Enciclopedia marilor scriitori ai literaturii romane.
 
Inscrie-te si imbunatateste enciclopedia autorilor romani.
Am uitat parola Creaza cont nou
Home    Autori     Sinteze literare      Critica literara      Opere





Marii clasici despre Sinteze literare





Perioada marilor nostri clasici



Perioada marilor clasici este perioada care a urmat dupa perioada post pasoptista, corespunzatoare epocii reformatoare a lui Alexandru Ioan Cuza (1859-1866). Perioada marilor clasici incepe odata cu afirmarea spiritului junimist in cultura noastra, pe la mijlocul deceniului al saptelea al secolului al XIX-lea, si dureaza pana in ultimul deceniu al secolului al XIX-lea. Desi a fost o perioada relativ scurta, de aproximativ trei decenii, perioada marilor clasici ramane perioada cea mai importanta si cea mai valoroasa din intreaga istorie a literaturii romane.

Aceasta perioada a fost numita astfel de critica nu pentru ca in aceasta perioada s-ar fi manifestat curentul clasicist. Clasicismul s-a manifestat in literatura noastra mult mai devreme, la sfarsitul secolului al XVIII-lea si inceputul secolului al XIX-lea prin operele poetilor Vacaresti, Costache Conachi si Gheorghe Asachi, si a fost un curent minor.

Din punctul de vedere al apartenentei la curente si directii literare, putem spune ca, in mod paradoxal, nici unul dintre marii nostri clasici n-a fost un clasic propriu-zis: Eminescu a fost romantic, Ion Creanga este un realist fantastic, la care realismul fuzioneaza cu fantasticul, Ion Luca Caragiale este realist, naturalist, manierist si fantastic, Ioan Slavici este un realist analitic, la care observatia realista se impleteste cu analiza psihologica. Numai Titu Maiorescu poate fi considerat un clasic, dar mai mult ca structura si temperament si prin orientarea culturala.

Singurul sens al termenului de clasic care a fost luat in considerare de critica pentru denumirea acestei perioade a fost cel axiologic, pentru ca in aceasta perioada au activat si au scris cei mai mari si cei mai valorosi scriitori ai nostri din toate timpurile.




Perioada marilor clasici reprezinta varsta de aur a literaturii romane in care, ca sa imprumutam o expresie metaforica a lui Nietsche zeii mai umblau inca pe pamanta€¯. Marii nostri clasici au fost mitizati, au devenit mituri si au intrat inca din timpul vietii in legenda. Aceasta nu inseamna insa ca marii nostri clasici nu trebuie priviti si judecati in spirit critic. Dimpotriva, ei trebuie mereu reactualizati si reinterpretati, abordati dintr-o perspectiva moderna, pentru ca numai astfel le putem dovedi valoarea si perenitatea.

Aˇn jurul marilor nostri clasici trebuie sa intretinem un cult lucid si rational.



Societatea Junimea, programul si trasaturile junimismului



Aceasta perioada a fost dominata de societatea Junimea si de personalitatea lui Titu Maiorescu. Societatea Junimea a fost infiintata la Iasi, spre finele anului 1863 si inceputul anului 1864, de un grup de tineri intorsi de la studii din strainatate precum: Petre Carp, Vasile Pogor, Theodor Rosetti, Ioan Negruzzi, care a devenit secretarul societatii, si Titu Maiorescu, care a devenit mentorul sopcietatii.

Societatea Junimean-a fost doar o societate literara, asa cum se spune de obiecei, ci si o societatea culturala in sensul cel mai larg al cuvantului.

Junimistii n-au fost numai scriitori, ci si oameni de stiinta si mari savanti, ca filosoful Vasile Conta, istoricul N. D. Xenopol, sau lingvistul si folcloristul Alexandru Lambrior.

Aˇn evolutia societatii Junimea ase remarca trei perioade distincte:

1. a€“ perioada ieseana, cand sedintele societatii s-au desfasurat la Iasi, ramane si cea mai valoroasa perioada din istoria Junimii si a durat pana in anul 1874, cand Titu Maiorescu a plecat la Bucuresti si a fost numit ministrul Cultelor si Instructiei publice.

2. a€“ perioada ieseana si bucuresteana a durat pana in anul 1885. Aˇn aceasta perioada sedintele s-au desfasurat alternativ la Iasi si la Bucuresti.

3. a€“ s-a desfasurat dupa anul 1885, cand aproape toti membrii mai importanti ai societatii s-au mutat la Bucuresti.

Societatea Junimea a avut un program si a desfasurat o activitate complexa pe mai multe planuri. O prima forma de activitate au constituit-o o serie de prelegeri numite Prelectiuni popularea€¯, pe cele mai diverse teme culturale care urmareau educarea si formarea gustului public.

