Enciclopedia marilor scriitori ai literaturii romane.
 
Inscrie-te si imbunatateste enciclopedia autorilor romani.
Am uitat parola Creaza cont nou
Home    Autori     Sinteze literare      Critica literara      Opere





Arta romanului despre Sinteze literare









Desfasurarea realismului la inceputul secolului al XX-lea: realismul cumpatat. a€“ Maiestria si steriliA­tatea lui. a€“ De la realism la La Belle A‰poque. a€“ Romanul de analiza: AndrA© Maurois, Lacretelle, Chardonne, JA©rA´me si Jean Tharaud. a€“ Siguranta povestitorului si eleganta romanului psihologic. a€“ Romanele adolescentei. a€“ Zugravirea ambiantelor.



Abilitatile romanului postrealist si procedeele povestirii. a€“ Sensul prezentei. a€“ Patrunderea in constiinta eroului. a€“ Arta racursiului. a€“ Perfectiunea romaA­nului traditional. a€“ Un exemplu: romanul gliei; temele romanului taranesc; Blasco lbAtnez, Maurice Genevoix; pitorescul regionalist; caracterul scolaresc al romanului rustic. a€“ Erorile romanului traditional.







Romanul fusese proaspatul imbogatit al secolului al XIX-lea. Poseda uriasa avere imobiliara a frescelor sociale", majoritatea actiunilor la Banca Istoriei, exerA­cita controlul asupra dramelor umane, era proprietarul unui hotel particular la Paris datorita lui Bourget, unei vile langa Bosfor datorita lui Loti, unor fiefuri in viata provinciala de pe urma lui Balzac si Flaubert. Pana in 1800 nu i se ceruse altceva decat sa amuze si sa emoA­tioneze; acum, era consultat in problemele pauperismului sau ale divortului. Manifesta pretentii stiintifice". Niciodata literatura nu se bucurase de competenta universala recunoscuta romanului la inceputul secolului al XX-lea. Romanul crescuse o data cu presa si cu orgaA­nizarea opiniei publice. Dincolo de informare si de discuA­tia publica, el constituia un instrument de meditatie, de punere la punct, de vulgarizare sau de prezentare a tezelor. AŽnca din vremea lui Balzac sau Dickens se infatisa ca un reportaj" imaginar, iar Zola a adancit aceasta tendinta: reportaj in strafundurile caruia se gaA­seste o filozofie", sociala sau de alta natura.






Romanul va pastra acest rol in secolul al XX-lea. Un mare numar de romane pun" o problema" care ar fi putut fi aceea a unei anchete-reportaj: educatia populara in Gradinita de copii de LA©on FrapiA© in 1904, drama taA­ranilor in Graul care incolteste de RenA© Bazin in 1907 sau in NA¨ne de Ernest PA©rochon in 1927.



Totusi, violenta si agresivitatea cu care pune proA­bleme" romanul secolului al XIX-lea va fi urmata in epoca postrealista, intre 1890 si 1940, de o arta mai cumpatata, mai finisata si mai putin rascolitoare. Ma refer la desfasurarea realismului, la romanul bine alA­catuit care ofera placerile reunite ale analizei si poA­vestirii, ale documentarii si imaginatiei, si care, prin seriozitatea, farmecul, perfectiunea literara si didactica precum si datorita lipsei de neliniste artistica cucereste si formeaza in decursul primei jumatati a secolului al XX-lea un public constiincios si cinstit, lipsit de snoA­bism, dar doritor de noutati si gata a se adapta incet-incet la niste optici noi: public fara de oare romanul n-ar fi supravietuit disparitiei progresive a acelui foiA­leton (romanul-foileton al secolului al XIX-lea putea fi scris de Balzac sau de FlauberT) care a chezasuit triumA­ful genului.







* * *







Prin arta de a povesti, de a informa, de a starni inA­teresul si de a emotiona, ca si prin interesul ca atare trezit de subiectele alese, incepand din 1890 se impune romanul realist" a€“ psihologic sau de moravuri a€“ care isi gaseste instrumentele naratiunii si analizei, precum si propriile intentii de zugravire fidela si nuantata, de informare si de veridic, in investigatiile romanesti ale secolului al XIX-lea.



Temele sunt limpezi si obiective, bine delimitate, traA­tate cu dibacie si precizie. El alege un subiect bine determinat din realitatea umana: istoria unei familii in Faclia familiei Riffault de Gaston ChA©rau ori in Forsyte Saga de Galsworthy; nuantele, neintelegerile si probleA­mele ivite intre doi oameni in Epitalam de Jacques Chardonne sau in Amantii nelinistiti de Marcelle Vioux; un mediu social: patronatul in Casatorii de Charles Plisnier, ruinele unui mare oras in Hotel Nord de EugA¨ne Dabit. Amintind intrucatva de romanul tezist, acest roA­man pune adesea o "problema" sociala: primejdiile inA­josirii si instrainarii prin care trece fata sarmana din Trupul tau iti apartine de Victor Margueritte, sau draA­mele copilariei delicvente in Caini pierduti fara zgarda de Michel Cesbron. Provincia, modul de viata al taraA­nilor, tragediile lor surde si secrete ii ofera prilejul taA­blourilor pitoresti, naratiunilor savuroase si dramatice. Aceasta arta precisa poate fi aplicata aventurii (Oamenii marii de Edouard PeissoN) sau exotismului (Malaezia de Henri Fauconnier, Vin ploile de Louis BromiielD).



Romanul realist cumpatat reia intentia generala a realismului secolului al XIX-lea: a reprezenta realitatea extragand din ea materia pentru un tablou" sau pentru un studiu"'. Originile lui sunt: Balzac, Flaubert, Zola, Maupassant, clasicii" romanului. El abandoneaza funA­dalul epic si misterios, inflacararea aproape mistica si vizionara, pentru a cauta o precizie mai placuta si mai nuantata. Slefuieste si decanteaza, slabind-o totodata, inspiratia marilor creatori. Dar pastreaza optica realista: a prezenta obiectiv un aspect al realitatii, mentinand auA­torul si cititorul deasupra acestei realitati, transformandu-i in analisti, in observatori si in judecatori plini de simpatie. Arta romanului se defineste in acest caz prin preciziunea analizei, abilitatea si farmecul cu care e redata" realitatea observata comod de romancier a€“ acest martor fara complexe a€“ si de complicele sau. cititorul.



De acest stil romanesc se vor indeparta, in secolu] XX, Joyce, Proust si atatia altii, iubitorii de noi cautari. Nu fara motive ori fara scuze, caci arta postrealista, reinnoindu-si subiectele dar nu si viziunea, se imobiliza intr-o anumita optica, riscand sa devina, prin raportare la marii realisti si la marii naturalisti, ceea ce fusesera pictorii academisti in raport cu pictura clasica.



