Enciclopedia marilor scriitori ai literaturii romane.
 
Inscrie-te si imbunatateste enciclopedia autorilor romani.
Am uitat parola Creaza cont nou
Home    Autori     Sinteze literare      Critica literara      Opere





Explorarea straturilor profunde impresionismul despre Sinteze literare





Arta romanului in Anglia: Joseph Conrad, Henry James. a€“ Ritmul impresionist: E. M. Forster. Katherine Mansfield. a€“ Materia nedefinita a vietii: Virginia Woolf si pulberea luminoasa a clipelor, trairea in stare pura. a€“ Aria impresionista a lui Sartre si Nathalie Sarraute. a€“ Romanul pointillist.

Brutalitatea constiintelor: Faulkner. a€“ Deformarea limA¬bajului a€“ De la americani la noul roman". a€“ LiA¬rismul obscur al constiintei. a€“ Noi cai ale romanului.



Romanul in care viziunea are o mai mare insemnaA¬tate decat povestirea isi va gasi formula in Anglia. Daca il exceptam pe Dickens, putem spune ca aici desenul in trasaturi groase de carbune al frescei realiste nu s-a impus. Personajele lui Galsworthy nu au corpolenta si densitatea trasaturilor caracteristice personajelor lui Zola si nici, bineinteles, teribila vibratie a celor dostoievskiene. Chiar si decorul e mai putin incarcat, fara adancime epica, mai mult moral decat social, fara acele unghere de umbra pe care le ascund deopotriva bulevardele poA¬liticii si stradutele comerciale.

Admiratori ai lui Flaubert, Zola, Maupassant, romanA¬cierii anglo-saxoni evolueaza totusi spre un desen mai palid si mai nuantat, unde umbrele nu sunt accentuate, ci delicate si nuantate. De la naturalism la impresionism, trecand progresiv prin opera lui Joseph Conrad, Henry James si E. M. Forster, pentru a ajunge la Katherine Mansfield si la Virginia Woolf, pozitivismul compact care domnea in 1875 se dilueaza pana la topire in nuanA¬tele diafane ale pointillismului psihologic. Totul se peA¬trece prin tranzitii lente, in timp ce in Franta ironia nascuta de simbolism marcheaza o mai vadita revolutie. Arta romanului in Anglia isi schimba pe nesimtite diA¬rectia: observarea exterioara a realitatii sociale e diluata in senzatii launtrice si intr-o pulbere de imagini. Galsworthy descrie inca oameni pe strazi, Virginia Woolf nu mai evoca decat reflexele stralucitoare ale unor imagini.




Nuanta a fost aceea prin care anglo-saxonii au evaA¬dat din arta realista, simtul nuantei atragandu-i cu o forta invizibila departe de zugravirea pozitiva, spre pulberile unde insasi psihologia cedeaza in fata misteA¬rului pe care il ascunde.

Arta romanului in Anglia a sfarsit prin a deveni arta romanului englez: sensibilitate intima si retinuta, viata vazuta, din interior, surprinzator de divers colorata la suprafata, sumbra in adancuri, totdeauna zugravita in amanunt prin numeroase tuse usoare, cu o bunavointa visatoare si o neliniste ascunsa ce se unesc in umor.



* * *



Nutriti, la sfarsitul secolului al XIX-lea, de o tradiA¬tie naturalista pe care o admirau, fara a o iubi in fond, un Conrad ori un Henry James se simt inca atrasi de intriga, de drama, de povestirea bine condusa.

AŽn istoriile sale marinaresti, Joseph Conrad este, bineA¬inteles, in primul rand un povestitor: eroul din Lord Jim isi povesteste viata timp de trei ore cu ceasul in mana Dar de sub povestirea vioaie si pitoreasca, de un picaA¬resc usor, razbate o alta intentie: viata, cu neputinta de povestit, razletita si masiva deopotriva, nu se poate reduce la confesiune, la povestire, la anecdota: De multe zile de foarte multe zile nu vorbise cu nimeni, in schimb avusese nesfarsite convorbiri cu el insusi, taA¬cute, incoerente, ca un prizonier singur in celula, sau ca un calator pierdut in desert. AŽn momentul acela raspunA¬dea unor intrebari care n-aveau importanta, desi erau puse cu un scop precis; dar se indoia ca va mai putea vreodata in viitor vorbi deschis cu cineva."