O alta forma de activitate o reprezenta lupta pentru puritatea si unitatea limbii noastre literare. Aˇn studiul Despre descrierea limbii romanea€¯, (1866) Titu Maiorescu a in locuit principiul etimologic in ortografie care ar fi condus spre o scriere greoaie si artificiala cu principiul fonetic.

Datorita lui Titu Maiorescu noi scriem cum vorbim, normele ortografice propuse de Titu Maiorescu au fost specializate prin discursul sau rostit la Academia Romana numit Raport cetit in Academia Romana cu privire la un nou proiect de ortografiea€¯, (1880). Normele ortografice maioresciene stau, cu putine exceptii, la baza ortografiei noastre actuale.

Titu Maiorescu a desfasurat adevarate campanii polemice impotriva stricatorilor de limba, in articolul Limba romana in jurnalele din Austriaa€¯, (1868) si impotriva abuzului de neologisme in articolul Neologismelea€¯, (1888). O alta forma de activitate a fost orientarea literaturii si promovarea adevaratelor valori literare.

Societatea Junimea a avut un cenaclu si o revista literara bilunara Convorbiri literarea€¯, infiintata in 1867. Cenaclul Junimii ramane cel mai important cenaclu in istoria culturii noastre. Atmosfera cenaclului junimist a fost evocata de mai multi memorialisti, printre care Gheorghe Panu, Amintiri de la Junimeaa€¯. Aˇn cenaclul junimist spiritul critic se manifesta liber si fara menajamente. O deviza junimista era: la Junimea vine cine vrea si ramane cine poate. Junimistii cultivau umorul si anecdotica; o alta deviza era: anecdota primeaza.

Aˇn cenaclul Junimii si-a descarcat Ion Creanga sacul cu anecdote trezind hazul auditoriului. Cele mai bune lucrari erau citite in cenaclu si erau publicate in Convorbiri literarea€¯. Publicarea in Convorbiri literarea€¯ era echivalenta cu o consacrare.

O alta forma de activitate junimista a constituit-o combaterea formelor fara fond. Aˇn aceasta directie Titu Maiorescu a avut cea mai mare contributie. Teoria formelor fara fond a fost expusa de Titu Maiorescu in articolul Aˇn contra dezvoltarii de astazi a culturii romanea€¯, (1868). Spiritul junimist s-a caracterizat printr-o serie de trasaturi specifice:

1.- orientarea filosofica a€“ junimistii erau in general, oameni de formatie si orientare filosofica si abordau toate fenomenele culturale dintr-o perspectiva larga, filosofica;

2. a€“ oratoria a€“ junimistii au respins veche retorica parlamentara, gaunoasa si superficiala si au inlocuit-o cu un tip nou de oratorie riguroasa, logica, precisa si exacta, la obiect.

Aˇn articolul Betia de cuvintea€¯, (1873) Titu Maiorescu a criticat betia de cuvinte in care vedea un fenomen patologic al limbajului primejdios in epoca sa. Aˇntr-un alt articol numit Oratori, retori, limbutia€¯, (1902) Titu Maiorescu facea urmatoarele disocieri nelipsite de ironie si umor intre aceste trei categorii de vorbitori si spunea ca oratorii vorbesc ca sa comunice, retorii vorbesc ca sa se asculte pe ei insisi, iar limbutii ca sa se afle in treaba.

3. a€“ clasicismul in forme academice a€“ aceasta trasatura este legata de vocatia de pedagog a lui Titu Maiorescu. Clasicismul junimist a fost un clasicism axiologic, junimistii priveau si judecau literatura de pe pozitiile marilor valori clasice si manifestau unele rezerve fata de curentele si orientarile moderne ale literaturii;

4. a€“ spiritul polemic a€“ Titu Maiorescu a fost cel mai redutabil polemist al nostru din toate timpurile care a detinut, ca nimeni altul, arta ridiculizarii adversarilor. Polemicile sale sunt demonstratii logice si strangeri de argumente. Minte logica si clara, Titu Maiorescu demonstra intr-un limbaj cat se poate de accesibil mecanismul de gandire al adversarilor sai si ii arata deficientele de functionare. Aceasta este lectia pe intelesul tuturora€¯, cum spunea Titu Maiorescu;

5. a€“ spiritul critic a€“ aceasta este cea mai importanta trasatura a junimismului. Printr-un spirit critic echilibrat si constructiv junimistii au respins non-valorile si impostura si au impus adevaratele valori.



Titu Maiorescu, repere biografice



Pana la Titu Maiorescu cultura noastra a avut mari personalitati erudite si enciclopedice, dar lipsite de spirit critic precum: Dimitrie Cantemir, Ion Heliade Radulescu, Bogdan Petriceicu Hasdeu. Titu Maiorescu este prima mare personalitate a culturii noastre inzestrata cu mult spirit critic.