Era, cu toate acestea, o arta bogata si intr-un inalt grad evoluata. Bogata prin varietatea subiectelor a€“ psiA­hologice, sociale, pitoresti: sentimentele, moravurile, orasul, familiile, clasele sociale, provincia, exotismul, taA­rile straine Evoluata pentru ca tehnica, procedeele, ceea ce am putea numi gramatica si sintaxa romanului, ating perfectiunea complexitatii si echilibrului, maiestria desavarsita. Arta lui Jacques de Lacretelle si a lui Gaston ChA©rau e infinit mai subtila si mai perfecta decat cea a lui Proust, Musil, Joyce, Michel Butor.



Atat de perfecta, incat devine sterila si conventionala. Bogatia, abilitatea si preciziunea sa amintesc de aventura artei tapiseriei: arta admirabila, desi pompoasa, in seA­colele al XVII-lea si al XVIII-lea, asa cum admirabila a fost mai tarziu, in roman, inspiratia lui Balzac si a lui Zola. AŽn secolul al XIX-lea tapiseria goblenurilor atinA­sese culmea perfectiunii tehnice si a finetii, utilizand cu abilitate peste doua sute saptezeci de culori; dar ea nu-si va regasi functiile creatoare decat in secolul ai XX-lea, cand LurA§at se va limita la o duzina de culori La fel, romanul extrem de abil al postrealistilor nu a putut fi reinnoit decat de Virginia Woolf, Joyce si Musil.



Dar tapiseria secolului al XIX-lea, bogata si searbada, dispretuita astazi, va fi reevaluata peste douazeci de ani. Si romanul postrealist din perioada 1890a€“1940, la fel de bogat si de searbad, va trebui sa sufere, dupa rebutari considerabile, aceeasi reevaluare. Reevaluare cu atat mai lesnicioasa cu cat, lasand la o parte cautarile ezoterice, romanul nu s-a departat prea mult de traA­ditia postrealista: dupa 1950, vedem cum, intr-o mai mare masura decat cautarile" ezoterice, se instapaneste o tendinta anecdotica (Cesbron, Bazin, Michel de Saint-Pierre, Peyrefitte etc.), care nu se deosebeste de post-realism decat printr-un plus de nervozitate



Iata motivul pentru care ceea ce a constituit, timp de cincizeci de ani, pana la al doilea razboi mondial, romanul traditional, adica romanul de succes, premiat de fratii Goncourt si cumparat de toate bibliotecile, nu e o materie neglijabila pentru aventurile, epocile si climatele romanului. Este, dimpotriva, infaptuirea si maturizarea, lipsita de geniu, a marilor cuceriri ale secolului al XIX-lea, pe de-o parte, si pe de alta statornicirea unei gramatici a naratiunii si a unui registru de teme pitoA­resti, la care evolutia romanului, in impulsurile sale continue de vulgarizare, consolidare, desfasurare si conA­servare, va avea totdeauna nevoie sa recurga.







* * *







AŽn plina inflorire, calma, dar nu lipsita de indrazneli, La Belle Epoque (Frumoasa Epoca") a fost epoca pariA­zienilor care practicau jocul frivol de-a satira pariziana. Dupa pedantele romane reactionare ale lui BarrA©s si Bourget (Dezradacinatii, DiscipoluL), dupa mondenitatile sceptice ori scandaloase ale lui Abel Hermant (Mezinul familei CoutraS) si Paul Hervieu (Zugraviti de ei insisI), Paul Adam (Forta, TrustuL), si RenA© Bazin (Pamantul care moare, Graul care incoltestE) sunt studiate cu graA­vitate probleme sociale, insa Octave Mirbeau desfasoara o verva batjocoritoare, iar critica protesteaza in fata inA­draznelilor sexuale" ale lui Marcel PrA©vost (Don JuanelE). Cu Paul Margueritte sau Edouard Rod incepe de altfel epoca in care se discuta cel mai mult despre iubirea libera. Peste toate acestea domneste elegantul pseudoclasicism, onctuos si acidulat totodata, al lui Anatole France[1].



Dar, cu mai mult succes decat celelalte tipuri de roA­man, romanul postrealist va triumfa incepand din 1921 cu romanul psihologic" sau romanul de analiza". AŽntr-adevar, se impunea practic crearea" acestui gen unde se amesteca romanul intim" cu romanul de moravuri propriu-zis. O intreaga arta subtila si exersata poate fi aplicata aici, unde zugravirea pasiunilor, arta vietii familiare si a dialogului, evocarea discreta a vietii burA­gheze, naratiunea bine intocmita, episoadele pariziene se unesc cu un dram de confesiune". AŽn Climate (1929), AndrA© Maurois stie sa evidentieze in mod admirabil climatul" estompat al unei bune familii si in acelasi timp ardoarea fiintelor care incearca sa se exprime in acest cadru. Cercul familial (1932) si Instinctul fericirii (1934) prezinta cele mai nuantate studii cuprinse intre zugravirea unui mediu si cea a unui individ.



Masura si eleganta sunt, la drept vorbind, cele care ne seduc in acest roman psihologic. Facand abstractie de celelalte aspecte ale realitatii, ei te invita sa traiesti intr-un univers de sentimente. Placerea e dubla: partiA­cipi la o aventura sentimentala, dar participi de la disA­tanta. Romanul psihologic iti ingaduie sa simti si sa analizezi totodata, prin aceasta imbinare oferind cititoA­rului o atitudine si o superioritate pe care nu le-ar fi putut dobandi in experienta traita.



Cand in 1922 Jacques de Lacretelle studiaza in Silbermann accesul de prietenie care-l indeamna pe tanarul burghez in varsta de aproape paisprezece ani sa proteA­jeze si sa admire un mic evreu inteligent, neindemanatie si persecutat, aceasta firava aventura e relatata cu multa sensibilitate, dar la trecut si pe un ton obiectiv: AŽncepand cu a treia, treci in cursul superior al liceului. Acesta ocupa jumatate din cladire"[2] La fel, Jacques Chardonne nu intra in subiectul Epitalamului a€“ frecusurile dintre doi soti bine educati, datorate nepotrivirilor de caracter a€“ decat dupa ce a adoptat, in primul din cele doua voA­lume ale acestui roman conjugal, tonul observatorului superior": Berthe era o fetita foarte vesela, dar ii placea sa judece. Cand vedea ca mama ei e agitata, inA­grijorata si vesnic ocupata cu dulapurile, se gandea ca oamenii sunt nefericiti din slabiciune si neglijenta."[3] Si, pentru a povesti in Slujnica stapana istoria unui baronet care o impune drept stapana a domeniului sau pe metresa adusa din cafenelele Parisului, JA©rA´me si Jean Tharaud folosesc un stil de analiza psihologica inspirat de BenjaA­min Constant sau Fromentin: Aceasta posomorata istoA­rie, veti spune, ar fi putut oferi material pentru un straniu roman rustic, daca as fi fost in stare sa dau inA­formatii mai precise asupra aventurii insasi si al prea putin simpaticului ei erou"[4].



