Eclectismul romanului dupa 1948. a€“ Noi forme ale realismului. a€“ Interesul pentru faptul divers, verva subiectiva: HervA© Bazin, Michel de Saint-Pierre, RoA¬main Gary, Jean Hougron. a€“ Romanul unei expeA¬riente. a€“ Un reportaj pasionat: triumful anecdotei, Roger Peyrefitte. a€“ Atractia publicisticii documenA¬tare. a€“ Georges Simenon.
Realismul vervei si atractiile lui: naratorul-vedeta, umoA¬rul si zeflemeaua, confesiunea pitoreasca. a€“ OrigiA¬nile: CA©line si Henry Miller. a€“ Picarescul deznaA¬dajduit si furia realului.
Fortelor de evolutie fireasca a romanului a€“ de la romanul baroc la cel postbalzacian a€“ li s-au adaugat fortele de opozitie" care au schimbat optica romanesca. Pentru prima oara un gen" literar raspunde tuturor expresiilor si nevoilor omului: domolire a celei mai vulgare imaginatii, satisfacere a curiozitatii, documenA¬tatie, meditatie, explorare
Tot pentru prima oara un gen literar foloseste siA¬multan tehnici atat de diverse. Pe cand cititorii doamnei de Genlis puteau fi surprinsi, nu insa derutati, de ChaA¬teaubriand ori Balzac, astazi nici un cititor nu are certiA¬tudinea ca va gasi intr-un roman habitudinile romanesti care-i sunt pe plac sau mecanismul imaginativ care-i este familiar. Obisnuit sa urmareasca firul unei povestiri realiste bine conduse de Paul Vialar (Tinand in cumpaA¬nire pusca cu doua tevi, Beauru inainta pe cararea cu momeli pentru vanat"), cititorul de azi e mirat de faptul ca HervA© Bazin introduce in roman verva si agresivitatea-i caracteristica: AŽn timpul asta-i tin o predica, invelesc obiectul, leg panglicuta. Ah, prietene!
Insul jubila".
La Steinbeck ori la Camus cititorul se izbeste de o lume impenetrabila, vazuta exclusiv dinafara, fara explicatii, fara analiza sentimentelor. Invers, Nathalie Sarraute il arunca in adancurile constiintei: Acum e ocrotit, acum, intre privirea aceea si el, se iveste ceva a€“ o imagine (). Stie cine e, desigur, ar putea raspunde imediat daca ar fi intrebat." La Michel Butor (TreptE), va gasi aceeasi amanuntita istorie, povestita de trei ori la rand.
Si totusi, in a doua jumatate a secolului al XX-lea, impresia de ciudat provocata de noile optici romanesti s-a atenuat. Un public destul de larg e informat" asuA¬pra acestor tentative, carora snobii ori adevaratii amaA¬tori le-au acordat credit. Viziunea romanesca comuna a evoluat si ea sub influenta acestor cautari.
Arta divizata, si in consecinta impura, scapand defiA¬nitiilor precise. Dar, tocmai de aceea, plina de toleranta si bogata in posibilitati, ca viata insasi. Un inventar al formelor existente astazi, chemate sa convietuiasca si sa se imbogateasca reciproc, mai degraba deeat sa se opuna, va vorbi despre libertatea si complexitatea romanului in epoca noastra.
* * *
AŽn timp ce romanul-arta se afirma, romanul realist se reinnoieste. AŽn forma narativ-descriptiva creata de secolul al XIX-lea risca sa para imbatranit. Reportajul, faptul divers, interventia umorului si vervei naratorului sau, dimpotriva, noile tehnici de zugravire obiectiva, creeaza formele moderne ale realismului.
AŽn Italia, zugravirea seaca si violenta, realista dar fara complezente descriptive, rezultat al influentei exerA¬citate de Maupassant si Pirandello, s-a dezvoltat incepand ou Verga, si ajungand la Alberto Moravia ori Ignazio Silone. Acelasi neorealism, vadind insa o mai directa inspiratie din romanul american", marcheaza generatia din 1950 in Spania, slujindu-i drept pretext pentru reA¬vendicari secrete si antrenand-o intr-o arta naturalista si inflacarata: JesAss FernAtndez Santos, Camilo Jose Cela, Juan Goytisolo. Filmele lui Bardem vin si ele in sprijinul acestei renasteri a romanului spaniol.
AŽncepand din 1948, in Franta domina faptul divers, anecdota, elementul picant", reportajul, in dauna roA¬manului de meditatie, a romanului conditiei umane", axat pe experimente estetice ori morale. HervA© Bazin, Roger Peyrefitte, FranA§oise Sagan considerau literatura drept expresia narativa a vietii, impunandu-se unui puA¬blic plictisit de romane pseudopsihologice si de opere angajate". Viata, atat!