Printr-o fericita conjunctie a stelelor Titu Maiorescu s-a nascut la 15 februarie 1848, la Craiova, unde tatal sau, Ioan Maiorescu era profesor si director al Scolii Centrale. Ardelean de origine, din apropierea Blajului, Ioan Maiorescu, pe adevaratul sau nume Ioan Trifu, si-a schimbat numele in Maiorescu pentru ca era nepot dupa mama al lui Petru Maior, unul dintre corifeii Scolii Ardelene.

Ioan Maiorescu face parte din aceeasi categorie admirabila de carturari ardeleni, convinsi de misionarismul lor cultural, care au trecut muntii ca sa lumineze poporul din Principate. Ioan Maiorescu a fost o mare personalitate a culturii romane, dar si o mare personalitate politica. Aˇn timpul revolutiei de la 1848 in fata multimii de la Scoala Centrala Ioan Maiorescu a citit vestita Proclamatie de la Izlaza€¯ a revolutionarilor pasoptisti.

Ioan Maiorescu a indeplinit apoi unele misiuni diplomatice in strainatate. Titu Maiorescu a urmat primele doua clase elementare la Scoala Centrala din Craiova. Viata lui Titu Maiorescu este extrem de spectaculoasa si poate deveni subiectul unui roman fascinant Bildungsroman, al unui roman al devenirii si formarii unei personalitati.

Titu Maiorescu a fost omul care s-a autoconstruit si s-a automodelat, un model de self-made mana€¯. Tatal sau fiind agent diplomatic la Viena, Titu Maiorescu a fost inscris in liceul Therezianum, numit si Academia Thereziana, care era un liceu de elita, un liceu pentru aristocrati, un liceu pe care l-a absolvit primul, cu cea mai mare medie.

Aˇnca din timpul liceului, Titu Maiorescu a scris un manual de logica numit Elemente de logica pentru gimnaziia€¯ si a obtinut licenta in drept si litere la Sorbona, si si-a trecut doctoratul in filozofie in Germania, cu mentiunea Magna cum laudea€¯, cu o teza numita Relatiaa€¯ despre filosofia lui Herbart, discipol al lui Kant. Aˇntors in tara, a fost director al Liceului Pedagogic din Iasi, unde l-a avut ca elev pe Ion Creanga. La varsta de 23 de ani Titu Maiorescu a fost numit rector al Universitatii Alexandru Ioan Cuza din Iasi.



Titu Maiorescu a fost si o mare personalitate politica, fiind rand pe rand ministrul Culturii si Instructiunii publice, ministrul Justitiei, ministru de Externe si prim ministru.



Formatia de filosof si logician a lui Titu Maiorescu, precursorii lui Titu Maiorescu



Titu Maiorescu a fost de profesie (formatiE) logician si filosof. Pe langa romanul Elemente de logica pentru gimnaziia€¯, scris in perioada studiilor de la liceul Therezianum, Titu Maiorescu a publicat alte doua volume de logica: Prelegeri de logicaa€¯, (1863) si tratatul Logicaa€¯, (1876) pentru care a fost denigrat in presa vremii, dar i-a luat apararea Mihai Eminescu cu argumente dintre cele mai temeinice si de nezdruncinat.

Ca filosof, pe langa teza sa de doctorat Relatiaa€¯, a mai publicat volumul Consideratii filosofice pe intelesul tuturora€¯ si a tradus Aforismele despre intelepciunea in viata lui Schopenhauera€¯. Titu Maiorescu a intruchipat in cel mai inalt grad in cultura noastra idealul omului clasic, caracterizat prin logica, rationalism, echilibru si seninatate. Titu Maiorescu a afisat in fata contemporanilor masca olimpiana a unei seninatati imperturbabile, desi asa cum ne arata jurnalul sau postum, viata criticului n-a fost scutita de unele drame, nelinisti si framantari.

Titu Maiorescu s-a situat intotdeauna pe pozitii echilibrate, ferite de exagerari si excese: in privinta adevarului cel mai greu este sa nimeresti sanatoasa cale de mijloca€¯, spunea criticul intr-un din aforismele sale. Titu Maiorescu n-a aparut din goluri in cultura noastra, nu s-a nascut, metaforic vorbind, ca Minerva direct din capul lui Jupiter. Spiritul critic s-a manifestat in cultura noastra inainte de Titu Maiorescu care a avut numerosi precursori. Manifestari timide, firave ale spiritului critic le intalnim la Heliade Radulescu si alecu Russo. Un precursor veritabil al lui Titu Maiorescu a fost Mihai Kogalniceanu, care in programul Daciei literarea€¯, in articolul Introductiea€¯ formula cateva principii de bun simt ale criticii cu privire la caracterul echilibrat si constructiv, obiectiv al spiritului critic: vom critica cartea, iar nu persoana: intotdeauna echilibrul si moderatia va prezida la prejudecatile noastrea€¯, principii care raman valabile si astazi. O lucrare teoretica despre conditia criticii a publicat si Radu Ionescu Principii ale criticiia€¯, (1861).