AŽn romanul psihologic domina o eleganta distantare" a naratorului (care foloseste sau nu persoana intaI) fata de furtunile sentimentale pe oare le descrie. Aceasta stapanire este imprumutata de la autorii romanelor intime din secolul al XIX-lea, care au intampinat destule pieA­dici pana sa ajunga la ea Dar, o data imprumutata, scriitorii psihologisti o folosesc ca fini stilisti. Jacques Chardonne a avut in fond mult curaj atunci cand a tradus, in chipul cel mai amanuntit, uluitoarea banaliA­tate a vietii conjugale si a crizelor ei: Bertha se ridica, apoi se aseza din nou, naucita, si, cu voce scazuta, spuse dintr-o rasuflare: a€“ Scumpule, stiu ca nu ma mai iubesti. a€“ Iar!

    spuse Albert, ridicandu-se brusc. a€“ Vezi ca nu pot vorbi cu tine? a€“ Iarta-ma, spuse el, asezandu-se. Te ascult. Poti sa-mi vorbesti. N-am sa te intrerup.





Privi ciucurii fotoliului, gandind: A«Trebuie s-o ascultA». a€“ Nu ma mai iubesti Stiu, continua Bertha cu o voce la inceput scazuta si calma. M-am silit sa nu vad dar nu-i cu putinta."[5]



Prin asemenea dialoguri, pe asemenea teme, romanul psihologic se apropie de romanul-foileton, de care il desparte o anumita dezinvoltura AŽn aceeasi epoca, sau aproape, Alberto Moravia in Italia (Indiferentii, 1929) sau Evelyn Waugh (Aceste josnice trupuri, 1930), in Anglia, trateaza aceeasi tema, nervozitatea feminina, a barbatilor sau a femeilor, insa cu mai multa voie buna. Dar asa-numitul roman psihologic" ia in serios crizele de nervi, le idealizeaza si le transforma in drama burA­gheza, salvandu-se prin eleganta.



Eleganta datorata in parte sigurantei naratorului care descrie complezent niste vaicareli, dar o face in stilul unui mare roman intim al veacului trecut: Vedeam cum exaltarea mi se spulbera in fata acestei tandreti, ii ascultam obiectiile cu o tainica placere, pledam inca impotriva ei, dar a€“ lucru ciudat a€“ nu-mi puteam asA­cunde ca eram imbarbatat de certitudinea ca nu se va lasa convinsa."[6] Am putea crede ca citim Adolphe: acelasi stil, aceeasi falsa detasare Singura deosebire e ca romanul lui Benjamin Constant isi datoreaza alura unei pasiuni stinse, dar in definitiv tot unei pasiuni, in timp ce romanul psihologic imita, la sfarsitul secolului al XIX-lea si inceputul secolului al XX-lea, aceasta pasiune pentru a o transforma in drama burgheza.



Caci eleganta romanului psihologic tine si de cadrul in care el se desfasoara. AŽntre 1890 si 1940 mai era inca perioada cand functionarul marunt, provincialul ratat, micul burghez amator de carti la moda sunt epatati" de romanul care aduce in scena mici nobili de tara sau mari burghezi. AŽn Epitalam, inainte ca Berthe si Albert sa-si infrunte firile, primul volum al operei e facut din elegante flirturi consumate in jurul unui teren de tenis; toti provincialii francezi visau pe atunci sa se distreze in jurul unui teren de tenis. Povestitorul din Silbermann, un tanar burghez, compara apartamentul tatalui sau, magistrat, cu apartamentul unui anticar evreu. Fratii Tharaud, ca si La Varende, mizeaza pe micul nobil de tara". AŽn Ordinea, Marcel Arland aduce in scena o famiA­lie burgheza. AŽn definitiv, romanul psihologic nu isi gaseste stralucirea si farmecul in finetea psihologica, ci in faptul ca evoca pitorescul, bogatia sau stilul de viata al unei societati aflate cu doua sau trei trepte deasupra lumii cititorilor sai



Acesta a fost, intre 1890 si 1940, esentialul lui punct de atractie. Era considerat psihologic romanul care ofeA­rea publicului, alcatuit din semi si sferto-burghezi, un alt mediu.



AŽn aceasta atmosfera un pic conventionala, chiar daca foarte adevarata si just redata, isi va desfasura romanul psihologic analizele, problemele si finetea, fixandu-se la teme precise si nu lipsite de realitate. Cea mai pregnanta, mai imediata, mai captivanta e problema cuplului: roA­manul feminin al Andreei Corthis, Numai pentru mine (1919), vocatia lui Jacques Chardonne a carei desfasuA­rare incepe cu Epitalam (1921), continuandu-se cu Eva sau jurnalul intrerupt (1930), Claire (1931), Romanticii (1935), romanul ingenuu si stufos al lui Jacques RiviA¨re, AimA©e (1922) si transpunerea temei in noua viata cosmoA­polita: Lewis si IrA¨ne de Paul Morand in 1924.



Epoca 1921 gaseste in studierea adolescentei o alta tema arzatoare, pitoreasca, indrazneata si banala: Viata nelinistita a lui Jean Hermelin de Jacques de Lacretelle (1920); Premiantul clasei de Benjamin CrA©mieux si Adolescenta nelinistita de Louis Chadoume (1921); La 18 ani de epicurianul standhalian Jean PrA©vost si Suflet tenebros de catolicul Daniel Rops (1929); fara a mai pune la socoteala AŽndracitul (Le Diable au corpS) de Raymond Radiguet (1923), care scapa normelor. De fapt, interesul pentru sufletul adolescentin cunostea o infloA­rire tarzie in 1921, deoarece poezia temei fusese gasita in Cararea pierduta (1913) de Alain Fournier, iar nelinistitoarea ei cruzime a€“ in Ratacirile elevului TA¶rless (1910), opera unui scriitor care avea un alt destin a€“ mai indelungat a€“ de implinit: Robert Musil.