", proclama HervA© Bazin preluand conducerea unei colectii. Romanul, altadata in mainile ganditorilor, aventurierilor sau profesorilor, intra acum in posesia gazetarilor si reporterilor. O data cu acest realism direct se afirma si o alta scoala, scoala vervei" (Vailland, Nimier, Nourissier, Jacques Laurent, Bernard FranK), intemeiata pe dezinvoltura, cinismul si temperamentul povestitorului.
Epoca postbelica reala, care a inceput abia prin 1943, e marcata de reactia impotriva romanului conditiei umane", devenit, in parte, roman angajat". Pentru HervA© Bazin (Vipera sugrumatA), Georges Arnaud (SalaA¬riul groazeI), Roger Peyrefitte (AmbasadelE), o experienta particulara nu mai constituie o problema morala cu reA¬zonante universale, ci un fapt divers, o anecdota a carei valoare consta in faptul ca e puternica, pregnant releA¬vata de verva autorului. Greata ramane o carte pascaliana. Publicul il impune insa, in 1948, pe HervA© Bazin, de pilda, tocmai fiindca istoria scrisa de el despre fiul revoltat impotriva familiei e un fapt simplu din viata cotidiana, pregnant si puternic, desigur, dar fara valoare morala exemplara.
Iata o noua forma de realism", tot atat de straina romanului tragic", moral ori metafizic, ca si realismului traditional. Ea inlocuieste romanul-fresca" (Jules RoA¬mains, Georges DuhameL), provenit din naturalism, cu romanul-marturie; realitatea sociala si umana nu mai este privita ca un tablou obiectiv; e vazuta prin expeA¬rienta, verva si dispozitia unui erou-narator martor: Michel de Saint-Pierre (La Mer A boirE), HervA© Bazin (Cu capul de peretI) transpun aidoma aproape experiente reale: verva si picaresc.
Realismul marcat de intoarcerea la anecdota e foarte diferit de ceea ce s-a numit neorealism" in Italia (MoA¬ravia, Silone, Carlo Levi si cinematografia italiana postA¬belicA), ori in Spania dupa 1950 (SA©bastian Juan ArbAł, Stupul de Camilo JosA© Cela, JesAss FernAtndez Santos, Juan Goytisolo, filmele lui Bardem etc.). Neorealismul italian ori spaniol se vrea obiectiv (fiind deseori inspirat de un anume aspect al romanului american, de HemingA¬way si Dos PassoS). Dimpotriva, in Franta reintoarcerea la realism implica interventia subiectiva a unui narator violent, partinitor si pasionat.
***
Vipera sugrumata, are o singura tema, o singura amA¬bitie: evocarea precisa, vie, personala a unei realitati particulare si limitate: copilaria lui Jean Rezeau traita intr-o familie provinciala sus-pusa, traditionalista, seA¬vera si ridicula, condusa de o femeie dura si isterica, Folcoche. Desigur, si in romanele lui Bernanos, Malraux sau Sartre se povesteau istorii particulare, petrecute in Artois, in China revolutionara ori in cafenelele pariziene; ele aveau insa o valoare general umana si morala, fiecare personaj intruchipand un exemplu al conditiei umane, al problemelor noastre politice, sociale, religioase DimA¬potriva, HervA© Bazin isi concentreaza interesul asupra unei realitati singulare: un anumit mod al vietii famiA¬liale, posibil numai dupa 1925, intr-un conac din Anjou, aflat sub influenta unei mame rele si isterice, cu tot ce poate fi dramatic, ciudat, surprinzator si savuros in aceasta zugravire limitata in timp si spatiu. Adica, fapte reale, redate in si prin veridicitatea lor, fapte care treA¬buie sa intereseze prin ele insele.
O experienta diferita de a noastra, un fapt divers, o anecdota care ne atata curiozitatea, care ne infatiseaza diversele aspecte ale vietii, iata inspiratia romanului realist. Noul realism se distinge insa net de realismul traditional, aplicat, riguros, obiectiv. Dupa 1948, noul roman realist are caracteristicile marturiei si anumite aspecte gazetaresti": e pasionat, subiectiv, personal. Vipera sugrumata ar fi putut fi un roman balzacian, un fragment din Scenele vietii de provincie. Dar stilul", maniera" il diferentiaza radical. AŽn epoca realista, BalA¬zac era acela care povestea; in romanul lui HervA© Bazin, nu HervA© Bazin povesteste, ci personajul sau, Jean Rezeau.