AŽn toate romanele lui Conrad, eroul, ca si Lord Jim ori capitanul din Taifun, este pus in fata unui proces", unei imprejurari care il obliga juridic sa dea socoteala de evenimentele traite de el. Si atunci intelege ca orice povestire inseamna minciuna: Pana si sunetul propriilor lui declaratii sincere ii intarise convingerea ca vorbele nu-i mai puteau fi de nici un folos. Omul de acolo paA¬rea ca-si da seama de starea lui deznadajduita. Jim se uita la el, apoi isi intoarse ochii hotarat, ca pentru o despartire definitiva." Numai acest om, caruia Lord Jim nu-i putea explica ceea ce se intamplase si pe care il privi indurerat, va putea intr-o zi, reluand lucrurile, sa sugereze ce mister a fost viata traita de Jim: Mai tarziu, in orice colt al lumii s-ar fi aflat, lui Marlow ii placea deseori sa-si aduca aminte de Jim (). Asta se intampla poate dupa vreo cina, pe o veranda drapata in frunzis impletit (), in intunericul adanc punctat de focul tigarilor aprinse (); si de la prima vorba, trupul lui Marlow, intins alene pe scaun, incremenea, ca si cum spiritul sau si-ar fi luat zborul indarat, impotriva curgerii timpului, ca sa rosteasca, prin buzele lui, din adancul trecutului."

Asa cum se va intampla mai tarziu la Proust, memoA¬ria da vietii o noua dimensiune, incertitudinile memoriei reprezentand zona de eroare aflata la hotarul dintre poA¬vestire si realitate Abia atunci romanul marinaresc plin de aventuri si ciudatenii, caracteristic lui Conrad, poate urma firul istoriei lui aparent realiste: Patna avea o punte lunga, si toate barcile erau insirate acolo (). Jim m-a asigurat, cu vadita grija de a fi crezut, ca faA¬cuse inainte tot ce trebuie, asa ca barcile sa fie gata la nevoie. AŽsi cunostea datoria" Pluteste pe ocean, spre porturi si escale, batrana galera si, o data cu ea, fruA¬moasa povestire dar romanul a devenit reflex al roA¬manului, iar farmecul nu i-l mai da sirul neintrerupt al zilelor, ci sovaielile memoriei Povestirea lui Conrad ramane, in mod sigur, o istorie libera si hoinara", fiind in acelasi timp si proiectia acestei istorii in afundurile submarine, o umbra si o enigma, un eveniment menit sa coloreze existenta" .

Henry James e si el un povestitor si O coarda prea intinsa pare la primul contact un fel de istorie abil oranduita, ba chiar o istorie cu fantome: o mare casa englezeasca, la tara, unde, intr-o atmosfera din ce in ce mai incordata, doi copii, profesoara lor si servitorii sunt stapaniti de halucinatii. Dar, ca si la Conrad, povestirea este indirecta, evocand o noua dimensiune provenita din dificultatea de a o inchide intr-o forma anume: E dincolo de orice, spune naratorul fictiv. Nu cunosc niA¬mic pe lume care sa-i semene cat de cat a€“ Te referi la efectul de groaza? am intrebat Ar fi voit parca sa-mi raspunda ca lucrurile nu erau chiar atat de simple, si ca nu putea gasi termeni exacti pentru a se exprima" Povestirea evenimentului paleste in fata bogatiei trairii: N-as fi izbutit niciodata a€“ chiar daca m-as fi lasat in voia amintirilor a€“ sa reproduc uimitorul comentariu secret cu oare insoteam, pana la exces, orele, si asa atat de pline, ale vietii noastre comune." Ca si romanele lui Conrad, romanul lui Henry James, dincolo de un adeA¬var superficial, cauta un efect: a intinde si mai mult coarda emotiei noastre".

Astfel, inainte de a fi fost formulate, dupa 1920, teoA¬riile impresionismului, Conrad si Henry James descopeA¬reau un procedeu impresionist si anume: faptele relaA¬tate, zugravite amanuntit dar prin tuse usoare, sugereaza ca dincolo de panza exista o alta realitate, indefinisabila. Dedesubtul suprafetei pitoresti a povestirii vioaie ori fascinante, se impun misterul si adancimea evenimentului care scapa povestirii. La Conrad, un naufragiu nu este numai un episod al povestirii, ci o realitate masiva, neA¬cunoscuta, cu neputinta de analizat ori de reconstituit, dupa cum reiese din cele ce urmeaza: Faptele pe care acesti oameni voiau numaidecat sa le cunoasca, au fost vizibile, pipaibile, la indemana simturilor; avusesera locul lor in spatiu si in timp si ca sa se implineasca, le trebuise un vapor de o mie patru sute de tone si douaA¬zeci si sapte de minute pe ceasornic; ele alcatuiau un tot cu anume trasaturi, cu anume nuante, un aspect complicat de care ochiul putea sa-si aminteasca, dar si cu un ceva in plus: ceva nevazut, un duh ducand la pierA¬zanie, ca un suflet rauvoitor"

Acest ceva in plus" constituie inca de pe acum esenA¬tialul romanului impresionist: anume senzatia ca dinA¬colo de povestirea obiectiva a€“ care a devenit insufiA¬cienta a€“ dincolo chiar de constiinta evenimentelor traite pe oare personajele o dobandesc, exista o realitate imA¬penetrabila a evenimentului.