* * *







Elementul picant nu lipseste; e acelasi pe care il va regasi, prin intoarcerea la anecdota, o buna parte a roA­manului intre 1948 si 1962. Cartea indrazneata" (sau chiar scandaloasA) prin subiectul ei poate fi intalnita in toate epocile. Primele romane ale lui FranA§oise Mallet-Joris sau ale lui FranA§oise Sagan nu sunt mai scabroase decat Falsele fecioare (1894) si Don Juanele de Marcel PrA©vost. A mai existat si un Domnul Venus care anunta multe lucruri. De altfel, erotismul din Suzanne (1896) de LA©on Daudet nu este inferior celui din romanul conA­temporan; e doar ceva mai solemn.



Aceeasi acuitate a€“ caci inrudirea este mare intre perioadele 1890a€“1910 si 1948a€“1962 a€“ in studiul cinic al vietii sociale. Prostia pariziana (1884) de Paul Hervieu sau Trustul (1910) de Paul Adam nu sunt cu nimic mai prejos decat Marite familii (1948) de Maurice Druon ori Aristocratii (1954) si Scriitorii (1957) de Michel de Saint-Pierre. Cosmopolitismul baroc, agresiv, foarte modern, poate fi gasit in Transatlanticele (1897) si in Trenuri de lux (1908) de Abel Hermant. Iar intreaga serie de Domni de Courpicre, tot de Abel Hermant, evocare cam amara a unui diplomat fantoma, totusi foarte viu, te face sa te gandesti la ironia de mai tarziu a lui Roger Peyrefitte si chiar la cea a lui Jouhandeau.



Drama psihologica si drama sociala se unesc intr-un fel de zugravire a dezordinii psihologice si morale de dupa 1920 (inca o tema romanesca de epoca"): Etienne (1924) si Ordinea (1929) de Marcel Arland, Scandalul (1930) de Pierre Bost, opera plina de neliniste a lui Pierre Drieu La Rochelle (Barbatul napadit de femei, 1925); Burghezia visatoare (1937); Gilles (1939) analiA­zeaza minutios si veridic, nu fara farmec, o intreaga stare de spirit, dificultatea de a trai, caracteristica atat societatii cat si individului. Cititorii care in 1954 sau in 1962 admira ca pe niste revelatii pe tinerii autori ce traduc raul generatiei lor, vor fi poate surprinsi regasind, cu treizeci sau patruzeci de ani mai devreme, romanA­cieri mai demni de stima care, cu o arta mai discreta si indeosebi mai implinita, exprimau acelasi rau" sau aproape.



Dar realismul social se preocupa si de faptele reale marunte, ca si de personajele tipice". Este vorba de sensul atmosferei, de studierea unui mediu caracteristic: micii burghezi ai lui RenA© BA©haine, evreii orientali ai lui JA©rA´me si Jean Tharaud (AŽn umbra crucii, Trandafirul din SaaroN), boema din Montmartre in romanele lui Pierre Mac Orlan (Clica din cafeneaua BrebiS), drojdia societatii" in JA©sus la caille (1914) si Omul haituit de Francis Carco. Alteori, acest roman de informare sociala enunta in termeni dramatici o problema morala sau soA­ciala (Falsele fecioare de Marcel PrA©vosT) ori isi inchiA­puie ca dezvaluie culisele si dedesubturile unei activitati sociale: Trupuri si suflete de Maxence Van Der Meersch, care anunta intr-o modalitate grava ceea ce Roger Peyrefitte va face mai tarziu cu o acerba ironie.



Infinita e varietatea secretelor sociale vehiculate cu talent de romanul postrealist. El va sti sa faca bilantul acelei mari aventuri care a fost primul razboi mondial a€“ Crucile de lemn de DorgelA¨s sau Echipajulde Kessel in 1924 a€“ dupa cum la fel de bine va sti sa vorbeasca despre societatile exotice"; Africa de Nord la JA©rA´me si Jean Tharaud (Rabat sau ceasuri marocane, 1918; Marrakech sau stapanii din Atlas, 1920; Fez sau burA­ghezii Islamului, 1930); Canada cu celebra Maria Chap-delaine de Lcuis HA©mon; cercul polar cu Maurice Bedel (JA©rA´me 60A° Latitudine NordicA); itinerarii turistice cu T'Serstevens (Vagabond sentimental, 1923, Itinerar spaA­niol, 1933); calatorii cu ambarcatiuni cu vele si aventuri vanatoresti cu Edouard Peisson, Roger Vercel si atatia altii







***







Roman de moravuri, roman psihologic, roman rustic, exotism si aventura, tot atatea genuri" la fel de precise si la fel de riguroase ca odinioara oda, elegia sau satira, supuse, precum altadata poezia postclasica unui anumit ritm, unui anumit limbaj, unui anumit ton. Bineinteles, nu tonului aristocratic, ci firescului, pitorescului, cuvantului propriu. Si, daca nu se mai foloseste marea metaA­fora, perifraza si prozopopeea, se foloseste in schimb povestirea, descrierea, portretul, dialogul, analiza, chiar prologul.



Ca orice arta rafinata, romanul postrealist isi are intorsaturile, abilitatile majore, conventiile si indrazneA­lile sale.



I se intampla sa uzeze in introducere de acel ton peA­remptoriu si monden care arunca praf in ochi: AŽn acea frumoasa seara de mai, calda si limpede, profesorul Martial Hauffroy, membru al Academiei de stiinte si al Academiei de medicina a€“ in pofida puternicei sale oriA­ginalitati a€“ isi sarbatorea nunta de argint in luxoasa-i locuinta de pe Avenue Wagram. Se aflau acolo vedetele stiintei, literaturii, politicii"[7]



