Evolutia romanului traditional si conventiile sale romaA¬nesti. a€“ Aparitia romanului heterodox: romanul imA¬potriva povestirii. a€“ Noi forme de analiza. a€“ AbA¬dicarea demiurgului. a€“ Descoperirea straturilor realitatii. a€“ O arta relativista. a€“ Coexistenta celor doua forme de roman.
Pana in primul patrar al secolului al XX-lea, genul romanesc se dezvoltase intr-un mod coerent si continuu. Se imbogatea progresiv si facea descoperiri, urmand inA¬totdeauna aceeasi linie de crestere.
Desigur, autoritatea marilor romancieri traditionali din 1925, a unui Duhamel, de pilda, este foarte departe de balbaielile romanului din epoca baroca Dar nici inA¬tr-un barbat de patruzeci si cinci de ani nu am recuA¬noaste sugarul ori baiatul de odinioara; totusi, chiar daca i se schimba culoarea parului, caracterul, chiar daca i se dezvolta aptitudini care nasc alte gusturi si chiar daca i se impun noi cunostinte, insul care se dezA¬volta e acelasi, cu personalitatea si postulatele personaA¬litatii lui
Daca parcurgi rapid istoria genului romanesc din epoca pretiozitatii pana in secolul al XX-lea, ai aceeasi impresie: in secolul al XVII-lea, un copil de familie buna, care-si imparte timpul intre obligatii si salon: monden si vulgar, ca romanul baroc ori burlesc. Paj, apoi, pe langa o principesa (de ClA¨veS), invata sa se poarte politicos cu oamenii si sa-i studieze. Un lacheu, Rousseau, il atrage pe caile complicate ale inimii. Dupa douazeci de ani, munceste a€“ si invata enorm a€“ ca staA¬giar la un bancher neautorizat (BalzaC), ca negru"; la un foiletonist (EugA¨ne SuE), ca asistent la un medic de dispensar (ZolA); este epoca uceniciei sociale, ea perA¬mite romanului sa capete titlu de imburghezire: se joaca de-a falsa mondenitate cu Bourget, de-a politica cu Zola si BarrA©s si, dupa ce a facut cariera", isi ia in primire postul"; administrarea literara a observatiilor psihologice si sociale. La varsta maturitatii, dupa 1947, tot conducand cu fermitate subsecretariatul de stat care i-a fost incredintat, isi da seama ca imbatraneste si ca in intimitate afecteaza un stil strengaresc si tanar" in locul stilului masurat pe care il adoptase pentru a reusi.
Pentru a explica anumite aspecte creatoare ale secoA¬lului al XX-lea e necesar ea alaturi de acest personaj cu cariera stralucitoare, neterminata de altfel, sa ne imaginam un altul Un var ori nepot mult mai tanar , care a urmarit ascensiunea rudei mai varstnice, a adA¬mirat dezvoltarea armonioasa a acestei vieti, dar care nu e de acord cu principiul, cu punctul ei de pornire.
E vorba, asadar, de un alt roman, care, o data cu Kafka, Proust, Musil, Joyce, pune in discutie definitia si intentia romanului" stabilite de romanul mai varstnic". Natura si ambitiile lui sunt diferite.
***
Romanul de la 1900 era rezultatul acelei aventuri a umanitatii care incepuse catre 1492. S-a cautat in el, in acelasi timp, o idee generala despre natura umana si un studiu asupra variatiilor sale in diferite climate psihice ori sociale. Aceste studii analitice si pitoresti sunt conA¬damnate la maxima verosimilitate: viziunea comuna, viA¬ziunea omului de lume. Nu are importanta ca in romanul traditional personajele ori evenimentele sunt excentrice, misterioase, neconformiste: atat autorul cit si cititorul sunt spirite cumpanite, mediocre, ponderate.
Experienta imediat comunicabila, de la bunul-simt al autorului la al cititorului, experienta lipsita de mister, atragatoare prin arta povestirii, acesta este romanul traA¬ditional. El domneste intr-o lume redusa la scara obserA¬vatiei comune, asa cum o fizica domneste la scara celor cinci simturi ale omului. Realitatea" se limiteaza la ceea ce poate fi imediat observat, vazut cu ochiul liber, fara cautari, fara instrumente. Exista o singura realitate, aceeasi pentru toti, si romanul descrie aceasta realitate.