Tehnica realista e in acest caz in intregime modifiA¬cata. Procedeelor abile ale naratiunii obiective, facuta de la distanta, le urmeaza un efect mai simplu si mai imediat: verva naratorului a€“ personaj a€“ martor. AŽn Franta, noul realism se va intemeia pe verva. Oare nu tocmai declansarea vervei e cea care a facut din HervA© Bazin un precursor, daca nu chiar un sef de scoala? Vipera sugrumata, de pilda, contine toate elementele porA¬tretului balzacian mladiate si transformate insa de inA¬terventia subiectiva si iritata a naratorului-erou, care da cartii culoarea propriei lui personalitati: intr-un cuvant, tatal meu era un Rezeau static, mai curand spiA¬ritual decat profund. Mai curand subtil decat inteligent. Citea mult si gandea putin. Era bine informat, dar lipsit de idei originale. AŽnlocuia uneori vointa cu sectarismul unor judecati nesubstantiale. Pe scurt, tata era tipul omului care nu-i niciodata el insusi, ci numai ceea ce i se sugereaza sa fie, care se schimba la fata o data cu schimbarea decorului si care, constient de acest lucru, se agata cu disperare de decorul respectiv. Ca infatisare, tata era maruntel, usor incovoiat, avea umerii ingusti si niste mustati coplesitoare. Cand l-am cunoscut, parul lui era inca negru, dar incepea sa se rareasca. Vesnic suferind, traia intre doua migrene si se hranea cu aspiA¬rine." Arta realista, dar care a cunoscut racursiul"; racursiu sugerat, de alfel, de respiratia intretaiata, de suflul a€“ chiar de invectiva a€“ autorului, confundat, in cazul de fata, cu personajul principal. AŽn portretul mamei, arta de a nara cu pasiune atinge aproape vulgaritatea:
AŽn afara de interesul pentru educatia noastra, doamna Rezeau va mai avea o mare pasiune: filatelia. AŽn afara de odraslele ei, nu stiu sa fi dusmanit decat moliile si spanacul. Cred ca nu mai am nimic de adaugat la porA¬tretul ei, afara doar ca poseda maini mari si picioare mari, de care stia sa se foloseasca. Numarul de kilogram-metri cheltuiti de extremitatile ei in directia obrajilor si a fundului meu ridica o problema interesanta de risipa de energie."
Obiective, odinioara, in romanul realist traditional, zugravirea, descrierea, tehnica portretului sunt supuse aici numai si numai vervei naratorului-erou, prejudecaA¬tilor, dispozitiei, viziunii sale proprii: Marc stia ca domnul LegrA©bual era bogat, vaduv, fericit" . Se poate admira ordinea asezarii adjectivelor; personajul e insa vazut exclusiv de eroul" povestirii. Acesta din urma ii judeca, in numele personalitatii lui, al dezgustului fata de oameni si al vervei sale, pe toti figurantii. Pentru a-i evoca, foloseste limbajul lui personal, lasand sa interA¬vina propriile-i repulsii, senzatiile lui directe: BerA§ac e o iapa imensa, eleganta, periata, care vorbeste mestecand guma. Tanar cum este, nu-i de loc amuzant sa-l vezi pasionat de probleme de bridge. Cuvintele A«impas, furculitaA» imi par tot atat de josnice, de necuviincioase, ca si A«acceleratorA» ori A«cilindruA» (). Mai este si Maximian. Asta-i cel mai onest dintre oameni. Onoarea, virA¬tutea il muncesc ziua si noaptea (). Oh, dar n-a atins inca perfectiunea. Are prea multe calitati si pozeaza un pic."
Cel mai adesea, duritatea anecdotica se exprima prin experienta unui tanar oare intra in viata fiind prevenit asupra minciunilor lumii adulte. Sa bei marea de Michel de Saint-Pierre il aduce in scena pe tanarul Marc Van Hussel care isi bate joc de respectabila lui familie. O usoara deceptie amoroasa ii e suficienta pentru a rupe puntile si, dupa ce ezita intre studii de medicina si picA¬tura, Marc se angajeaza, in 1939, ca marinar necalificat in marina de razboi. Apoi continua sa se joace: la TouA¬lon, face in asa fel, incat sa fie mutat pe crucisatorul comandat de unchiul sau; are grija sa evite protectia batranului" a€“ care mult timp nici nu stie ca nepotul lui figureaza in ultimele randuri ale echipajului a€“ dar face ce face sa-i intalneasca si sa-i cucereasca pe oaspetii unchiului comandant.
O experienta de acelasi ordin, insa mai cruda, mai cinica, vom gasi in Marele vestiar de Romain Gary si, de asemenea, in primele carti ale lui Roger Nimier, in cele mai bune carti ale lui Jacques Laurent (Rata cea micA). Succesul romanului cinic si plin de verva a fost adus de o intreaga generatie inspirata, in primul rand, din dispretul pentru lumea adultilor, a seriosilor".