Astfel, Taifun (1903) este relatarea amanuntita, perfect realista, a celor trei zile in care o batrana corabie inA¬frunta un ciclon; povestirea nu are insa valoare decat in masura in care isi face simtita neputinta de a reda masiva totalitate a faptelor, evenimentul absolut ce nu poate fi descris in intregime.

Devine sensibila aici o metamorfoza a romanului care va capata un aspect mai deplin la Joyce ori Kafka: scopul si materia povestirii nu mai rezida in ceea ce se povesteste, ci intr-o realitate a carei profunzime, complexitate, densitate o sustrag posibilitatilor povestirii si analizei.

Lenta evolutie britanica spre impresionismul total al Virginiei Woolf e marcata de disparitia progresiva a inA¬trigii dramatice. Europenii lui Herny James nu se mai bizuie pe intriga, ci constituie doar un studiu": intr-o maniera foarte subtila, socul produs de confruntarea dintre sensibilitatea americanilor si a europenilor veniti in vizita; invers, in Ambasadorii, un american vine sa reformeze Europa si e convertit de ea. La fel, E. M. Forster porneste, in Monteriano (Where Angels Fear to Tread, 1905) de pilda, de la o aventura"; tanara englezoaica vaduva Lilia se casatoreste, intr-un moment de nesocoA¬tinta, cu un italian vulgar si frumos. Aceasta intamplare declanseaza lupta de la distanta intre moravurile itaA¬liene si cele engleze. AŽn Drumul Indiilor (1924), insa, a disparut orice intriga; a ramas doar ciocnirea dintre doua stiluri de viata, prezenta si la Henry James. Dar in Monteriano ea e tratata in stare pura, servind drept pretext pentru a evoca misterul moravurilor si al sensiA¬bilitatilor, daca nu pe cel al sufletelor. Realitatea roA¬manului nu se mai afla la suprafata acestuia, ci in ceea ce el nu izbuteste sa formuleze in intregime.



Evoluand de la naturalism la impresionism, romanul specific englez traducea, prin urmare, acelasi fenomen ca si romanul francez care, in aceeasi perioada, trecea de la realism la ironie". Fenomenul la care ne referim este spulberarea povestirii", a acelei povestiri bine conduse, coerente, care nu e altceva decat un artificiu dramatic al romancierului. Evident, cititorul indragostit de logica este cucerit de acest artificiu, care inchide insa romanul in el insusi, il transforma intr-un joc arA¬bitrar al spiritului, neglijand fie culoarea, misterul si plenitudinea impalpabila a vietii a€“ elemente ale impreA¬sionismului englez, a€“ fie acea incongruenta a existenA¬tei care a introdus ironia in romanul francez (si in roA¬manele lui Huxley, englez foarte europenizaT).

Teoretician al acestei revolutii, gasind un sprijin pentru teoriile sale atat in opera lui Gide cat si in cea a Virginiei Woolf, E. M. Forster pledeaza pentru roA¬manul deschis", impotriva romanului inchis": AŽn deA¬finitiv, de ce e obligat romanul sa urmeze un plan? Nu se poate el oare desfasura dupa propria-i vointa? De ce e obligat sa aiba un deznodamant, ca o piesa de teatru? N-ar putea el, dimpotriva, sa se deschida?"



***



Dupa disparitia intrigii si a interesului dramatic, ramane doar un moment al duratei, nestatornic, impeA¬netrabil, total, ca marea si cerul. Pe Katherine Mansfield o preocupa in Pe plaja golfului evocarea unei dimineti, totalitatea unei dimineti; o dimineata in care, de altfel, nu se petrece nimic, o dimineata traita de zece personaje a€“ copii jucandu-se, femei nepasatoare ori copiA¬laroase, barbati grabiti in drum spre slujba a€“ si de o turma de oi!

    Deasupra acestor existente izolate, acesA¬tor constiinte fragmentare se intinde o colbaraie fara sfarsit, colorata, nedefinita, prea vasta pentru un spirit omenesc. Numai jocul soarelui si al norilor, la inceputul si la sfarsitul nuvelei, evoca aceasta imensitate Atunci, de ce, Doamne Sfinte, ati mai venit? murmura Harry Kember.

Nu-i raspunse nimeni.

Un nouras senin plutea prin fata lunii. AŽn clipa aceea de intunecime, zgomotul marii rasuna, profund si tulburat. Apoi norul pleca sa rataceasca departe, iar zgomotul marii deveni un murmur nedeslusit, ca si cum se trezea dintr-un sumbru vis. O liniste se lasa peste toate" .