Analizand psihologia sotiei unui notar (Medicul doamA¬nelor din NA©ans de BoylesvE), problemele ascensiunii sociale (Discipolul de Paul BourgeT) ori viata unui mesA¬tesugar (Mos Perdrix de Charles-Louis PhilippE), romanA¬cierul isi inchipuie, cu buna-credinta, ca zugraveste realitatea". Dar viziunea sa nu e cea a unui om care traieste, pur si simplu; a amatorului de probleme, a observatorului, a profesorului. Tot ce nareaza el este falsificat: nu realitate, ci un studiu asupra realitatii, studiu cam pedant si bine adus din condei, de altfel.
Caci realitatea traita nu ofera numai momente semA¬nificative. Pe acestea le ofera cu mare economie si se intampla sa le recunoastem abia dupa ce au trecut. Mai degraba decat dintr-o serie de episoade legate intr-o drama psihologica ori sociala condusa si interpretata de autor, ea e alcatuita dintr-o suita de evenimente inA¬congruente. Aldous Huxley evoca, de pilda, cazul unui indragostit care, asteptand-o intr-un salon pe femeia iubita, este apucat brusc de o nevoie fireasca ce-i rasA¬coleste viscerele Exemplul este voit comic, atroce si de prost-gust. Prezinta in schimb avantajul de a pune problema in mod deschis. Huxley denunta profunda lipsa de veracitate din literatura de imaginatie () AŽn viata, o tabachera goala poate pricinui mai multe framantari decat absenta amantului; in carti a€“ niciodata."
***
Romanului traditional, artificial pus in scena" de un romancier atoatestiutor, cuviincios, gata sa se mandreasca in fata cititorului, povestirii acesteia magistrale i se va opune, fara a predomina totusi, un alt roman, a carui optica e diferita: romanul care nu mai este o lectie comA¬pleta, ci o enigma; cel pe care nu-l asteptam, care nu constituie urmarea fireasca a cartii bine facute, bogata in observatii ascutite si in certitudini. S-a petrecut o ruptura in istoria romanului, dar, din fericire, a existat o unanima si tacita intelegere ca ea sa ramana invizibila; tocmai la aceasta ruptura ne vom opri, pentru a o eluA¬cida.
Un roman de Flaubert ori de Zola era povestit. ConA¬ditia umana este traita: nu stim nimic in plus fata de ceea ce vad, simt si gandesc eroii lui Malraux, iar autoA¬rul nu intervine pentru a-i comenta. O carte de Paul Bourget avea o intriga semnificativa si unitara; in Falsificatorii de bani de Gide nu stim unde va duce desfasurarea evenimentelor, iar autorul precizeaza ca nici el nu stia atunci cand scria Evenimentele se sucA¬cedau in ordinea unei expuneri clare in Bel-Ami de Maupassant; in Ulise de James Joyce ori in PlanA©tarium de Nathalie Sarraute ele tasnesc in dezordinea, confuzia si complexitatea proprii constiintei eroului.