Mai brutal, intrat din clipa in care a devenit barbat intr-o aventura disperata, rupand toate puntile, e eroul lui Jean Hougron din Vei culege furtuna. Din dispret pentru o viata prea molcoma, pleaca in Indochina chiar atunci cand razboiul era in toi si domnea haosul; avenA¬turier din propriu-i indemn, devine martor, in folosul umanitatii, al unei descompuneri si al unei infrangeri. Era, intr-un fel, un desperado, acelasi care inspirase Salariul groazei de Georges Arnaud: in America CenA¬trala un aventurier ajuns in culmea nenorocirii, primeste, in schimbul unei sume de bani, sa-si riste viata conducand un camion incarcat cu explozibile pe un drum desA¬fundat si impracticabil, unde cea mai mica zdruncinatura poate arunca totul in aer
AŽn toate aceste cazuri e vorba despre o aventura perA¬sonala, despre o anecdota (ori despre o marturiE), si nu despre o istorie recompusa, cu valoare generala, cum cerea traditia realismului. Nu se mai pune problema de a prezenta obiectiv cititorului un mediu, un timp, o epoca, conditii de viata si de a plasa apoi personajele care vor ilustra posibilitatile si dramele umane oferite si proA¬puse de respectivul mediu si cadru. Realismul" nu mai porneste de la mediu", ci, paradoxal, de la individ. Pornind de la un individ anume, de la un individ aflat in conflict cu mediul, cu epoca, cu propria-i existenta, se construieste a€“ cel mai frecvent prin transcriptie autoA¬biografica a€“ o aventura romanesca constituind, in mai mare masura decat un roman, expresia romantata a unei experiente, cu iritarile, ura si viziunea ei personala, intr-un cuvant, o pasiune individuala opusa obiectivitatii traditionale. O noua inspiratie romanesca a€“ ar trebui spus o scoala" romanesca a€“ a respins astfel jocul traditional al romanului, unde nu se putea introduce paA¬siunea, pasiunea dezlantuita de a povesti nu o istorie simbolica si cu valoare universala, ci o anecdota perA¬sonala: Eroii de roman cad repede in generalitate (), si atunci totul devine gratuit, abstract, coerent ca o deA¬monstratie (). Ramai spectator. Nu te afli in miezul lucrurilor." AŽncepand din 1948, romancierii realisti au renuntat de a mai zugravi de la distanta realitatea; ei au vrut s-o surprinda in calitate de martori, de actori, sa fie in miezul" ei.
* * *
Romanul nu mai este o aventura exemplara; el a devenit o anecdota pregnanta. AŽntr-adevar mutatis mutandis, adica intr-un fel mai modest, ne gasim si aici in fata unei crize de constiinta asemanatoare cu a eroului din Jurnalul unui preot de tara, sau cu a lui Kio din Conditia umana; sau chiar in fata unor probleme similare celor care-l invadeaza pe Mathieu in Drumurile libertatii lui Sartre. Dimpotriva, nu vom putea trai nimic asemanator copilariei lui Jean Rezeau, asa cum este ea evocata de Bazin (Vipera sugrumatA), decat daca ne reA¬incarnam, prin metempsihoza si recul temporal, sub chipul unor nobili de tara angevini din 1925.
Noul roman realist, anecdotic, rupea traditia romanului tragic", a romanului conditiei umane". El este, intr-un anumit sens, un reportaj pasionat asupra unei realitati diferite de a noastra. E absorbit de subiect si nu are preA¬tentia de a zugravi nici conditia umana, nici natura umana, ci o aventura particulara. Nici o rezonanta uniA¬versala" nu exista in marturiile, in povestirile netranspuse, ale lui Michel de Saint-Pierre, ale lui Roger Nimier. La ei, arta nu consta in a transforma viata, ci in a o colora cu verva.
Deoarece si anecdota ca atare are o valoare. Plictisit de marile probleme ale angajarii, razboi, teluri ultime, conditia umana, un public larg asteapta ca romanul de azi sa-i ofere fie o istorie dura si dramatica, fie una savuroasa, si picanta, dar, in orice caz, o istorie care sa prezinte omul in calitate de civil. AŽncepand din 1948 e vizibila reactia impotriva romanului care aduce in scena marile angajari" umane: razboi, cruciada, ideologie, experiente politice, experiente metafizice. Franta vrea sa revina la micile drame ale vietii normale, ale vietii civile, vrea sa nu se mai simta mobilizata" la frontieA¬rele patriei, ale umanitatii ori ale angoasei umane. Tot aparand ratiunea existentei, ne-am dat seama ca ne pierA¬dem pofta de viata
Noul realism e marcat de probleme civile, sociale, perA¬sonale, pitoresti, picaresti. Romanul devine o istorie inteA¬resanta, care nu mai vorbeste insa despre tot: e o anecA¬dota, in sensul acesta, Roger Peyrefitte, dupa cateva foarte frumoase carti, retinute si intime, ca, de pilda, Prieteniile particulare si Moartea unei mame, isi descopera vocatia in culegerea de anecdote. O bursa de studii in Grecia (OracoluL), o legatie a Frantei (AmbasadelE), flecareli, amintiri si resentimente (Sfarsitul ambasadeloR), indiscretia unui cronicar care l-a citit prea mult pe Anatole France (Cheile sfantului PetrU), placerea revelarii intriA¬gilor secrete, cu precautiile necesare preintampinarii unui proces de defaimare (Cavaleri de MaltA), toate ii slujesc drept pretext pentru a insira anecdote, asemenea unui om de lume care spune peste tot ceea ce s-ar cuveni spus numai in anumite ocazii.