Nimeni nu va putea explica niciodata in intregime ce anume a insemnat aceasta dimineata. Romanul imA¬presionist este doar un efort de aproximatie in acest sens, efort vecin cu acela al lui Proust pentru a regasi timpul, adica a-l stapani in intregime. Treizeci de ani mai tarziu, grupul francez al noului roman" reia proA¬blema cu mai mare aplicatie si rigoare; asa precum Katherine Mansfield intuneca realitatea integrala a unei dimineti trecand-o prin mai multe constiinte care nu reuA¬seau de altfel sa strapunga tacerea lumii, tot astfel Michel Butor analizeaza neobosit in Trepte (1960), sub mai multe unghiuri diferite, realitatea banala a unei clase de liceu in rastimpul a doua saptamani de ocA¬tombrie.

La Virginia Woolf, limita extrema a impresionisA¬mului consta in a raspandi ca o pulbere de aur si de alge peste paginile unei carti incete, colorate si de neA¬patruns, materia nedeslusita a vietii, care nu e nici constiinta, nici realitate, ci un amestec al amandurora. AŽnspumari de senzatii, cocotate pe creasta valurilor vietii, deasupra verdelui galbui si inspaimantator al adancimilor, existenta simtita asemeni acelor diafanitati miscatoare ce pot fi zarite in mare.

Cand in Valurile, Virginia Woolf isi limiteaza suA¬biectul la existentele paralele ale celor sase copii cresA¬cuti impreuna, ea nu vrea sa faca o pictura obiectiva a celor sase destine divergente, ca BarrA©s in DezradaA¬cinatii; dimpotriva, ea foloseste cele sase constiinte informe, insingurate si avide, pentru a evoca, dincolo de ele, intregul inefabil al lumii in care ele se dizolva. Daca pana acum povestirea romanesca desprindea un destin omenesc din curentii si mareele de aventuri si senzatii care alcatuiesc viata emotiva a cosmosului, Virginia Woolf, dimpotriva, cufunda cele sase indiviA¬dualitati in abisurile universale si le ineaca.

Fapturile umane nu se desprind de vagul si imensul context al unei sensibilitati difuze care da culoare luA¬mii; iar pasiunile, emotiile, zilele lor sunt ca valurile ridicate pe acest ocean: fiecare val se inalta, apropiindu-se de tarm, capata forma, se spargea, si tavalea pe nisip subtire val de spuma alba"

Iata senzatia originara a existentei, cea pe care Sartre o va exprima in Greata. Omul nu-i altceva decat un raport intre constiinta si lucruri. AŽn acest lapidar raport, palpita bogatia si mortalitatea vietii. Ajunsa la limita, arta impresionista isi dezvaluie mecanismul si substanta; aviditatea, pentru a fi sigur ca traiesti, de a desfasura in juru-ti lumea sensibila, de a-ti reinnoi nuntile cu ea, in negura unor casatorii mistice si pieritoare. AŽn toate cartile Virginiei Woolf fiinte nemaiA¬pomenit de preocupate de ele insele se cufunda in senzatiile lor, se tem fara incetare ca nu vor gasi nimic care sa le satisfaca aceasta lacomie launtrica, resimtind o spaima la gandul ca aceasta subreda legatura dintre lume si constiinta se va rupe, asa cum i se intA¬mpla lui Septimus Warren Smith. Era cuprins, mai ales seara, de aceste cumplite accese de frica. Nu mai simtea nimic". Dimpotriva, o incantare la constatarea ca ne mai plac soaptele si culorile lumii, ca iubim viata: Caci numai Cerul stie de ce ne e drag lucrul acesta asa, cum il vedem asa, A¬nfiripandu-l, cladindu-l in jurul nostru, nimicindu-l, creandu-l in fiecare clipa din nou; dar fapturile cele mai jerpelite, cele mai paraginite ruine asezate pe praguri de porti (isi beau decadereA) fac ca si noi; nu le poate veni de hac, era sigura, nici o lege, tocmai din pricina aceasta; le e draga viata. AŽn ochii oamenilor, in pasii lor sprinteni, apasati sau greoi; vuietul si zarva; trasurile, automobilele, omnibusele, camioanele, purtatorii de reclame pasind tarsit sau leA¬ganat; fanfare; flasnete; in triumful si zanganitul si ciudata, ascutita cantare a vreunui avion deasupra era ce ii era ei drag; viata; Londra; aceasta clipa de iunie" .