Unul dintre cei mai importanti precursori ai lui Titu Maiorescu a fost chiar tatal sau, Ioan Maiorescu, de la care a preluat teoria formelor fara fond, ce va deveni mai tarziu cheia de baza a intregului sau edificiu teoretic.

Aˇntr-un articol din Foaia literaraa€¯, (1838) Ioan Maiorescu atragea atentia asupra aparitiei formelor fara fond in cultura noastra: pe bietul roman se silesc sa-l subtie, sa-l imbrace cu haine noua dupa civilizatie Europei, pana ce atata-l cotropesc cu petece straine, incat nu se mai cunoaste in el originalitateaa€¯. Aˇntr-un Cuvant scolastica€¯ rostit cu prilejul impartirii premiilor la Scoala Centrala din Craiova in anul 1846 si publicat in acelasi an in Foaie pentru minte, inima si literaturaa€¯, sub titlul Despre studiul limbilor clasicea€¯ Ioan Maiorescu arata importanta pe care o au limbile vechi clasice, latina si greaca in formarea unei culturi solide si sanatoase.

Aˇn acelasi discurs, Ioan Maiorescu lua aparea limbii romane amenintata la acea data, in perioada de invatamant si spunea ca limba noastra este avutia cea mai de pret a tuturor romanilor. Ioan Maiorescu a mai publicat un Dictionar istriano-roman, roman-istriana€¯, precum si o colectie de documente istorice despre Imperiul Habsburgic.

De la Ioan Maiorescu a mai ramas si un extrem de interesant Caiet de retoricaa€¯ in care este folosit pentru prima data in cultura noastra termenul de semiotica. Ioan Maiorescu a facut parte din cea de-a doua generatie a Scolii Ardelene alaturi de: George Baritiu, Timotei Cipariu, A. T. Laurian si Ioan Massim.

Titu Maiorescu a fost cel care a corectat erorile si exagerarile latiniste ale Scolii Ardelene. Putem vorbi in cultura noastra de doua mari familii spirituale: maiorestii si caragialestii.

Daca maiorestii reprezinta spiritul critic obiectiv, constructiv si echilibrat, caragialestii ilustreaza spiritul satiric, care este prin definitie subiectiv si distructiv. Pentru o cultura mult mai important ramane spiritul critic. Dar, toti acesti precursori ai lui Titu Maiorescu n-au fost si critici literari propriu-zisi, pentru ca nu aveau un sistem sigur de referinta si nici un limbaj critic adecvat. De aceea, primul critic in adevaratul sens al cuvantului in cultura noastra este Titu Maiorescu, considerat pe buna dreptate parintele criticii noastre, ctitorul acestei discipline la noi.

Mai mult decat o aparitie providentiala, asa cum a fost interpretata de multe ori aparitia lui Titu Maiorescu in cultura noastra a fost o necesitate istorica. Titu Maiorescu a fost omul care a venit la timp in cultura noastra, cand aceasta acuza, mai mult ca oricand o grava confuzie a valorilor si se simtea nevoia unei personalitati puternice de o mare autoritate intelectuala si morala care sa respinga in chip hotarat si energic non-valorile si impostura, si sa impuna adevaratele valori.

Daca Titu Maiorescu nu i-ar fi descoperit la timp pe marii nostri clasici si nu i-ar fi impus constiintei publice, istoria literaturii romane ar fi luat un alt curs si ar fi aratat cu totul altfel fata de cum ni se infatiseaza astazi.



Studiile maioresciene



Aˇn activitatea critica a lui Titu Maiorescu se remarca douerioade mai importante:

-prima perioada dureaza pana in anul 1874; aceasta perioada corespunde campaniilor polemice ale criticului. Titu Maiorescu a polemizat nu numai cu autori ci si cu directii si curente intregi de gandire pe care le considera eronate, false si nefondate. Studiile si articolele publicate in aceasta perioada sunt mai mult sintetice si teoretice decat analitice si aplicate. Dar, cel mai bine a caracterizat aceste studii si articole critice din prima perioada insusi Titu Maiorescu, numindu-le: sinteza generala in ataca€¯. Critica maioresciana din aceasta perioada este mai mult o critica de directiva, de indrumare si orientare culturala. Studiile si articolele critice din aceasta perioada au fost publicate in volumul Criticea€¯ (1874).

O cercetare critica a poeziei de la 1867a€¯ este un studiu de estetica prin care Titu Maiorescu se impune drept primul nostru estetician. Acest studiu a fost scris cu ocazia unei antologii pe care junimistii voiau sa o realizeze din poezia contemporana. O antologie presupune criterii sigure de selectie, Titu Maiorescu a scris acest studiu spre a le oferi junimistilor aceste criterii de selectie.

Punctul de plecare al studiului este hegelian, Titu Maiorescu porneste de la disocierea pe care Hegel o facea intre stiinta si arta. Daca obiectul stiintei il formeaza adevarul, obiectul artei il constituie frumosul care nu este decat adevar in forme sensibile.

