mobila de epoca, covoare de pret, voiajand curent in strainatate, unde isi scria piesele (De obicei nu imi scriu piesele in tara Mai toate lucrarile mele le-am scris in strainatate")
Cel mai vechi dramaturg prezent in antologie este
Delavrancea, un clasic al genului, cu un interviu in Rampa" din mai 1916. Batranul dramaturg, intervievat intr-o casa confortabila, artistic alcatuita, plina cu tablouri, auzindu-se, dintr-o incapere vecina, acordurile pianului la care canta Bach, fiica sa Cella, e chestionat despre conceptia sa asupra artei.
Vizibil plictisit de dizertatia care ar fi trebuit sa o tina, raspunde elegant: AĞArta in genereAğ e armonie, proportie si posibilitate. Posibilitatea rezulta din proportie. Armonia este aceea care pune in contact si inlesneste infratirea dintre proportie si posibilitate. Posibilitatea nu se^onfunda niciodata cu realitatea, ci este o echipolenta a realitatii. Artistul smulge din realitate partile durabile ale ei, chiar daca nu partile ei eterne" Nu crede, evident, in prejudecata progresului in arta:
Ceea ce noi numim progres in arta este mai mult o influenta a trecutului asupra actualitatii. Evolutia treptata nu se cunoaste decat in stiintele pozitive. in arta, mai mult revolutiunea, care adeseori sfarseste cu turburarea zadarnica a sufletelor omenesti". Interesante cu totul sunt marturisirile lui Ciprian despre Urmuz, care i-a fost bun prieten din adolescenta (am facut cu el liceul in aceeasi banca la AĞLazarAğ") si care scriind schitele sale in provincie, unde era magistrat, le trimitea la
Bucuresti lui Ciprian spre amuzamentul exclusiv a doi-trei prieteni. (Eu, recitind bucatile lui in diferite cercuri literare, cu multa truda am izbutit sa conving pe magistrat D. Demetrescu-
Buzau ca Urmuz facuse literatura.") Cand, dupa o viata umilita
si departata de lume^ a fost gasit mort, in urma unei sinucideri, pe o banca la Sosea nimic nu s-a clintit in Bucuresti. Abia la fapte diverse s-a semnalat moartea acestui genial neurastenic, creator, in Romania, al prozei patologice". in sfarsit, merita retinuta observatia lui Blaga, atasat de presa, in 1935, despre conditia propagarii literaturii romane in strainatate: Ceea ce intereseaza pe straini in primul rand si in cea mai mare masura, din cultura romaneasca, este poezia si arta noastra populara
Miorita ne-ar putea face cunoscuti in strainatate, ca si petrolul. Unde mai pui ca pentru acest fel de export n-am avea nici un soi de incurcaturi cu devizele. Cat priveste literatura culta, cred ca pana acum nu prea avem traduceri i butile. Cele mai multe traduceri existente nu se datoresc unor poeti si scriitori de talent, ci unor traducatori de a doua mana, profesori sau studenti. Daca continua acest sistem, riscam sa ne pierdem creditul literar in strainatate". Cum se stie, lucrurile n-au evoluat, din acest punct de vedere, prea mult si carenta semnalata de Blaga in 1935, cu rare exceptii, valabila, din nenorocire, si astazi.
Octombrie 1995