Mai explicit, interesul pentru anecdota deschide calea marelui roman-reportaj, cel care, intr-o maniera dramaA¬tica, prezinta cititorului linistit, instalat in fotoliul sau, ceea ce numim cu grandilocventa problemele timpului nostru". Asa sunt reportajele romantate ale lui Michel Cesbron, asupra unor probleme de arzatoare actualitate, preoti-muncitori sau copii delicventi (Sfintii ajung in iad, Caini pierduti fara zgardA), Jean Hougron, Paul Tillard; amintirile patetice ale Christinei Arnothy (Am douazeci de ani si nu vreau sa moR); realismul romantios al lui Serge Groussard (Femeia fara trecut, Un ofiter cu traA¬ditiE); tablourile africane ale lui Mohamed Dib, Mouloud Mamimeri, Albert Memmi; clasicele fresce sociale ale lui Michel de Saint-Pierre (Aristocratii, ScriitoriI); documentatele romane exotice ale lui Michel Droit, JacA¬ques Lanzmann, reportajele-meditatii ale lui Jules Roy. Stilul lor seamana cu al reportajului: Caldura e boala acestui tinut. Ori te obisnuiesti, ori crapi. E mai bine sa te obisnuiesti. Cand am ajuns la postul din Quang-Khe, trei zile dupa atac, batea vantul dinspre Laos." DescriA¬erea pitoreasca reintra in drepturile ei: Cele doua inA¬caperi ocupate de familiile celor doi frati Teng erau niste custi intunecoase, folosite de generatii intregi, in spatele pravaliei unui imobil care, A¬ntr-una din zilele urmatoare, va ceda locul unui zgarie-nori nou-nascut, fara doar si poate cubist."
Iata-ne intr-o lume vizibila, intr-o lume ce poate fi zugravita in trasaturi mari, in acea lume care a atras romanul catre gazetarie, catre document". Un scriitor realist mai clasic" si mai exigent, cum e Roger Ikor, se razvrateste impotriva degradarii realismului: Actualul faliment al romanului e cel care largeste campul de acA¬tiune al marturiei: de dorul fragilor rozi si cotoarele, te multumesti si cu reportajul daca nu ai altceva mai bun."
Dar gazetaria" impunandu-si tocmai centrarea" si colorarea evocarii romanesti, o transforma intr-un fapt divers". Si atunci, anecdota, substituindu-se dramei moA¬rale, zugravirii unui mediu ori unui suflet, se impune in primul rand prin valoarea ei de drama de actualitate: o femeie care si-a omorat barbatul se refugiaza pe un slep, e gazduita cinci zile de capitan, care nu o cunoaste (Serge Groussard: Femeia fara trecuT); un ofiter franA¬cez trebuie sa se desparta de femeia iubita (Georges Auclair: O dragoste germanA); cativa insi se intalnesc, se pierd, se reintalnesc, pe o strada animata din Paris (Paul Guimard: Strada Le HavrE). Scopul cartii este acela de a prezenta, asemeni unui dosar" romantat, un caz uman": secretele unui alcoolic care se confiaza patroA¬nului unui bar din provincie (Antoine Blondin: O maiA¬muta iarnA). Anecdota poate fi mai consistenta, ea poate aduce in scena, de pilda, cazul singular al omului care vrea sa fereasca de vanatori pe ultimii elefanti din Africa (Romain Gary: Radacinile ceruluI). AŽn acest sens, roA¬manul, confundandu-se cu reportajul dramatic, urmaA¬reste de cele mai multe ori exotismul: revolta mineA¬rilor din tinutul Amazoanelor (JosA© AndrA© Lacour: MoarA¬tea in gradinA); ciudata pasiune militara a unui colonel englez, luat prizonier de japonezi (Pierre Boulle: Podul de pe KwaAŻ); construirea unui baraj in Extremul Orient (Marguerite Duras: Un baraj va stavili PacificuL); revolutiile dintr-un minuscul stat arab (Henri Castilou: Legiunea OumraH).