Titu Maiorescu isi imparte studiul in doua mari capitole:-conditia materiala a poeziei;--conditia ideala a poeziei

Aˇn conditia materiala a poeziei Titu Maiorescu se ocupa de forma poeziei: daca materialul sculpturii este piatra sau lemnul, materialul picturii este culoarea, materialul muzicii este sunetul, materialul poeziei il reprezinta cuvantul cu ajutorul caruia sunt create imaginile poetice:rostul cuvantului este de a destepta imagini sensibile in fantezia auditoriuluia€¯.

Dar cuvantul este un material foarte fragil si la indemana tuturor, de aceea Titu Maiorescu este dispus sa acorde o mare importanta alegerii cuvintelor si recomanda folosirea mai mult a cuvintelor ce definesc notiuni abstracte. Aˇn continuare criticul trece la analiza tropilor si figurilor de stil si da exemple pozitive si negative din literatura romana si universala de epitete, comparatii, metafore si personificari.

Aˇn conditia ideala a poeziei Titu Maiorescu se ocupa de continutul poeziei pe care il formeaza ideile, dar nu ideile abstracte si generale ca in filosofie, ci ideile traite si sensibile. Aˇn randul ideilor poetice Titu Maiorescu include emotiile si sentimentele. Maiorescu da o definitie memorabila a poeziei in raport cu filosofia, spune Titu Maiorescu, poezia este un repaos al inteligenteia€¯. ..



Criticul stabileste si trei conditii de baza ale poeziei:

-o mai mare vioiciune a miscarii ideilor;

-o hiperbolizare a emotiilor si sentimentelor;

-o dezvoltare gradata a acestora spre un punct culminant.

Tinta atacurilor criticului o formeaza poezia postpasoptista a epocii, minora si lipsita de valoare pe care Titu Maiorescu o numeste cu ironie si cu un sarcasm necrutator infirmeria literaturii romanea€¯. Titu Maiorescu critica in special boala diminutivelor si folosirea excesiva a numelor proprii in poezia epocii. Maiorescu este primul estetician roman care a facut disocierea dintre continut si forma. Aceasta dihotomie care a cunoscut o lunga cariera in gandirea estetica romaneasca a fost depasita de orientarile moderne structuraliste, care n-au mai facut o separare atat de categorica si de transanta intre continut si forma cum o facea Maiorescu, si care sustine ca exista un continut al formei si o forma a continutului sau forma internaa€¯.

Aˇn articolul Aˇn contra directiei de astazi in cultura romanaa€¯ (1868) Titu Maiorescu a elaborat faimoasa teorie a formelor fara fond. Formele fara fond sunt forme goale, lipsite de continut, rezultat al imitatiei modelelor straine ce contraveneau traditiei autohtone si evolutiei organice a culturii noastre. Intelectualii epocii cu studii in strainatate, la scolile cele mai inalte ale Apusului au adus cu ei in tara si lustrul din afara: din nenorocire numai lustru din afara!

   a€¯, consemneaza criticul.

Aˇn esenta ei teoria formelor fara fond este urmatoarea: avem Societate Academica, dar nu avem academicieni; avem Universitate, dar nu avem profesori; avem Teatru National, dar nu avem actori; avem Conservator, dar nu avem muzicieni; avem Scoala de Arte Frumoase, dar nu avem artisti plastici; avem jurnale, dar nu avem jurnalisti; avem partide politice, dar nu avem oameni politicia€¯. Titu Maiorescu remarca in randurile intelectualitatii epocii sale o ratacire totala a judecatiia€¯.

Titu Maiorescu este primul in cultura noastra care face disocierea dintre intelectualitate si pseudointelectualitate; dintre cultura si pseudocultura, (spoiala de culturA). Titu Maiorescu considera ca pseudocultura este chiar mai periculoasa decat lipsa de cultura pentru ca perverteste gustul public.

Fara cultura poate trai un popor pana la momentul firesc al emanciparii sale, dar cu o cultura falsa, nu poate trai un popor decat cu riscul de a-si autodistruge natiunea, si al pierderii identitatii spirituale.

Aˇn studiul Directia noua in poezia si proza romanaa€¯ (1872) Titu Miorescu impune o noua directie in cultura romaneasca, directie junimista, directie nationala, dar cu o deschidere spre universalitate. Alaturi de scriitorii de valoare ca Alecsandri, Eminescu,Odobescu, Slavici, Maiorescu include in directia junimista si o serie de scriitori minori, lipsiti de valoare, poeti ca Matilda Cugler, colonelul Theodor Serbanescu, Samson Bodnarescu si D. Petrino, si prozatori ca Nicu Gane. Acest lucru se explica din ratiuni de strategie culturala, din intentia lui Maiorescu de a largi cat mai mult cercul Junimii. Dar acest studiu prezinta o deosebita importanta pentru ca Titu Maiorescu atrage pentru prima data atentia asupra tanarului Eminescu, pe care, dupa numai trei poezii publicate in Convorbiri literarea€¯: Epigoniia€¯, Venere si Madonaa€¯, Mortua esta€¯, nu ezita sa-l aseze in imediata apropiere a lui Vasile Alecsandri, poet ajuns la apogeul carierei sale.