Acest inceput de capitol al lui LA©on Daudet (Daudet omul pretuia mai mult decat romanele sale, fiindca i-a descoperit si impus pe Proust si BernanoS) se apropie poate cam prea mult de caricatura: acea frumoasa seara", calda si limpede", amestecata cu luxoasa loA­cuinta" Abilitatile vadite de arta povestirii sunt, la drept vorbind, altele decat cele specifice romanului-foileton. Ea recurge uneori la prolog in expunerea initiala, precum si la diferite cochetarii de povestitor pentru obtinerea acelui efect de distantare" pe care arta draA­matica nu-l va descoperi decat mult mai tarziu: AŽmi cereti, domnule, sa va scriu cu de-amanuntul acea mica drama campeneasca despre care v-am vorbit intr-o zi pe cand vanam impreuna acum cateva luni. Spuneati ca aceasta intunecata istorie ar putea oferi material pentru un ciudat roman rustic"[8]. Dar in definitiv, arta romaA­nului bine facut e mai neta si mai subtila: cititorul este introdus, inca de la inceput, intr-o actiune in curs, revenindu-se insa cateva pagini mai departe asupra lamuriA­rilor necesare cu privire la personaje: Servitorul intra in sufragerie si dupa ce aseza pe bufet farfuria ou care venise, rosti: A«ChampAStre e aici ar vrea sa spuna ceva domnului marchizA»". Iata o imagine precisa, o scena pe care o intelegi imediat si, fara lungi descrieri, fara porA­trete, fara lenta ordonare balzaciana a cadrului, actiunea incepe imediat. Portretul necesar vine putin mai tarziu, sub forma unei intoarceri inapoi": Marchizul revenise numai de cativa ani la Saint-Blaise pe care il parasise prin 1860 Ramas vaduv pe cand fiul lui avea patru ani, marchizul il incredintase pe micul Antoine parinA­tilor sai, in timp ce el traia dupa bunul sau plac"[9] Aceasta arta a romanului, mai rafinata in ce priveste tehnica, a adaugat romanului balzacian care era aproape intotdeauna o povestire, evocarea directa, modul de a prezenta scena ca si cum am fi acolo", creand astfel o impresie de prezenta" vizuala si, inca de pe atunci, cineA­matografica: Desteptatorul de pe noptiera suna zgoA­motos. CA©lia se trezi speriata, isi intinse mai intai bratele in cruce, si picioarele unul cate unul, apoi, sarind din asternutul ravasit, se propti in coate cu capul in maini"[10]. Dialogul a devenit si el mai spontan, mai apropiat de dialogurile obisnuite si sacadate din viata reala:





Laura se ridica din fotoliul pe marginea caruia sedea: a€“ Asteapta am sa-ti caut cutiile. a€“ Ce cutii?



AŽsi aminti apoi de mica provizie de droguri aduse din China. () a€“ Nu te mai intereseaza? a€“ Oh, nu, pe cuvant. Le poti pastra."[11]



Nu se vorbea asa in romanul secolului al XIX-lea, nu se reproduceau cele mai mici incidente de converA­satie, cum ar fi ce cutii?" care, de altfel, are aici o valoare psihologica.



Acestei prezente" a scenei vazute" sau inregistrate i se adauga o alta abilitate, o prezenta" de alta natura: constiinta personajului principal devine prezenta imeA­diata, cititorul ii presimte direct a€“ telepatic, ar trebui spus a€“ impresiile:



Vei avea ragazul sa te odihnesti, in timp ce urc, spuse IsaAŻe."



Si, dupa ce am auzit in mod obiectiv aceasta fraza, intram brusc, prin telepatie, in constiinta lui IsaAŻe, iar nedumeririle lui sunt si ale noastre: siguranta propriei sale voci il facu sa creada, o clipa, ca altcineva vorbise in locul lui. A se recunostea in acest om puternic si hotarat, care strangea fringhA­a, dadea ordine, stabilea dintr-o data proiectul ascensiunii. Parca o mare adiere de aer proaspat i-ar fi spalat mintea. Toropeala facuse loc unui sentiment nou"[12]



AŽn epoca realista, Balzac ne spunea ce simte Rastignac; dar cel care vorbea era Balzac Aici, cititorul reA­simte direct, prin identificare, ceea ce simte eroul si aceasta identificare e dorita de romancier, a carui arta consta tocmai in a o realiza, identificandu-se el insusi eroului, in loc sa-l descrie din afara. Romancier si cititor patrund impreuna in constiinta personajului, dar cel care vorbeste e personajul, nu romancierul. Peisajul deA­vine o stare sufleteasca; e zugravit si simtit prin interA­mediul senzatiilor eroului, in stilul notatiei rapide, asintactice, care exprima viata imediata a constiintei: UltiA­mele zile ale traversarii Zile de arsita, nopti pline de tenebre care gauresc masca de cristal a lunii indiene Perfect rotunda, nicidecum nepasatoare, ci vie, iradiind un foc prea dens care ucide astrii din jur, inspaiminta apele. Violenta si pura"[13]



Aventura romanesca este deci traita partial in conA­stiinta eroului. Si totusi, ea scapa: personajul principal e silit sa simta si sa traiasca, dar autorul il supravegheaza neincetat, pe nevazute, cu asentimentul cititorului comA­plice. El isi rezerva dreptul de a alege, de a prelungi sau scurta momentele de constiinta. Acest joc dublu da povestirii o suplete necunoscuta pana atunci si favorizeaza lunecarea ei in timp: senzatiile descrise sunt chiar ale eroului captat de aventura romanului, dar roA­mancierul este cel care hotaraste, in functie de moment, daca e mai bine sa le condenseze ori sa le dea frau liber



Pentru a dezlega dificila problema care il facea pe autorul balzacian sa scrie greoi: Trebuie sa-i lasam acum pe eroii nostri in strada X, si, sarind peste trei luni, sa-i regasim inapoiati la Paris, in locuinta bancheA­rului Z", romancierul postrealist dispune de mijloace noi. Fara a inceta sa traiasca a€“ si sa-l faca pe cititor sa traiasca a€“ in constiinta eroului, isi pastreaza putinta de a se ridica suficient deasupra ei, pentru a rezuma evenimentele si, prin combinarea imperfectului cu perA­fectul simplu, a trece peste cateva luni in cateva fraze: Facu mai multe calatorii la Paris; toate aceste deA­mersuri tindeau sa-i micsoreze incertitudinile. Sacrifica adesea din dezgust prilejul unui castig, grabit sa ajunga la rezultatul definitiv. La sfarsitul toamnei, o intalni pe Rose la Serpente. AŽn biblioteca, o rotonda cu lemnarie de acajou, aseza pe masa hartiile pe care dorea sa le semneze Rose"[14] Doua verbe la imperfect au. fost suA­ficiente pentru rezumarea catorva luni de masinatii, iar trecerea la perfectul simplu (asezA), precedata de fixaA­rea rapida a unui cadru vizual si pitoresc (in biblioA­teca, o rotonda") ne introduc, dupa vreo zece cuvinte, intr-un moment precis, intr-un loc precis, care, pentru cititor, se vor confunda din nou (in ciuda folosirii conA­ventionale a trecutuluI) cu timpul trait", cu prezentul, adica. Astfel, fara sa ne dea impresia ca paraseste conA­stiinta eroului, Jacques Chardonne stapaneste si manuieste admirabil scurgerea duratei. La un moment dat cititorul traieste o scena laolalta cu personajul prinA­cipal, in doua fraze, adica timp de zece-douasprezece secunde de lectura, cititorul decoleaza, domina si pluteste peste cateva luni din viata eroului, pentru ca dupa acest zbor lin de douasprezece secunde, sa recada cu precizie in biblioteca din lemn de acajou, intr-o zi anume, la o ora anume, intr-un moment romanesc in care, din nou, timpul necesar citirii unei scene e aproape acelasi cu timpul necesar trairii ei Personajele reincep sa vorbeasca, am revenit in prezent". Iscusintele tehA­nice marcheaza o considerabila evolutie a artei romaA­nului, evolutie in mare intre 1880 si 1920, adica intr-o perioada eand nu apar, cel putin in acest gen, mari creatori. Atunci se elaboreaza totusi o arta desavarsita oare va constitui piscul romanului traditional", puneA­rea la punct definitiva a romanului secolului al XX-lea.