Roman documentar", ce-si regaseste vana realista o data cu Roger Ikor sau Paul Vialar, dar care-si stimuA¬leaza inspiratia prin studiul gazetaresc al unui caz" sau al unei probleme": Cesbron si preotii-lucratori, Michel de Saint-Pierre si bluzoanele aurite" in Noii aristocrati. Aci, verva reinnoieste zugravirea realista prin ancheta si reportaj.
AŽn acest domeniu Georges Simenon, in pofida stilului sau de-o inspaimantatoare paloare, a impus ceea ce s-ar putea numi estetica si problematica romanului-fapt-divers", romanului care, dintr-o anecdota, extrage maA¬ximum de adevar uman la care pot ajunge tehnicile realiste. Si intr-adevar Simenon isi construieste totA¬deauna romanele in jurul unui fapt divers a€“ in geneA¬ral o crima. Romancierul il depaseste insa in masura in care il foloseste numai pentru a revela fondul nitel cam tern al constiintei umane si ipocriziile ei. AŽn Vaduvul (1960) de exemplu a€“ nu putem lua, dintre cele trei sute de romane ale lui Simenon, decat un exemplu a€“ un barbat este parasit de sotia lui, pe care politia o gaseste moarta intr-un hotel. AŽn acest roman politist" ancheta trece pe planul al doilea; si, de altfel, cel oare o intreA¬prinde e sotul, politia stabilind rapid ca femeia s-a siA¬nucis. Lui Jeantet a€“ eroul cartii a€“ nu-i mai ramane decat sa descopere de ce s-a sinucis sotia lui; si, incetul cu incetul, intelege ca din vina lui: in decursul unei lente reconstituiri psihologice, Jeantet descopera ca, fara nici un fel de indoiala, era un las Faptul divers sluA¬jeste drept pretext, drept punct de plecare pentru o veA¬ritabila autopsihanaliza a anchetatorului care se conA¬funda cu vinovatul Tema reala a cartii e, la urma urA¬melor, sartriana": un om intelege treptat cum ipocrizia, optimismul, nevoia de confort, reaua lui credinta" au impins-o pe sotia sa la sinucidere.
Vom regasi acelasi procedeu si aceeasi abilitate la numerosi romancieri italieni, preocupati si ei de zugraA¬virea relei-credinte", de studierea "cazurilor" judiciare. Proces cu usile inchise de Orio Vergani e un fel de dublu registru al vietii; la suprafata un fapt divers: Antonietta Faedis ucisa de sotul pe care-l insela; in contrapunct si in timpul desfasurarii procesului, ancheta psihologica si morala asupra responsabilitatilor crimei.
* * *
Sub numele modern de flash ori de fapt divers, anecA¬dota domina intr-o productie romanesca adaptata conA¬ditiilor de concurenta impuse de jurnalul tiparit ori teleA¬vizat. Pana unde aceasta literatura regizata" ramane literatura in sensul onorabil al cuvantului (rezistand si astazi lecturiI)?
AŽn comparatie cu celelalte surse de hrana a imaginaA¬tiei a€“ informatie", reportaj, ancheta, drama radiofonica ori televizata a€“ romanul anecdotic si realist s-a apaA¬rat" prin interventia personalitatii naratorului. Ea coloA¬reaza opera tiparita, conferindu-i prin stil" a€“ adica prin gesticulatia afectiva si colerica a povestitorului a€“ caracterul original.
De aceea noul realism avea sa se dezintereseze de obiectivitate si sa se intemeieze pe dispozitia si verva naratorului: atunci cand mii de cititori il prefera pe HervA© Bazin, ei aleg, fara sa-si dea seama a€“ in domeA¬niul romanului realist si narativ a€“ un romancier care, prin agresivitatea sa personala, pastreaza valoarea stiA¬lului scris.
Cu greu scriitorul se deosebeste in acest caz de reA¬porter, poate doar prin logoree. El nu face decat sa ofere cititorului, cu o brutalitate temperata prin nuanta si verva, evocarea realista a unui mediu necunoscut citiA¬torului. Un spital de psihiatrie, cu delirurile furiosilor" in Cu capul de pereti de HervA© Bazin: Arthur nu disA¬pretuia spectacolul unei mici incaierari. Circ pe gratis!
Revolta prin procura!
AŽn jurul lui, fluieraturile se imA¬pleteau si se despleteau ca niste stridente serpentine. Pacientul, aprobat pe tacute, se lupta cu gardienii, le sfasia camasile (). Ochii i se aprindeau, scanteiau in penumbra. Scotea flacari pe nari. Dupa ce eroul era invins, legat, transportat in alta sectie si pus sub atenta supraveghere, vociferarile incetau facand loc comentaA¬riilor. Ce subiect nimerit pentru o discutie!
Ce barfa!