Aˇn acest studiu Titu Maiorescu ii face tanarului Eminescu un portret memorabil din care nu lipsesc unele rezerve si obiectii critice: Om al timpului modern, deocamdata blazat in cuget, iubitor de antiteze cam exagerate, reflexiv nu peste marginile iertate, dar poet in toata puterea cuvantuluia€¯.

Titu Maiorescu considera ca antiteza trecut-prezent din Epigoniia€¯ este exagerata, ca lauda inaintasilor este disproportionata in raport cu critica excesiva a contemporanilor. Aˇn Venere si Madonaa€¯ Titu Maiorescu observa confuzia pe care o face Eminescu intre idealul antic al Venerei si idealul modern renascentist al Madonei, acestea fiind doua idealuri diferite de arta.

Aˇn articolul Betia de cuvintea€¯ (1873) Titu Maiorescu da un raspuns polemic revistei Contemporanula€¯, in paginile careia observa un fenomen de psihologie a limbajului, pe care il numeste cu o expresie memorabila betia de cuvintea€¯, care desemneaza delirul verbal al cuvintelor scapate de sub orice control rational, care ajung sa nu mai semnifice nimic, in care vede lipsa de logica, incoerenta, infirmitatea si debilitatea mentala.

Titu Maiorescu considera betia de cuvinte un flagel periculos al epocii sale, dar betia de cuvinte este un fenomen permanent care, din pacate, se manifesta si astazi.

Aˇn cea de-a doua perioada a activitatii critice maioresciene se desfasoara dupa anul 1880, studiile si articolele din aceasta perioada sunt mult mai analitice si aplicate decat sintetice si teoretice, dar Titu Maiorescu nu renunta cu totul la teorie nici in aceste studii si articole care vor fi publicate in editia Criticea€¯, in trei volume, aparute in 1892.

Aˇn Comediile D-lui Caragiale (1885) Titu Maiorescu ii ia apararea marelui dramaturg acuzat in presa vremii de imoralitate. Titu Maiorescu este primul la noi care face distinctia dintre etic si estetic. Eticul nu presupune neaparat estetic, dar esteticul include si eticul, prin ideea de valoare. Dupa Titu Maiorescu literatura nu trebuie judecata dupa criterii etice, ci numai dupa criterii estetice. Acesta este un adevar critic fundamental, care ne-a ramas de la Titu Maiorescu.

Aˇn acest articol, Titu Maiorescu elaboreaza o teorie proprie numita Teoria inaltarii impersonalea€¯. Aˇn elaborarea acestei teorii Titu Maiorescu porneste de la conceptul de , katharsisa€¯ al lui Aristotel ce desemneaza efectul eliberator si purificator pe care il produce arta asupra noastra.

Conceptul de katharsis este trecut de Titu Maiorescu prin filtrul filosofiei schopenhaueriene despre conditia omului de geniu. Dupa Titu Maiorescu marea arta are capacitatea de a ne scoate din cotidian, de a ne face sa uitam grijile si obsesiile zilnice, de a ne ridica in sfera contemplatiei pure si dezinteresate.

Aˇn articolul Poeti si criticia€¯ (1886) Titu Maiorescu ii ia apararea lui Vasile Alecsandri atacat la acea data de mai tinerii sai confrati: Barbu Stefanescu Delavrancea si Alexandru Vlahuta. Maiorescu spune ca cei doi, Delavrancea si Vlahuta, n-au nici un drept sa-l critice pe Vasile Alecsandri pentru ca sunt numai scriitori, nu si critici literari.

Cu aceasta ocazie Maiorescu opereaza o serie de disocieri intre poeti si critici:

poetul criticul

-este din fire refractar -este din fire transparent

-este partinitor -este nepartinitor

-este subiectiv -este obiectiv

Aceste disocieri dintre natura subiectiva a poetului si natura obiectiva a criticului raman valabile si astazi. Aˇn finalul articolului sau Maiorescu da cea mai dreapta si exacta judecata critica asupra lui Alecsandri; dupa Maiorescu, Alecsandri nu trebuie judecat rigid prin compartimentele operei sale, ci in ansamblu, privit in totalitatea actiunii lui.

Studiul cel mai important din aceasta perioada, capodopera creatiei maioresciene ramane Eminescu si poeziile luia€¯(1889), aparut chiar in anul mortii marelui poet. Prin acest studiu Maiorescu pune piatra de temelie a eminescologiei, vasta disciplina care s-a nascut in jurul marelui nostru poet national. Cu o mana sigura Maiorescu ii schiteaza lui Eminescu un portret memorabil si fixeaza definitiv efigia poetului in eternitate.