Acest roman realist" devine un instrument de o suplete infinita. Marc Chadourne sau RenA© Boylesve dispun de mijloace pe care nu le poseda nici Balzac, nici Zola: zoriti de geniu si de inspiratie, Balzac si Zola n-au avut timp sa-si puna la punct mijloacele Romanul postrealist nu are nimic de invatat in ce priveste introducerea, prezentarea personajelor, zugraA­virea locurilor, comprimarea timpului. El isi combina in mod savant intriga si in special tehnica. Cat de subA­tila e arta lui Henri Pourrat, atunci cand, in Gaspar munteanul, personajul inlesneste zugravirea provinciei Auvergne: personaj exceptional, dar numai atat cat e nevoie pentru a tine treaz interesul", nu intr-atat incat sa domine si sa incomodeze zugravirea locului. Iata intreaga arta a romanului rustic": niste eroi si o avenA­tura care, fara sa reprezinte o problema prea fasciA­nanta, pun in valoare locul in care ea se desfasoara (e mai bine, de aceea, sa ramana oarecum conventionalI). Dimpotriva, fondul de viata burgheza pe care se desA­fasoara Epitalamul lui Chardonne se precizeaza in maA­sura in care trebuie sa constituie fondul unui tablou seducator, dar nu intr-atat incat sa abata atentia de la problema psihologica a cuplului care e subiectul cartii.



Valoarea artei postrealiste sta tocmai in acest dozaj. De aceea, desi se pricepea atat de bine sa armonizeze mediul si personajele, ea n-a manifestat niciodata vreo trasatura de geniu in zugravirea lor Problemele psiA­hologice sunt aici expresia mediului, zugravirea mediului ambiant este supusa gusturilor, prejudecatilor si viziunii pitoresti a romancierului.



Trebuie sa spunem insa ca abilitatea artei postrealiste reprezinta in mod obiectiv unul din piscurile iscusintei literare. Romancierul postrealist evolueaza pe un nuA­mar infinit de planuri" si stapaneste arta racursiurilor. Pentru a face portretul" unui personaj, el recurge la toate mijloacele posibile: introducerea directa in acA­tiune, urmata de explicatii complimentare, viziunea exA­teriorului, viziunea launtrica, interferare cu viziunea ceA­lorlalte personaje. Pentru a explora materia sa, adica viata traita", el dispune de tot felul de procedee: deA­scriere obiectiva, incursiuni in stare civila, identificare cu constiinta eroului, naratiune facuta de un martor" etc. Se vede lesne ca stie sa jongleze si cu timpul, sa-l comprime pana dincolo de limita, sau sa-l resfire pentru a-l face sa traiasca" o scena cu viteza cu care s-a desfasurat Mijloacele sale de explorare par a egala a€“ si chiar a depasi a€“ prin finete si varietate, valoarea celor cauA­tate intr-o maniera mai fortata, in cursul secolului al XX-lea, de un Proust, un Joyce, un Musil, un Lawrence Durrell, fara sa mai socotim grupul noului roman" care, incepand din 1950, acorda in Franta o importanta excesiva procedeelor tehnice ale creatiei romanesti.







* * *







Primejdiile care pandesc romanul realist si ipoteca nevazuta care apasa asupra-i se contureaza in Franta in ceea ce se numeste romanul rustic" sau chiar in romanul regionalist". Aci arta postrealista isi poate realiza din plin intentia si formula: zugravirea temeiA­nica si precisa, savuroasa si pitoreasca, a unei realiA­tati obiective, bine delimitate. Ea apeleaza la toate reA­sursele talentului si reuseste perfect, vadind insa ca, in ciuda bogatiei si varietatii registrelor tehnice, nu izbuteste sa ocoleasca un soi de conventie stereotipizata. Dar tot aici se dezvaluie eroarea fundamentala a realismului: a considera drept esenta a romanului zuA­gravirea", adevarul" si fidelitatea", dispretuind pateA­ticul pe care il introduce creatia romanesca si pe care romanul prea bine facut a€“ cel regionalist de pilda a€“ il dilueaza intr-o intriga formala, o intriga-pretext



AŽn optica realista, romanul gliei" se bucura inca de ]a origine de toate avantajele. El beneficiaza de un caA­dru pitoresc si de fiecare data original. Fiecare tinut poate fi evocat cu dragoste, intr-o descriere exacta si plina de savoare: regiunea Sologne la Maurice Genevoix (Raboliot, 1925; Marcheloup, 1934; Ultima haita, 1938), regiunea Limousin la Charles Silvestre (Domnul Terrai 1931; Campia si flacara, 1938), Normandia la La Varande, Cevenii lui AndrA© Chamson, regiunea Auvergne la Henri Pourrat.



Totusi, niai mult decat peisajul, conteaza mediu] uman: mediu inchis, aspru, rau. Gessner facuse greA­seala de a zugravi tarani idilici, George Eliot pe aceea de a fi dezvoltat prea mult intriga, George Sand a€“ de a fi apelat la sentimentalism. AŽn faza in care se gasea tehnica romanului incepand cu sfarsitul secolului al XIX-lea, un mijloc foarte simplu si in acelasi timp riA­guros, necomplicat, sobru, concis, plin de forta, se imA­pune: a centra totul in jurul unui element tragic, simA­plu si izbitor, reducerea romanului rustic la o drama bine determinata. Sentimentul naturii si psihologia sunt aparent sacrificate constructiei dramatice, chiar anecA­dotei centrale, dar dobandesc, prin aceasta, mai mult relief: daca ar fi fost puse in prim plan, ar fi palit, s-ar fi ofilit, relevandu-si slabiciunea. Viata colectiva, pitorescul locului vor transpare doar printr-uni fapt divers familial; figurile secundare se vor reduce la niste simple siluete, cu atat mai precise cu cat vor fi mai bine tipizate".