" Iata o scena pe care cititorul, asezat linistit in fotoliul sau, n-a vazut-o niciodata in viata civila".
Romancierul nu mai joaca aici rolul de analist, ci pe cel de prezentator". El alege o scena frapanta", o monA¬teaza" si o ofera ca hrana: niciodata nu a tinut intr-o mai mare masura seama de public decat acum, cand, ziarist disciplinat, ofera spectatorilor imaginile pe care ei le doresc.
Arta literara", exigenta literara" se refugiaza atunci in afirmarea tumultuoasa a personalitatii povestitorului. Constient de faptul ca se injoseste tot infatisand ursi" si experiente traite", romancierul se retracteaza, se apara, isi impune stilul", adica propria-i umoare si ironie.
***
Anecdota pasionata unde importanta e, in primul rand, marturia personala, valoarea noului realism consta, inaA¬inte de orice, in logoreea martorului. Cel mai adesea, aceasta logoree este alimentata chiar de experienta naraA¬torului: HervA© Bazin a dus intr-adevar o viata grea dupa ce si-a parasit familia, Michel de Saint-Pierre s-a angajat intr-adevar ca marinar de punte, Georges Arnaud a fost intr-adevar vagabond in America, Jean Hougron a€“ aventurier in Indochina. Actor si autor se identifica mai mult ca oricand.
Desigur, Adolphe, Dominique a€“ si chiar Rene a€“ traduceau o aventura intima a autorului; dar o transpuneau, ii dadeau o forma, transformand-o in roman intim". Misterul Frontenac ori Cuceritorii recurgeau la experienta lui Mauriac sau a lui Malraux; autorul isi despersonaliza" intr-un fel amintirile, le facea imagiA¬nare", le suprapunea o intriga romanesca, le dadea, in sfarsit, o rezonanta metafizica" sau morala care n-ar fi putut fi imediat perceputa in viata traita
Brutala tendinta realista nascuta in 1948 dispretuieste orice fel de transpunere", inloouind-o cu introducerea directa a urii, a furiei, a amintirilor colorate ale naraA¬torului. A disparut distanta, separarea neta intre roA¬manul", opera literara, si confesiunea pitoreasca, inflaA¬carata, brutala a unui om care vorbeste lasandu-se in voia torentului propriilor lui impulsuri si resentimente. Tocmai caracterul de marturie", de viata traita" seduce publicul si se impune incepand din 1948 Suntem destul de departe insa atat de arta romanului cat si, fara indoA¬iala, de romanul ca arta.
Aceasta arta literara e arta picarescului": un erou nestatornic, cinic, trecand mereu prin alte si alte avenA¬turi, slujeste drept pretext pentru o sistematica si savuA¬roasa satira a societatii omenesti. Totul e corupt, scalamb si scrasnit; si totul e denuntat fara crutare, rasul, iritaA¬rea si, deseori, un dram de sfidare constituind estetica si morala cartii; Cand locuitorii planetei vor deveni oleaca mai pretentiosi, ma voi incetateni ca om. Pana atunci, prefer sa raman fascist, chiar daca lucrul asta e cam baroc si obositor."
Tonul exasperat, folosirea invectivei si apostrofei la adresa cititorului isi gasesc o indepartata origine in opera lui CA©line. Zeflemista, plina de verva, povestirea galagioasa, dezabuzata si puternica din Calatorie la caA¬patul noptii revelase parca unei intregi generatii o forma a lirismului romantic. Totul era facut din constatari ciA¬nice, fara drept de apel: Pentru a nu ajunge in situaA¬tia dezgustatoare de a fi saraci, suntem obligati, avem datoria de-a incerca totul, de-a ne imbata cu orice, cu vin ieftin, cu masturbatia ori cu cinematograful". AŽn aceasta picaresca si familiara viziune asupra existentei, exprimata intr-un limbaj lipsit de orice fel de retinere, predomina un pesimism puternic, uneori chiar plin de buna dispozitie: Nu in iertare consta curajul, iertam totdeauna prea mult!
Si asta nu serveste la nimic, e un lucru dovedit (). Ascultati-ma pe mine, intr-o seara ar trebui sa-i adormim pe vecie pe cei fericiti cufundati in somn si, asa, sa ispravim o data pentru totdeauna cu ei si cu fericirea lor. A doua zi vom deveni liberi sa fim cat ne place de nefericiti" Stralucitoare si personala in primul rand, infranata inca de sintaxa, satira lui CA©line va fi tot mai accentuata, mai exasperata a€“ sa compaA¬ram, in acest sens, stilul din Calatorie la capatul noptii (1932) cu acela din Nord (1960) a€“ ajungand pana la a-l face pe fostul Bardanu sa se imbete cu cuvinte".