Fata de acest portret nu mai sunt posibile decat unele mici retusuri si nuantari pe care le-au facut exegetii ulteriori ai lui Mihai Eminescu.



Aˇn acest studiu Maiorescu porneste de la premiza ca Eminescu a fost un om de geniu: Ceea ce a fost si va deveni Eminescu este rezultatul geniului sau inascuta€¯. Maiorescu ii face acest portret lui Eminescu prin grila filosofiei schopenhaueriene despre viata omului de geniu. Eminescu se incadreaza perfect prin toate datele personalitatii sale in teoria lui Schopenhauer despre geniu. Dupa Schopenhauer, omul de geniu are capacitatea de a se inalta in sfera contemplatiei pure si dezinteresate, de a trai in sfera ideilor generale.

Din aceasta perspectiva Eminescu a avut un dispret total fata de valorile materiale, fata de titluri, fata de ranguri si de onoruri. Maiorescu relateaza cazul in care Eminescu a fost invitat la Curte de catre Regina Romaniei, Carmen Silva, poeta si ea si mare admiratoare a poetului pentru a i se conferi ordinul Bene-Merenti, dar Eminescu a refuzat-o politicos si cu demnitate. Maiorescu consemneaza acest episod printr-o fraza antologica: Rege el insusi al cugetarii omenesti, care alt rege ar fi putut sa-l distinga?a€¯

La intrebarea daca Eminescu a fost sau nu fericit criticul raspunde tot printr-o intrebare: Dar cine este fericit?a€¯

Portretul pe care i-l face lui Eminescu este un portret clasic alcatuit pe baza unei trasaturi dominante. Dominanta personalitatii eminesciene este dupa Maiorescu seninatatea abstracta atat in melancolie cat si in veseliea€¯. Aceasta este propozitia cheie a intregului studiu maiorescian.

Maiorescu priveste erotica eminesciana prin prisma prototipurilor platoniciene si formuleaza o fraza antologica: ca si Leopardi in Aspasiaa€¯, Eminescu nu vedea in femeia iubita decat copia imperfecta a unui prototip nerealizabila€¯.

Aˇn partea a doua a studiului sau Maiorescu stabileste cu precizie reperele fundamentale din cultura filosofiei eminesciene: filosofia indica in frunte cu budismul, filosofia greaca, in special Platon, metafizica germana, reprezentata de Kant si de Schopenhauer.

Maiorescu este primul care vorbeste despre armonia eminesciana pe care o numeste armonie onomatopeica, adica rezultata din imitarea sunetelor naturiia€¯.

Dupa ce analizeaza prozodia eminesciana Maiorescu isi incheie studiul sau cu urmatoarea previziune: pe cat se poate omeneste prevedea literatura poetica romana va incepe secolul al XX-lea sub auspiciile geniului sau, iar forma limbii nationale, care si-a gasit in poetul Eminescu cea mai frumoasa infaptuire de pana astazi va fi punctul de plecare pentru intreaga dezvoltare viitoare a vestmantului cugetarii romanestia€¯. Cuvinte profetice ce s-au adeverit. Aˇntr-adevar poezia romaneasca de la inceputul secolului al XX-lea va fi influentata considerabil de geniul eminescian.

Maiorescu n-a fost numai un mare critic, dar si un mare scriitor care a impus in literatura noastra stilul polemic de idei, dens si concentrat, riguros si exact, de o sententiozitate aforistica. Citim azi studiile si articolele critice ale lui Maiorescu cu aceeasi placere, in ordine estetica, cu care citim poeziile lui Eminescu si comediile lui Caragiale.



Titu Maiorescu si maiorescianismul



Mai important decat activitatea critica a lui Maiorescu este maiorescianismul. Influenta sa in critica romaneasca a€“ maiorescianismul este manifestarea ampla, programatica si de durata a spiritului critic in cultura noastra. Din acest punct de vedere maiorescianismul este fenomenul cu bataia cea mai lunga in timp din cultura noastra. Maiorescianismul este o dimensiune esentiala, de baza a culturii romanesti, o constanta ireductibila si totodata o metodologie a spiritului, asa cum l-a definit Pompiliu Constantinescu in studiul sau Maiorescianismul- o metodologie a spirituluia€¯.

Maiorescianismul s-a manifestat mult timp de la moartea primului nostru mare critic si il intalnim pentru prima data la Eugen Lovinescu, care a reprezentat cea de-a doua generatie de critici postmaiorescieni si care ramane autorul celor mai solide studii critice dedicate lui Titu Maiorescu de pana azi, cum sunt: Monografia Titu Maiorescua€¯ (1940), Titu Maiorescu si contemporanii luia€¯ (1943) si Titu Maiorescu si posteritatea lui criticaa€¯ (1943-1944).