Esentiala ramane drama care in mod artificial atrage atentia cititorului. Drama foarte simpla, cu numai cinci sau sase variante: pamanturile blestemate, lupta dintre doua familii rivale, fiica pacatoasa, fiul risipitor, chefliul ingamfat, destructiv, independent, iute la manie si, in sfarsit, incidenta cu viata rurala a unei drame mai vaste, ca de pilda razboiul.



Tema pamanturilor blestemate" e dintre cele mai frecvente. Si e atat de bine cunoscuta incat romanul rustic spaniol Casa blestemata de Blasco IbAtnez a fost tradus in 1926, in Franta, cu titlul original La Barraca: in huerta valenciana, campie irigata, cu pamant rosu, aspra si roditoare, un fermier coplesit de pretentiile proprietaA­rului l-a ucis, la manie, pe tiranul sau. Printr-un acord tacit, nimeni in tinut nu preia contractul, gospodaria este lasata in paragina. Curajoasa familie Bautista, venita dintr-un desert nefertil, desteleneste parloaga in ciuda ostilitatii vecinilor. AŽntregul roman nu-i altceva decat povestirea acestei actiuni, pana la esecul ei: dupa asaA­sinarea unuia dintre copii, dupa cateva schimburi de foA­curi de arma, dupa doi ani, familia Bautista pleaca pe drumuri, parasindu-si casa incendiata de rauvoitori. AŽn rastimp, facand jocul mai pasionant" prin aceasta anecA­dota, Blasco IbAtnez descrie huerta, fara sa aiba aerul ca face acest lucru.





Maurice Genevoix nu procedeaza altfel in Marcheloup, 1934. Satul sau din Sologne este replica dramatica a saA­tului valencian din Casa blestemata, iar intriga e absolut aceeasi: statornicit de putina vreme (ca si familia BauA­tistA) intr-un catun de mesteri de saboti, Benoit Chambarcaud incearca sa infiinteze un atelier pentru fabriA­carea mecanica a sabotilor. Aceeasi ostilitate a satului; aceleasi manevre pentru a-l alunga, aceeasi interventie a armelor incarcate cu alice. Atelierul lui Chambarcaud este pradat, asa cum fusese incendiata casa familiei BauA­tista, iar Chambarcaud pleaca si el pe drumuri. Mai mult, tanara Chambarcaud are aproape aceleasi ,,necaA­zuri" ca si tanara Bautista, si ambele romane ating tema nr. 3: fiica pacatoasa. Vom regasi lesne aceste teme la RenA© Bazin si, mai tarziu, la Henri Bosco; vom depista, printre sute de romane, tema vanatorului ingamfat" de pilda, in Gaspar munteanul de Henri Pourrat sau in zgoA­motosul Maurin des Maures de Jean Aicard Din 1890 pana in zilele noastre, romanul pamantului poate fi clasat cu usurinta in cinci sau sase rubrici, dupa tema dramaA­tica folosita drept pretext.



Pretext necesar, caci aceasta condensare dramatica retine atentia pe care n-o vor retine descrierile pitoresti sau intrigile mai complexe. Ea introduce in roman, desi intr-o maniera stereotipa, o anume impresie de fataliA­tate, care este resortul cel mai simplu al unei arte anecA­dotice sobre. Dar adesea pateticul povestirii n-are alt rol decat de a sustine si de a ascunde inspiratia proA­funda: dragostea pe care un om si chiar un scriitor oareA­cum conventional, fara voia lui, o poate realmente reA­simti pentru o regiune, pentru un complex geografico-uman. Un teritoriu, un tinut, relieful solului, misterul si labirintul muntilor, colinelor, paraielor, peisajele care vorbesc", oamenii, datele, iubirile si necazurile lor, amaA­nuntele acelea emotionante si unice a€“ ardeii rosii pusi la uscat in fata casei, sau crucile infipte in capite, a€“ toate acestea constituie o realitate" pe care romancierul pasionat ar vrea s-o fixeze, s-o traduca, s-o exprime intreaga. Dar nu are niciodata putinta de a face acest lucru, aici fiind vorba de o dragoste foarte carnala si foarte precisa, totdeauna traita subiectiv. Aceasta pasiA­une nu ofera decat pagini palide si cuminti, cum este inA­ceputul romanului lui Blasco IbAtnez: Pretinsa campie se dezmortea sub stralucirea albastrie a fasiei de lumina care crestea dinspre Mediterana. Ultimele privighetori, ostenite de trilurile cu care inviorasera noaptea de toamna, calduta ca de primavara, isi incheiau cantarea, ranite parca de reflexele de otel ale zorilor"[15] Din feA­ricire, Maurice Genevoix este mai putin sarac in expriA­mare, in episodul in care un solognot se apleaca peste un elesteu din Sologne: Totul redevenea pentru el: distinct, familiar. O gainusa inota langa ciucurii trestiilor, alungindu-si gatul in zbateri precum o jucarie mecanica. Foarte aproape, in fata digului de piatra, un nor de puiet de peste tasnea in evantai; si mai in spate, intr-o bulboana, Pierre vazu o pernuta alergand la suprafata apei si recunoscu botul stiucii."[16]



Dar, fie ca stilul e sarac si banal ca la Blasco IbAtnez, ori precis si savuros ca la Genevoix, evocarea senzuala a lumii nu provoaca in cititor o impresie senzuala, ci una, vai, scolareasca. Intentia ascunsa a€“ a romanului gliei a€“ aceea de a exprima savoarea si misterul unui tinut a€“ este tradata de conventiile limbajului: romanA­cierul caruia ii place un peisaj nu izbuteste pana la urma decat sa-l descrie naiv si pretentios totodata, prea amaA­nuntit, fie ca descrierea e abila ori nu. Sute de romanA­cieri naivi apara traditia romanului regionalist si inA­cearca, pe buna dreptate, sa gaseasca o perfectiune arA­tistica in dozarea exacta a intrigii si a decorului. PenA­tru ei, talentul si inventia in romanul regionalist consista in a uni indisolubil cunoasterea inimilor si prezenta naturii inconjuratoare, facand din mediul regional nu obiectul unic, nu un simplu decor, ci un principiu activ al dramelor care se desfasoara"[17]. Nu exista definitie mai exacta. Dar de ce intriga ni se pare totdeauna artificiala si voita? Poate pentru ca ni se par vii doar intrigile nascute dintr-o neliniste umana. AŽn price caz, nu Franta e locul unde un peisaj, sau chiar un mediu uman, poate naste o intriga care sa-l depaseasca. De aici, vesnica miA­noritate a romanului regionalist si rustic in Franta.



Dragostea pentru realitate a€“ forma primitiva, dar totusi necesara, a inspiratiei artistice a€“ il deserveste pe autorul de romana regionaliste sau rustice: instrumentul descriptiv pe care i l-a transmis romanul realist e prea complicat pentru el si il invita la facilitate: romanul se dilueaza devenind o descriere amoroasa, pitoreasca, scoA­lareasca.