Torent verbal in care a disparut orice urma de sinA¬taxa: Iata-ne din nou pe rogojina noastra vroiam sa nu ne pese de nimic, sa dormim si, dimpotriva, o clipa de grija!
lumea grecilor, lumea tragica, griji ziua si noaptea aceleasi chiar si pentru cei dinafara legii lumea noua, moralista, fatarnica, automobilista, alcoolica, lacoma, canceroasa, nu cunoaste decat doua nelinisti: A«fundul ei? interesul ei?A», de rest putin ii pasa!
ProleA¬tari si plutocrati reuniti!
De acord!
iar noua, vagaA¬bonzi haituiti, nu ne arde de dormit"
* * *
Denigrator violent, cinic, sadic, ca si CA©line, Henry Miller, american evadat, transforma si el romanul intr-o confesiune torentiala, pitoreasca, exasperata. Atat in seria Tropicelor, cat si in Crucificare in roz (Sexus, Nexus, PlexuS), povestirea dezordonata, sustinuta de personaliA¬tatea pregnanta si puternica a naratorului si de cateva personaje neinsemnate a€“ totdeauna insi neverosimili a€“ este alcatuita din episoadele insolite ale unei vieti dezlanate, presarate cu invective. Dar, in vreme ce CA©line racneste impotriva lumii moderne, aparand, la urma urA¬melor, bunul-simt al lui ClA©ment Vautel, Miller topaie si se stramba, urla si deplange vacuitatea spiritului si absenta sufletului: Parasesc partida, nu mai continui jocul. Nimic valabil, dupa parerea mea cel putin, nu se mai poate realiza astazi."
O lume obscura, degradata, descompusa, in care fieA¬care fiinta e un monstru pitoresc. Absurditatea evidenta a acestui univers fara iesire capata o valoare dostoievskiana: Viata americana, de la mediul gangsterilor pana la cel al intelectualilor, are nenumarate afinitati cu miile de fatete ale existentei cotidiene din Rusia, asa cum este ea infatisata de Dostoievski. Exista vreo dovada mai buna decat orasul New York, pe trotuarele caruia ideile lascive, ignobile ori demente cresc ca pirul?"
Subtextul torentelor verbale din opera lui CA©line ori Henry Miller exprima singuratatea exasperata a omului intr-o lume care nu il satisface. Acest picaresc disperat este cu totul altceva decat romanul conditiei umane", in care Malraux sau Camus traduceau singuratatea meA¬tafizica. Nu tacerea Universului ori a lui Dumnezeu dezA¬amagesc aici. E vorba despre o dezamagire mai directa, mai brutala: dezamagirea omului devenit adult, un adult care descopera ca de fapt lumea adultilor nu exista, ca nu e populata decat de iresponsabili si de epave.
Picarescul disperat isi gaseste si el tonul propriu, tonul confesiunii fara speranta, al invectivei exasperate: vocea groasa a unui barbat puternic si dur se rostogoleste peste o lume inconsistenta; voce plina de haluciA¬natii verbale, de excese ale limbajului, de dispret, de grotesc, ca in primele randuri din Nexus: a€“ Hau!
Hau!
Hau!
Latraturi in noapte. Scheauna!
Scheauna!
Strig, dar nimeni nu-mi raspunde. Urlu, dar n-aud nici cel mai slab ecou. a€“ Ce preferi: Orientul lui Xerxes sau Orientul lui Cristos?
Ce singur sunt si creierul asta care ma mananca. AŽn sfarsit singur, e minunat!
Dar nu e ce credeam. Ah, dac-as putea fi fata-n fata cu Dumnezeu!
a€“ Hau!
Hau!
Hau!
Hau!
().
Ma numesc Isaac PoussiA¨re. Ma aflu in al cincilea cerc al
Paradisului lui Dante"
Nimic nu poate dezvalui mai clar lumea guvernata de exasperare, de lirism ori de exces, in care a intrat romanul si nici varietatea actuala a registrelor lui decat compararea acestor strigate disperate cu inceputul unui roman cuminte a€“ care se vroia si el liric si violent a€“ din prima perioada a secolului XX: ,,AŽn sandale, fara ciorapi, cu umerii si bratele innegrite de soare, intr-un maiou mulat pe corp, in pantaloni scurti din panza rosie decolorata a€“ ca un adevarat pescar a€“ Alexandre iesi din cabina stramta" Se poate oare concepe, in cuprinA¬sul aceluiasi gen", existenta a doua stiluri atat de deoA¬sebite, desi cu intentii comune? Unul a€“ mandru si coA¬chet in mica descriere ingrijita a€“ ne introduce intr-o lume familiara lipsita de nelinisti. Celalalt, al lui Miller, rebel fata de orice politete, plin de haz, necuviincios, vizionar si grosolan, arunca peste furia realului un misA¬ticism fara speranta