Farul, Valurile, Anii, toate exprima fluxul si refluA¬xul unei mari, acea mare care a impins-o pe Virginia Woolf la sinucidere. Ea nu simte si nu evoca viata de-cat ca pe o fosnire; si-i e teama fara incetare, ei si personajelor sale ca aceasta fosnire va inceta Obsesia mortii sta la temelia unei opere in care viata se reduce la o insiruire de impresii. Viziunea romanesca, altadata precisa si bine centrata, se tulbura ca privirea unui miop, largindu-se in acelasi timp. Totul pare a fi fost vazut la o adancime uriasa, prin straturi de ape ce bat.

Pe suprafata existentei, stravezimea sa apare putin cate putin Onestul roman realist lumina pana in cele mai mici unghere ale sale o realitate daruita tuturor investigatiilor si anchetelor. Impresionismul nu se mai increde in aceasta supusenie si prezenta imediata a luA¬mii: Sa incercam a crede, spune Virginia Woolf, ca viata este un obiect solid, un glob pe care-l putem roti sub degete. Sa ne inchipuim ca putem inchega o povestire simpla si logica, incheind cu iubirea de pilda, pentru a trece la capitolul urmator" Zadarnic insa Pentru noua sensibilitate, viata este o adancime tulbure in care lumina constiintei clipeste doar, se difracta si se risipeste inainte de a pieri precum razele soarelui difuzate lent, apoi absorbite de apa, pana la orbirea abisurilor

Multipla, invartejita, incropita din pulberi luminoase suspendate in vid, realitatea impresionista nu se poA¬vesteste, nici macar nu se descrie. Cuvintele, gesturile marunte ale oamenilor, ezitarile si arabescurile, abia daca traseaza cateva linii, la suprafata acestei nebuloase care este realitatea, care este Viata". Cititorul este astfel transformat intr-un univers in fuziune, deconA¬certat de o optica noua



Departe de viziunea obiectiva, impresionismul este in definitiv o cufundare in constiinta. Nu numai viata individuala, ci tesutul confuz, alcatuit din sensibilitatile care, dincolo de pretextul ce il constituie existenta coA¬muna, se amesteca neincetat in aceasta chermesa de senzatii primare care este impresionismul: Nu cred in valoarea existentelor separate" . Arta, foarte indeparA¬tata aici de arta romanesca traditionala, nu mai este decat o atentie incordata in fata acelui detaliu al vietii care devine materia insasi a vietii: AŽmi umplu spiritul de tot ceea ce cuprinde o odaie sau un compartiment de tren, asa precum iti umpli un stilou cufundandu-l intr-o calimara." Aceasta atentie va fi regasita treizeci de ani mai tA¬rziu, la Alain Robbe-Grillet si Michel Butor

Autorul-romancier, care judeca si comenta personaA¬jele, a disparut, iar identificarea e totala. O brusca imersie intr-o constiinta straina si obiectele penduleaza schimbandu-si sensul, ca intr-un vis: Sunt deasupra pamantului (). Totul este moale, totul este suplu. PeA¬retii si dulapurile palesc si se inclina, patrate galbui deasupra carora luceste o gheata alburie Spiritul meu se poate revarsa acum in afara corpului. Pot visa la Armadele mele calarind pe crestele valurilor" O conA¬stiinta nu este insa pentru cititor un refugiu, sau un observator privilegiat: strabatand mai multe constiinte contradictorii, duse de curenti si de vartejuri dusmane, el va parcurge acea galaxie miscatoare si de nedescris care e viata, suma cosmica de senzatii si impresii

AŽn acest fel, sensibilitatea impresionista, difuza si jucausa, provoaca in roman ruina privilegiului povestiA¬torului, introducand noi tehnici, multiple forme de relaA¬tivitate. Este cu neputinta sa apreciem faptele si persoA¬najele, atunci cand trecem de la o constiinta la alta, fara ragaz si fara a avea o certitudine: Autorul refuza sa proiecteze fascicule de lumina cu lanterna. AmbiguiA¬tatea vietii trebuie sa fie respectata, iar romancierul se fereste a interveni. Personajele nu trebuie vazute si, fireste, interpretate decat prin intermediul gandurilor si reactiilor altor personaje. Intervine un fel de cadril al martorilor care se pot insela ramanand de buna-credinta si a caror prezenta inlatura orice banuiala de preA¬destinare impusa din afara de catre un creator de liteA¬ratura" . Povestire magistrala altadata, romanul evoca acum o realitate al carei centru se afla peste tot si nicaieri