AŽn secolul al XX-lea romanul vrea deci sa exprime o experienta ce nu va fi povestita, ce nu va trece prin laminorul povestirii. Caci, in povestire", totul e explicat dinainte: povestirea presupune existenta unui povesA¬titor" care cunoaste sfarsitul istoriei, care are o parere despre ea, care o povesteste in functie de tot ceea ce stie. Balzac, de pilda, studiaza scrupulele lui Rastignac stiind a€“ si lasandu-ne pe noi sa ghicim a€“ ca Rastignac va sfarsi in pielea unui cinic AŽn felul acesta, povestiA¬torul falsifica experienta, deoarece stie de la inceput unde va duce ea. El oranduieste si explica evenimentele in functie de rezultatul, cunoscut dinainte, pe care ele il vor produce. Ne invita sa ne identificam unui RastigA¬nac plin de scrupule morale; dar el descrie aceste scrupule pentru a arata ca vor disparea. Or, atunci cand Rastignac le incerca, el nu stia ca le va pierde: porA¬tretul lui Rastignac e deformat. Acum insa nu mai vrem ca romanul sa fie falsificat de grija de a povesti si de a construi o istorie" mai mult sau mai putin dupa modelele dramei: Dar in romanele voastre () intamplarea nu joaca nici un rol, iar daca exista ceva din ea, devine indata soarta, fatalitate; de cand lumea, voi, scriitorii, sacrificati adevarul in favoarea regulilor draA¬matice" . Si e foarte adevarat ca romanul bine facut isi imprumutase artificiile de la tragedia defuncta: o istorie construita admirabil, personaje coerente si, mai ales, facute pentru a se potrivi intrigii respective. AŽn concluzie, o masinarie romanesca mai degraba decat ca evocare a realitatii; viata reconstituita si reoranduita dupa zece ani, adica exact ceea ce in alt domeniu se numeste o biografie romantata", cu alte cuvinte, falA¬sificata pentru a raspunde unei anumite rutine a imaA¬ginatiei si a sensibilitatii.
Intentia noilor creatii romanesti e vadita: surprinA¬derea faptului uman in afara artificiului povestirii. Nemaifiind interpretat dinainte, faptul uman isi pastreaza intregul mister, asa cum se intampla in forma populara a noului roman", in romanul politist.
Datorita acestei fluiditati psihologice, inspirata de ambiguitatea sentimentelor traite in mod real si opusa preciziei traditionalei analize psihologice" a personaA¬jelor bine construite", romanul scapa conventiei traA¬gice si romanesti. El nu mai prezinta omul ca pe un obiect de studiu, caruia va trebui pana la urma sa-i gaA¬seasca o explicatie convingatoare, ci ca pe o retea de indeterminari pe care arta isi poate, de altfel, executa in voie variatiunile: Personajele, asa cum le concepea vechiul roman (si tot aparatul vechi slujea la punerea lor in valoarE), nu mai izbutesc sa epuizeze realitatea psihologica actuala. AŽn loc sa o reveleze, ca altadata, o escamoteaza" . Este motivul pentru care noul roman" vrea sa vada in psihologie mai degraba un mister decat o dizertatie. Romancierul inceteaza de a se mai gasi in postura de analist rational al psihicului; mai degraba decat o ordine artificiala pe care ar fi putut s-o supra-impuna, el cauta aici bogatia dezordinii, secretului, anA¬goasei, pateticului, coborand mai adanc in dispersiunea lumii interioare", cum spune Maurice Blanchot comentand Lupul stepelor de Hermann Hesse. Studiului putin cam scolaresc al omului ii urmeaza incercarea dispeA¬rata de a stapani lumea pornind de la haos" . AŽn acest A«fel inceteaza artificiul care supunea intrigii personajele, acestea regasindu-si salbateca lor autonomie si fasciA¬natie artistica: Intriga in loc sa gaseasca fiinte umane mai mult sau mai putin supuse cerintelor ei, asa cum se intampla in teatru, afla unele care sunt enorme, intunecate, refractare si pe trei sferturi ascunse ca un iceberg" . De aceea la Proust, chiar daca oamenii conA¬stituie subiecte de analiza, analiza nu poate constitui un adevar obiectiv si exhaustiv, ci doar o incercare disA¬perata, infinita, niciodata terminata, de cufundare in aceasta realitate impenetrabila care este realitatea umaA¬na. Analiza prousiiana nu e un tablou cu contururi deA¬finitive. E o ameteala. Arta lui Proust ne face sa inA¬telegem ca niciodata incercarea de a cunoaste un om nu poate lua sfarsit. Pretinsa lui analiza are atractia maelstrom-ului: Majoritatea personajelor raman enigA¬matice in esenta lor () Nu progresam in cunoasterea Albertinei ori a domnului de Charlus pe masura ce se desfasoara povestirea; dimpotriva, s-ar zice ca persoA¬nalitatea lor devine si mai deconcertanta; caleidoscopul se invarteste si mai totdeauna vin sa se adauge noi aparente, ireconciliabile cu cele pe care le cunoscusem" . Psihologia clasica e transformata in enigma ametitoare, universul romanesc a€“ intr-o lume relativista si disconA¬tinua.