Maiorescianismul s-a manifestat si la cea de-a treia generatie de critici postmaiorescieni in frunte cu Calinescu, din care mai fac parte si Tudor Vianu, Pompiliu Constantinescu, Vladimir Streinu, Perpessicius, Serban Cioculescu si Mihail Ralea. Aceasta generatie stralucita de critici s-a nascut maioresciana, asa cum spunea admirabil Vladimir Streinu asa cum te nasti cu ochi albastria€¯.

Maiorescianismul se manifesta si astazi, la cei mai importanti critici actuali, care au cultul valorilor si apara primatul esteticului. Metafizica si judecatoreasca, asa cum o numea Gherea, culturala si normativa, cum o numea Lovinescu, critica maioresciana a fost depasita sub raport strict metodologic prin progresul firesc al disciplinei, dar niciodata ca valoare si intensitate.

Despre Titu Maiorescu au existat si unele opinii critice mai severe, cum sunt cele ale lui Calinescu din Istoria literaturii romane de la origini pana in prezenta€¯, care afirma la un moment dat: acea doza de platitudine il tine pe Maiorescu la nivelul epocii sale si-i da consimtirea contemporanilora€¯. Trebuie sa vedem in aceasta obiectie confruntarea deschisa dintre doua mari temperamente critice total diferite, dintre temperamentul clasic si olimpian al lui Maiorescu si temperamentul romantic si exploziv al lui Calinescu. Poate sa-si fi spus cuvantul in aceasta rezerva critica si conceptia schopenhaueriana despre geniu a lui Calinescu, dupa care geniul ramane neinteles de contemporani.

Tot Calinescu spunea ca Maiorescu n-a avut placerea analizei textelor, dar aceasta obiectie calinesciana nu se sustine. Maiorescu a avut placerea analizei textelor, asa cum o dovedesc rapoartele sale la Academia Romana pentru primirea unor scriitori ca George Cosbuc, Mihail Sadoveanu, Octavian Goga. Maiorescu n-a avut insa ragazul pentru analiza textelor, preocuparea sa cea mai importanta fiind aceea de a imprima directii si orientari culturii romanesti.

Mai mult decat un critic literar propriu-zis Maiorescu a fost un critic cultural in sensul cel mai larg al cuvantului, "un critic exemplar" asa cum il numeste Vladimir Streinu in volumul "Clasicii nostri" (1943). A fi critic cultural la acea data era mult mai important decat a fi critic literar propriu-zis. Maiorescu ramane prototipul criticului literar roman. Toti criticii romani s-au raportat si se raporteaza mereu la Maiorescu ca la un prestigios model.

Aˇn eseul sau "Contradictia lui Maiorescu" Nicolae Manolescu releva la Maiorescu o contradictie funciara intre negatie si afirmatie. Ca sa afirme, sa impuna noile valori, Maiorescu a trebuit mai intai sa nege, sa respecte non-valorile. Asa cum observa Nicolae Manolescu, datorita vicisitudinilor istorice cultura noastra s-a aflat uneori in situatia consemnata in balada "de zid parasit si neispravit", si a trebuit ca totul sa fie reluat de mai multe ori de la inceput.

Ori de cate ori cultura noastra a acuzat o grava confuzie a valorilor s-a auzit si strigatul "inapoi la Maiorescu!

   ". Asa cum observa Pompiliu Constantinescu in articolul cu acelasi nume, la Maiorescu nu ne mai putem intoarce sub raport metodologic, dar ne putem intoarce la Maiorescu ca la un simbol al claritatii si limpezimii, al ordinii, echilibrului si dreptei judecati.

Maiorescu este astazi mai actual ca oricand, intr-o epoca de confuzie axiologica in care conceptele trebuie sa fie din nou clarificate, limpezite si decantate. Aˇntr-o epoca dominata de prostul gust, de senzationalul ieftin si de duzina, in care stricatorii de limba s-au inmultit mai mult ca oricand si-n care abuzul neologic este de nestavilit, Maiorescu a fost depasit de urmasii sai Lovinescu si Calinescu prin vastitatea operelor si talentul expresiei.



Cu toate acestea, Maiorescu ocupa in critica noastra locul de prim rang pentru ca odata cu Maiorescu s-a nascut o noua disciplina, critica romaneasca.

Asa cum il caracteriza admirabil Lovinescu in monografia sa, Maiorescu ramane cel care a trasat pentru totdeauna drumul in cultura noastra: "la raspantiile culturii romanesti vegheaza, ca si odinioara, degetul lui de lumina: pe aici e drumul".

 

Crezi ca ne lipseste ceva?

Poti adauga opera - comentariul, eseul sau referatul despre opera care lipseste.





Politica de confidentialitate




Copyright © 2009 - 2022 : Autorii.com - Toate Drepturile rezervate.