De la ceea ce este narat" si alcatuieste materialul unei povestiri", romanul a lunecat astfel spre trairea" in stare pura, asa cum a folosit-o Joyce de altfel. Pentru prima oara, miscarea cuvintelor si a frazei nu mai este formularea gandirii, potrivit tuturor regulilor logicii si sintaxei, a unui adevar comunicabil si obiectiv; stilul si frazele evoca doar acest gand neformulat" care este viata dintai a constiintei: o suita de senzatii si imagini nicicand intrupate. O succesiune rapida de impresii fara valoare obiectiva, ca la acest copil ascuns dupa zaplaz ca intr-o pivnita si care viseaza ca-i o planta: Chiar langa mine, Bernard, Neville, Jinny si Suzanne inspumeaza razoarele cu plasele lor de prins fluturi (). Ei nu ma pot zari insa. Sunt de partea cealalta a gardului viu. AŽntre frunze n-au ramas decat stramte lucarne (). Sunt verde ca o tisa in umbra gardului. Suvitele mele sunt frunze. Am prins radacini in mijlocul pamantului. Trupul mi-e lujer. Apas lujerul. O picatura lenta, groasa, picura din orificiul gurii mele, rotunjindu-se fara incetare. Ceva roz trece prin fata luminatorului. Cineva priveste prin deschizatura. Privirea ma izbeste. Nu mai sunt decat un baietel in flanela gri"

Vom regasi aceste notatii ale preconstiintei in maA¬rile romane ale lui Sartre: Ce tacere afara; aceasta tacere zdrobitoare, moarta pe jumatate, pe care zadarA¬nic o cauta in el era acolo, afara, trezind spaima. AŽmA¬prastiat, soarele presara peste tot palide rotiri miscaA¬toare (), se simtea atat de strain, incat se lasa sa plece din nou, sa curga inapoi, vedea acum gradina de deA¬desubt, ca un scufundator care-si inalta capul si priA¬veste cerul prin panza de apa. Fara zgomot, fara glas, nimic in juru-i decat tacere, deasupra, dedesubt, si el insusi, mic hiatus gures in mijlocul tacerii" AŽntreaga opera a Nathaliei Sarraute se incadreaza si ea in aceleasi zone, umezeala, spaima si bogatia acelei lumi care nu-i altceva decat viata asa cum o simtim inainte de a o transforma in cuvinte, in povestiri, in biografii.

Acest roman pointillist si inepuizabil pare a fi desA¬coperit o alta adancime a vietii: un nivel" oceanic care n-a fost inca explorat, cel in care impresia pretuieste mai mult decat motivarea sau adevarurile obiective Nu-l putem condamna reducandu-l la o tentativa pur estetica: ce este mai adevarat", reprezentarea obisA¬nuita si rationala a lucrurilor care constituie viata noasA¬tra comuna, sau primele noastre impresii, inainte ca ele sa fie aduse la acelasi numitor, acele senzatii brute, personale si vertiginoase, colorate, tulburi precum pulberea timpului, care reprezinta elementul originar al vietii noastre constiente? Ne-am invatat, cu exceptia copilariei, visului si psihanalizei, sa le refulam, sa le rationalizam. Pentru impresionisti ele constituie adeA¬varul primordial, materia originara si de nedefinit a existentei. De la Virginia Woolf la Nathalie Sarraute se desfasoara o intreaga arta, care incearca sa surprinda izbucnirea dintii a impresiei, curentul constiintei", si ne vine usor, in acest sens, sa evocam umbra lui Bergson. AŽn timp ce romanul traditional ofera un adeA¬var, intelectualizat si mecanizat, romanul impresionist aduce fluxul incoerent si dinamic al vietii traite", senA¬timentul profund al existentei

El patrunde astfel de la inceput in torpoarea si luxuA¬rianta unei profunde vieti emotive. Plictisitor pentru cel care nu pretinde literaturii decat un joc al imaginaA¬tiei, inlauntrul unor conventii dramatice bine stabilite, el ofera celui care viseaza posibilitatea de a se pleca pana-n abisurile originare ale vietii constiente si acea inimitabila savoare pe care n-o gaseste decat in sine insusi a€“ eul contopit cu jocul pulverulent al lumii Feminin in esenta, ei incearca, vuA¬garizandu-se, o tranA¬scriptie minutioasa a aventurilor si nehotararilor inimii, o eleganta pseudoengleza de care avea nevoie un urias public feminin. Daca arta impresionista a silit-o pe Virginia Woolf sa simta splendoarea lucitoare si fragiliA¬tatea vietii, pana-ntr-atat incat sa ajunga la sinuciderea deliberata, ea i-a ingaduit lui Rosamund Lehmann ca intre 1930 si 1940, sa descrie viata ca pe o sclipire usor patetica (Pulbere, IntemperiI). Mai tarziu. CA©lia Bertin va relua a€“ prea tarziu a€“ aceasta traditie in Franta dupa cel de al doilea razboi mondial. Iar Fantana sau Sparkenbroke de Charles Morgan au fost, prin 1938, cartile de capatai ale unei generatii: in spaA¬tele unui platonism de comanda ele ofereau un excelent dozaj intre simtul comun si simtul profund al existenA¬tei, folosind arta inimitabila a nuantei impresioniste in analiza eleganta si superficiala a problemelor spiritului si inimii



