Enciclopedia marilor scriitori ai literaturii romane.
 
Inscrie-te si imbunatateste enciclopedia autorilor romani.
Am uitat parola Creaza cont

Home    Autori     Sinteze literare      Critica literara      Opere



Povestirea - specii narative despre Sinteze literare



Termenul povestire" are in limba romana doua acceptiuni diferite : pe de o parte, este un procedeu epic, o tehnica a relatarii cunoscuta mai ales sub numele de naratiune (a nara" = a povesti"), iar, pe de alta parte, desemneaza o specie a genului epic de dimensiuni asemanatoare cu nuvela, o naratiune subiectivizata care surprinde un singur fapt epic.

Povestitorul este implicat, de obicei, fie ca martor, fie ca personaj al intamplarilor pe care le nareaza. Interesul nu se concentreaza, ca in nuvela, asupra personajului, ci asupra situatiilor povestite, de obicei generate de o intriga simpla, insa avand in majoritatea cazurilor un caracter exemplar. Specia, desi culta, respecta virtutile primordiale ale actului epic. Astfel, povestitorul face apel la ascultatori virtuali, ca si cum ar fi de fata. Ceremonialul povestirii presupune ca atat naratorul, cat si receptorul sa fie implicati ca actori" in actul spunerii" si chiar in scenariul epic.

Ca forma structuranta, povestirea poate circula izolat, constituind o unitate epica autonoma (Gala Galaction, Moara lui CalifaR), sau in rama", servind ca pretext pentru a introduce o alta sau alte povestiri, legate intr-un ciclu (M. Sadoveanu, Hanu AncuteI).

Povestirea se deosebeste de celelalte specii ale genului epic prin strategia narativa care scoate in evidenta povestitorul si punctul sau de vedere asupra faptelor relatate. Prin aceasta capata un caracter aproape ritualic, de fapt epic circular, autonom, repetabil in continutul, nu si in forma sa.

Oralitatea stilului este trasatura fundamentala a speciei, motivata prin destinatia catre un ascultator prezent, constient, curios si cooperant. in virtutea acestei trasaturi, textele sunt presarate cu marci ale oralitatii: formule de generare si de mentinere a interesului, de testare a atentiei ascultatorului, de creare a suspansului, de marcare a momentelor esentiale, de anticipare emotionala, de potentare a efectelor, toate fiind motivate de pozitia privilegiata a naratorului.



Ceremonialul povestirii consta intr-un sistem de conventii participative care cuprinde, ca momente, intrarea in scena a povestitorului, motivarea imprejurarilor care declanseaza istorisirea, rostirea propriu-zisa a povestii, comunicarea cu auditoriul, pauzele narative care intetesc tensiunea asteptarii, iesirea din scena a povestitorului, avand constiinta savarsirii unui act exemplar si, eventual, crearea cadrului emotional si narativ pentru inceperea unei alte povestiri.

Atmosfera este destinata sa creeze o stare de asteptare, de tensiune, de seducere a ascultatorilor, de vraja. Fiecare moment este bine regizat, avand o logica anume, ce tine de tehnica povestirii. Daca intamplarea prezentata nu este spectaculoasa in sine, povestitorul trebuie s-o faca spectaculoasa, urmarind permanent stimularea interesului ascultatorilor. Timpul evocat este de obicei unul de mult trecut, indepartat si nedeterminat. De aceea, naratorul prezinta intamplarile viu, colorat, pentru a facilita reprezentarea acestora de catre ascultatori. Aspectul atemporal, mitic, specific povestirii, ofera un caracter general intamplarii, facand de multe ori dintr-o situatie individuala o experienta a cunoasterii de sine unanim valabila si acceptata. Evocarea implica, de fiecare data, parfumul trecutului, misterul, necunoscutul, toate acestea antrenandu-1 pe ascultator intr-o aventura a descoperirii tainelor altor varste, de unde si caracterul initiatic al povestirii.

Spatiul povestirii este, in general, unul ocrotitor, sigur, privilegiat. Participantii la actul povestirii se retrag parca in anistorie, intr-un spatiu avand valoare simbolica, recuperatoare in ordinea ontologica a existentei. Verbul lor nu este cel comun, ci imita logosul primordial, creeaza si recupereaza lumi, timpuri, oameni (Decameronul de G. Boccaccio sau Hanu Ancutei de M. SadoveanU).



De fiecare data, indiferent de natura intamplarilor, tonul este nostalgic, reflexiv, implicat. Rolul de povestitor ii poate reveni naratorului, in varianta sa clasica (de voce" a autoruluI), unui personaj, unui martor sau unui confident, caruia i-a fost incredintata povestirea si care nu face acum decat s-o repete. De aceea, in povestirile-ciclu, precum Hanu Ancutei, putem vorbi de existenta unui supranarator care ordoneaza povestitorii, le motiveaza prezenta, le nuanteaza interventiile, le pregateste intrarea si face, totodata, legatura intre povestiri.

Cu toate ca povestirea evita neverosimilul si fabulosul, sursele ei le reprezinta mitul si istoria indepartata, categorii bogate in semnificatii etice. Atunci cand este fundamentata pe fantastic, pe mitic, pe situatii obscure si insolite, povestirea are un deznodamant indecis, ambiguu.

Cele mai vechi povestiri cunoscute sunt cele orientale, de tipul O mie si una de nopti, care au devenit un model pentru povestirile europene. in literatura romana, opere notabile in acest sens au creat M. Sadoveanu, Hanu Ancutei; V. Voiculescu, Pescarul Amin, Ultimul Berevoi; I.L. Caragiale, La Hanul lui Manjoala, Kir Ianulea.

 

Crezi ca ne lipseste ceva?

Poti adauga opera - comentariul, eseul sau referatul despre opera care lipseste.



Politica de confidentialitate




Copyright © 2009 - 2024 : Autorii.com - Toate Drepturile rezervate.