La Convorbiri literare incepu sa faca critica din 1888 pana ce se muta la propria revista. Literatura si arta romana, N. PETRASCU (1859-1944), fratele pictorului G. Petrascu. A scris la Convorbiri despre Delavrancea, Miile si mai ales despre Eminescu, un studiu critic care aparu in volum in 1892. La revista sa se ocupa de
Ion Ghica, Hasdeu, Caragiale, Alecsandri, Volenti, Theodor Serbanescu, Vlahuta, Odobescu, de Alphonse Daudet si Zola. I se datoresc studii critice cu material memorialistic despre Vasile Alecsandri {1894), Dimitrie C. Ollanescu {1926), Duiliu Zamfirescu (1929), Anghel Demetriescu (1931), Dimitrie Bolintineanu (1932). in 1905 dadu si un roman, Marin Gelea, luand ca prototip pe arhitectul Ion Mincu, critica a saloanelor lumii aristocratice a vremii. Interesante sunt volumele Figuri literare contemporane (1893) si Scriitori romani contemporani {1898).
M. DRAGOMIRESCU, S. MEHEDINTI, I. TRIVALE
Actiunea critica a lui MIHAIL DRAGOMIRESCU (1868-1942) incepe printr-o recenzie. Criticele domnului Titu Maiorescu, studiu de critica generala, in Convorbiri literare, in care se delimiteaza de critica psihologica reprezentata de Sainte-Beuve si de critica sociologica reprezentata de Taine, deoarece prima vizeaza omul, iar a doua, conditionarile exterioare ale operei, nu opera in sine. Erorile care le pot produce critica stiintifica le-a combatut Dragomirescu in prima sa lucrare aparuta in volum, Critica stiiniifica "si Eminescu {1895), fara a aduce el insusi lumini noi despre Eminescu. Dupa o trecere prin cronica teatrala {Dramaturgia romana, 1905), el a inceput sa se ocupe de Teoria poeziei cu aplicare la literatura romana, care nu-i decat o introducere in poetica, dupa cum se si subintituleaza cea de-a doua editie a lucrarii, din 1927, Teoria elementara a poeziei. Aceasta, impreuna cu Stiinta literaturii din 1926 (publicata si intr-o versiune franceza, revazuta, in patru volume, 1928-1938) si Integralismul (1929) formeaza sistemul estetic al lui Dragomirescu, bizuit pe conceptul de capodopera, fenomen psihofizic ideal, rezultat din observarea marilor creatii. Se atribuie acestui model abstract un fond, o forma si o trasura de unire a acestora - armonia. Fondul ar fi ideea de la care se porneste, forma, reprezentarea sensibila (plastica) a ideii, iar armonia modul personal (subietiV) de adecvare a formei la idee. Daca aceasta tricotomie poate fi acceptata din nevoi de analiza, mai departe limbajul esteticianului se pierde intr-o aglomerare inextricabila de termeni disociativi si epitete determinative din care cu greu ne mai putem descurca. Avand meritul de a fi cautat modelul si semnificatiile lui, Dragomirescu, cap teoretic speculativ, nu era inzestrat nici cu penetratie critica, nici cu gust si se oferea ca, far a atinge fondul unui incepator, sa-1 ajute sa si I gaseasca integral (de aici integralismuL) si sa si-l fasoneze artistic. La scoala noua" de la Convorbiri critice, ca si la catedra de la Universitare, unde a profesat intre 1906 si 1938, ori la Institutul de literatura, infiintat in 1922, Dragomirescu a declarat genii nume modeste sau chiar inexistente, surd la miscarea literara interbelica. Critica sa din prima perioada si-a adunat-o in volumele De la misticism la rationalism (1925), Critica (I-II, 1927-1928) si Samanatorism, poporanism, criticism (1934). A publicat un volum de Fabule (1928) si romanul naiv in patru volume (Ogrezenisi Darmanesti, Focul, Sanducu, Razboi si biruinta), Copilul cu trei degete de aur (1932-1936).
Clasic traditionalist, Dragomirescu socotea eczema" orice incercare de inovatie. La fel, SIMION MEHEDINTI (1868-1963) osandea spiritul literar mercantil, americanismul" si decadentismul si saluta ca pe o adevarata primavara" literatura iesita din realitatile nationale de la Samartatorul (Catre noua generatie, 1912; Primavara literara, 1914). A publicat o biografie a lui Titu Maiorescu in 1915 (scrisa la persoana a treia de Maiorescu insusi in 1910).
Critica lui I. TRTVALE (1889-1916) din unicul volum de Cronici literare e foarte analitica, in dependenta, in privinta judecatilor de valoare, de Mihail Dragomirescu, cu multe greseli de limba pe care i le semnala filologul A. Philippide.