* **



Folosind o tehnica bruta, in care totul e mai sec si mai rigid, William Faulkner a adus la randul sau roA¬manul in situatia de a juxtapune cateva constiinte, cateva monologuri interioare. Coincidenta frapanta, deA¬oarece impresionismul englez n-a avut nici o influenta asupra lui Faulkner, iar Faulkner n-a putut influenta impresionismul englez.



Si el, dar intr-o lume mai putin rafinata, elemenA¬tara, brutala a€“ cea a albilor saraci" din Sud, a epaA¬velor, a degeneratilor a€“ intr-o lume plina de comA¬plexe si de violente, si el a creat un roman descentrat, unde totul se joaca pe mai multe planuri, dar unde nu mai exista planul cititorului, optica oferita cititorului: ii revine acestuia din urma sarcina de a se regasi in notatiile succesive care exprima viata profunda, viata informa a mai multor constiinte juxtapuse. Astfel, in Zgomotul si furia a€“ precum, mai tarziu, Sartre in Ragazul a€“ o succesiune de fraze nu exprima o realiA¬tate omogena, coerenta, reexplicata de un povestitor, ci notatii diverse, pe mai multe planuri; esti introdus in constiinta unui personaj, dar aceasta constiinta este confuza, in ea patrund curente straine, trecutul se amesteca cu prezentul, frazele se intrerup cateodata pentru a reincepe cu un alt ritm si pe o alta tema: La noi, spre sfarsitul lui august sunt zile asemanatoare, un aer atat de bun, atat de viu, cu ceva trist, nostalgic, familiar. Omul este suma experientelor sale climaterice, spunea tata. Omul, suma a ceea ce avem (). Dorinta si pulbere: situatia unui jucator facut pat. Acum insa stiu ca sunt moarta si-o spun.

Atunci de ce sa mai ascultam, am putea sa fugim, tu Benjy si cu mine, acolo unde nu ne-ar mai cunoaste nimeni, unde bogheiul era tras de un cal alb ale carui copite tropaiau in pulberea fina. Arachneene, rotile lasau sa se auda un murmur sec si delicat." Peste puA¬tinta aproape sa faci o deosebire intre gandurile preA¬zente ale personajului, amintirile sale si cuvintele unui alt personaj.

Ce urmareste acest procedeu? Mai intai sa impinga cititorul in modul cel mai direct in chiar constiinta eroului, sa-l faca sa simta, de asemenea, pe trei planuri deodata (asa cum o face, deseori, fara sa-si dea seama, constiintA), si nu urmand linia prea lesnicioasa a unei analize. Desigur, impresia e derutanta. Dar, in definitiv, putem compara aceste tentative cu procedeele optice care incearca sa creeze iluzia celei de a treia dimensiuni prin vedere binoculara.

Chiar limbajul sufera deformari pentru a exprima constiinta in ceea ce are ea neformulat. Cand este redat monologul interior al idiotului Benjy, textul isi pierde, evident, sintaxa si valoarea sa de discurs, pentru a deveni nearticulat, facand din cuvant un fel de echivaA¬lent verbal al imaginii".



***



De obicei, prin influenta exercitata de romanul american" se explica romanul bilant al constiintei" cu fraze intretaiate, monologuri launtrice, pasaje in cursive, asa cum il gasim, dupa 1944, la Sartre, la Nathalie Sarraute si in ultima instanta in ceea ce se cheama scoala noului roman". Am vazut ca aceasta inseamna a nu tine seama de influenta impresionisA¬mului englez si, indeosebi, de Virginia Woolf.