***







Romanul regionalist si rustic a cunoscut si un alt destin. Romancierii italieni, ca Silone de pilda, romanA­cierii spanioli, ca JesAss FernAtndez Santos (influentati, dar post festum, de romanul american"), au facut sa predomine elementul dramatic si patetic asupra elemenA­tului pitoresc, in ceea ce va trebui sa numim neorealisme. La batranul IbAtA±ez, ca si la romancierii regionalisti francezi, totul este sacrificat zugravirii", servindu-i drept pretext.



Falimentul prea vizibil al romanului regionalist franA­cez a€“ luat aici drept exemplu a€“ trebuie sa permita preA­cizarea erorii si a relativului insucces al romanului traA­ditional" in ansamblu: nu e suficient sa zugravesti" si sa descrii, pentru a crea, nici macar pentru a emotiona Cum am putea defini mai bine eroarea postrealista? AŽnflacarata Colette e singura, printre povestitorii"1 traA­ditionali, care n-a cazut in aceasta eroare, deoarece, dincolo de conventiile romanului bine facut, ajutata numai de harul sensibilitatii si al stilului, ea n-a urmarit decat sa seduca, si in primul rand sa se seduca pe sine insasi.



Trebuie sa constatam insa ca, facand abstractie de snobisme, arta postrealista a unui Chadourne sau a unui Pourrai nu a satisfacut publicul avizat, curios, indarjit, acela care i-a consacrat pe un Joyce sau un Durrell Daca tehnica" unui Chadourne este, dupa parerea noasA­tra, superioara in iscusinta si complexitate, tehnicii unui Joyce si unui Durrell a€“ ne putem intreba de unde vine acest fapt istoric: ivirea, in secolul al XX-lea, a unui antiroman care, in toate cazurile, se opune deplinei reuA­site a romanului postrealist si pretinde c-o depaseste?



Romanul postrealist avea intr-adevar un defect: stapanirea totala a materialului romanesc de catre romancier, o arta unde artistul face tot ce vrea nu mai este arta. Daca faptul se produce a€“ ca in epoca alexandrina a€“ succesul nu poate avea decat doua cauze: fie artistul ia o conventie drept realitate, si reuseste in masura in care domina o lume falsa, fie realitatea, adica materia unei arte, nefiind suficient de bine definita la origine, depaA­seste cu mult ceea ce un artist intarziat continua sa creada despre ea. Una dintre aceste doua ipoteze e neaA­parat valabila pentru arta postrealista sau romanul traA­ditional".















[1] Din teama de a nu plictisi, suntem nevoiti sa limitam acest capitol dedicat unei arte postrealiste extrem de cizelate, dar lipsite de geniu, la romancierii francezi luati cu titlul de exemA­plu, in Anglia, desigur, se desfasoara epoca in care James Stephens scrie despre Fiica femeii de serviciu, iar Arnold Bennett a€“ despre clasele mijlocii, in timp ce pe May Sinclair o intereseaza feminitatea, iar Marguerite Radclyffe Hali publica scabrosul roman Fantana singuratatii. AŽn Italia, in spatele striA­gatelor lirice confuze ale lui D'Annunzio, domina sentimentaA­lismul lui De Amicis (Romanul unui invatatoR) sau umorul" mic-burghez al lui PanzinA¬; Matilde Serao scrie reportaje piA­toresti, Grazia Deledda face elogiul sufletului sard, iar Luigi Capuana livreaza melodrame in genul lui Georges Ohnet (MarA­chizul de RoccaverdinA). Romanul sentimental al lui Arrnando Palacio ValdA©s se impune in Spania, iar Emilia Pardo BazAtn face dovada unei originalitati relative aparand cuviincios femiA­nismul, in timp ce verva lui Blasco IbAtA±ez confera totusi o oarecare forta romanelor sale valenciene (Pamant blestemaT) sau mediteraneene (Mare nostruM). In literaturile germanice, naturalismul stapaneste primele opere ale fratilor Mann, lumea se delecteaza citind fanteziile vieneze pline de cruzime ale lui Schnitzler, mult superioare de altfel vervei pariziene a lui Abel Hermant.



E de asemenea momentul in care apar Gide, Pirandello, Unamuno si, in curand, Kafka. Dar nu-i vom regasi decat mai tarziu, intr-un alt domeniu al romanului. AŽn acesta, care e maA­runtisul realismului", nu putem folosi decat un numar restrans de exemple, pe care suntem nevoiti sa le alegem, pentru a nu deruta, din randul scriitorilor francezi; cititorii francezi din 1962 n-au auzit si nu vor auzi niciodata de Emilia Pardo BazAtn Au si uitat poate de numele lui Gyp ori de Lucie Delarue-Maldrus



[2] Jacques de Lacretelle: Silbermann, Gallimard, 1922, p. 7.



[3] Jacques Chardonne: L' Epithalame, Stock, 1921, vol. I. p. 1.



[4] JA©rA´me et Jean Tharaud: La maitresse servante. Pion. p. i.



[5] Jacques Chardonne: L'A‰pithalame. Stock, vol, II, p. 199



[6] JA©rA´me et Jean Tharaud. La Maatresse servante, p. 224. 84



[7] LA©on Daudet: Le coeur brA»lA©, Flammarion, 1929, p. 7.



[8] JA©rA´me et Jean Tharaud: La Maitresse servante, Pion, 1921, P- 1.



[9] Gyp: Miche, Flammarion, p. 5.



[10] Claude FairA¨re: Les Petites AlliA©es, Ollendorff, p. 1.



[11] Marc Chadourne: Absence, Pion, 1933, p. 10.



[12] Henri Troyat: La neige en deuil, Flammarion, 1952. pp. 127a€“128.



[13] Marc Chadourne: Absence, p. 91.



[14] Jacques Chardonne: Le Chant du bienheureux, Stock, 1927, p. 93.



[15] Vicente Blasco IbAtA±ez: Casa blestemata, trad. de Oana Busuioceanu, Editura pentru Literatura Universala, 1964, p. 27.



[16] Maurice Genevoix: Marcheloup. Flammarion, 1934,. pp. 63a€“64.



[17] Gaston Roger: Situation du roman regionaliste franA§ais, Paris, Jouve, 1951, p. 45.

 

Crezi ca ne lipseste ceva?

Poti adauga opera - comentariul, eseul sau referatul despre opera care lipseste.





Politica de confidentialitate




Copyright © 2009 - 2022 : Autorii.com - Toate Drepturile rezervate.