AŽn orice caz, se impune o noua viziune romanesca, cea in oare expresia obiectiva (descriere, povestirE) se impleteste cu transcriptia directa a constiintei personaA¬jului; de data aceasta nu sub forma analizei, ci sub forma limbajului interior. AŽn Drumul spre Flandra (1960), Claude Simon proiecteaza faptele obiective din rumegatura aproape amorfa a unei constiinte-martor, fapt care il sileste deseori sa telescopeze frazele: Tinea o scriA¬soare in mana ridica ochii ma privi apoi din nou scriA¬soarea pe urma iar eu". Suprimarea punctuatiei si juxtapunerea faptelor, fara propozitiuni subordonate, trebuie sa creeze impresia unui real trait clipa de clipa, fara logica si deci fara sintaxa. Domina apoi senzatia transmisa direct: in spatele lui puteam vedea cum vin si trec petele rosii acaju ocru ale cailor manati spre adapatoare, namolul era atat de adanc ca te cufundai in el pana la glezne dar imi amintesc ca peste noapte dadu un inghet fara veste iar Wack intra in odaie cu cafeaua spunand: A«Cainii au mancat noroiulA», nu mai auzisem niciodata expresia, mi se parea ca vad cainii () mestecand noroiul negru in tenebrele noptii (); acum era cenusiu iar noi ne suceam picioarele alergand " PenA¬tru a evoca succesiunea rapida a jumatatilor de ganduri ale constiintei, Claude Simon foloseste aici sintaxa unui analfabet AŽn dorinta lui de a surprinde realul inainte ca acesta sa se transforme in discurs si in povestire, romanul ajunge, in detalii si in stil, la transcriptia directa in limbaj elementar, asa cum putea fi ea gasita si mai inainte in unele pasaje din Virginia Woolf si in toate romanele lui Faulkner.

Acelasi procedeu, care, adesea, este cel al lui Dos Passos, il folosea Sartre in Caile libertatii, uneori sub aceeasi forma brutala, alteori intr-o forma indulcita, ii vom simti forta si interesul, sub forma sa indulcita, in unele pasaje din Cu moartea-n suflet, unde textul capata relief datorita amestecului de notatii obiective si notatii mai directe, mai senzoriale (pe care le subliA¬nieM), inregistrarea faptelor se impleteste astfel cu lirismul obscur al constiintei, in acel moment al romaA¬nului in care Mathieu, soldat dezarmat in 1940, asteapta sa fie facut prizonier: Cerul era rosu; pe pamant se lasase o racoare albastra. Sub palmele si bucile sale, Mathieu simtea viata incalcita a ierbii, a insectelor si a pamantului, mare claie de par aspru si plin de paduchi; era nelinistea goala lipita de palmele sale. Imobilizati!

    Milioane de oameni pironiti intre Vosgi si Rin de imA¬posibilitatea de a fi om; aceasta padure plata le va supravietui, ca si cum in lume n-ai putea dainui decat daca esti priveliste sau campie sau nu mai stiu ce ubicuitate impersonala. Sub palme iarba era ispititoare ca o sinucidere; iarba ca si noaptea pe care o zdrobea de sol si gandurile captive ce alergau cu burta la pamant in aceasta noapte si paianjenul asta care dupa ce se legana langa gheata, isi indoi brusc toate labele-i imense si disparu."

Alteori, reflexiile constiintei (intre parantezE) alterA¬neaza cu stilul simplei notatii, ca in aceasta intrare in bar:

a€“ Buna ziua, domnule Boris, spuse patronul. a€“ Buna ziua, patroane, spuse Boris. Da-mi un rom alb.

(Simtea ca pluteste. Gandea ca va bea doua romuri albe, isi va fuma pipa, apoi, pe ia unsprezece, isi va oferi un sandvis cu salam, pe la miezul noptii va pleca s-o caute pe LolA). Patronul se pleca asupra-i si-i umplu paharul."

Exista toate gradatiile, intre romanul-investigare estetica sau romanul-tehnica agresiva sau romanul in care arta impresionista a cufundarii in constiinta" nu se exprima in aparenta prin mijloace prea deosebite de cele pe care le folosea romanul traditional. De la arta aproape victoriana a lui Henry James in 1900 la arta intransigenta a lui Claude Simon in 1962, trecand prin sensibilitatea estetizanta si bantuita de nelinisti a Virginiei Woolf, prin transcriptiile brutale ale lui Faulkner, prin amestecul de obiectivitate si de lirism al lui Sartre, se manifesta totusi nevoia de a introduce, in expresia romanesea, in registrul de tonalitati de care dispune romanul, o voce noua: vocea constiintei, inregistrata direct.

Si n-a fost aceasta, la impresionisti si succesorii lor, o inventie vana si o sofisticare inutila. Deoarece ei simA¬teau ca intre povestirea traditionala si misterul realiA¬tatii, arta conventionala a povestitorului a introdus o conventie. A incerca sa scapi de aceasta conventie prin mijloace mai mult sau mai putin eficace, inseamna a dovedi ca materia romanului nu reprezinta numai ceea ce usurinta in exprimare si talentul literar al unui bun povestitor poate capta si intemnita, ci si o lume indesA¬cifrabila, eterogena, lirica si secreta: cea care a fost si mai este inca lumea poeziei.

 

Crezi ca ne lipseste ceva?

Poti adauga opera - comentariul, eseul sau referatul despre opera care lipseste.





Politica de confidentialitate




Copyright © 2009 - 2022 : Autorii.com - Toate Drepturile rezervate.