***
Nerval, Dostoievski si, in sclipirile lor de geniu, naturalistii" presimtisera acest roman nou. El se va face cunoscut in Franta abia in cursul secolului al XX-lea. Refuzand privilegiul romanului traditional, in care romancierul stie tot ce are de spus, el se defineste, dimpotriva, prin faptul ca povestitorul nu intelege in intregime si nici nu domina in intregime ceea ce poA¬vesteste.
Aceasta inseamna a adopta punctul de vedere al omului" si a renunta la punctul de vedere al creatoruA¬lui: in loc sa luminezi de sus si de la distanta constiinta cititorului, extinzand-o, dand la o parte perdelele si jucand pentru el rolul de magician si de regizor, te identifici cu ea, ratacesti impreuna cu ea prin cenusiul existentei.
Cititorul nu mai incearca aceeasi placere pe care i-o furniza romanul traditional, in care realitatea era gata ordonata, desfasurata pe un singur plan logic, explicat si luminat de romancier; bucuria cititorului consta in a profita de, inteligenta romancierului pentru a vedea clar ceea ce viata ii oferea confuz. Romanul hA«terodox va oferi, dimpotriva, complexitatea realului ori chiar o imagine simbolica (inca si mai complexA) a acestui real. A interpreta aceasta realitate, a o transA¬forma intr-o istorie cursiva, lesne accesibila, putin conA¬ventionala, ar insemna, potrivit noii tendinte a romaA¬nului, a o falsifica. Cititorul nu se mai poate deci bucura de o povestire frumoasa si bine facuta; dimpotriva, el este invitat sa caute in invalmaseala ce i se ofera diverse raporturi mai mult sau mai putin verosimile ori logice; in viata e obligat sa faca acelasi efort. Iata-l deci chemat sa participe la opera. Epoca noastra e nuA¬mita de un critic spaniol era cititorului: Progresiva estompare a autorului determina prin ea insasi aparitia cititorului-creator de opera () Cititorul s-a convertit in protagonist activ al creatiei literare. Era noastra a deA¬venit era cititorului" .
Romancierul a incetat sa mai fie Asmodeul care riA¬dica acoperisurile caselor. Si atunci mai poate face fresca sociala? Nu mai cunoaste dinainte mecanismul societatii Analiza psihologica? Nu mai poate nici sa explice, ca un bun profesor, ce se petrece in sufletul celuilalt. Trebuie sa se multumeasca sa noteze gestuA¬rile si faptele acestor necunoscuti care se numesc ceiA¬lalti. Asistam alaturi de el la fenomenele existentei umane, si el ne invata sa asistam cu atentie, fara a incerca sa le comentam sau sa le intelegem
Dar fiindca nu si-a ales, pentru a o dezvolta, o anume teza psihologica ori sociala, el evoca totalitatea, complexitatea si confuzia realitatii; in aceasta realitate, el ne invata sa descoperim straturi diferite. AŽn loc sa situeze logica umana pe un singur plan (psihologic, soA¬cial, politic etc.), noul roman, renuntand la aceasta logica, studiaza diversitatea planurilor prin care se pot face sectiuni in omul primitiv si simplist. Romanul traditional urmarea omul cu ochiul liber si construia, plecand de la observatie, o lume logica; romanul heterodox considera grosolana aceasta viziune, atat din punct ele vedere stiintific cat si din punct de vedere artistic. El pune omul si existenta umana la diferitele scari ale microscopului, 1/100, 1/1.000. 1/1.000.000. Coerenta si logica dispar de fiecare data cand se schimba scara (fiziA¬cienii stiu prea bine acest lucrU). Romanul relativist" (Kafka, Joyce, Robbe-
GrilleT) ne intriga si ne deruteaza de vreo cincizeci de ani incoace pe noi cei obisnuiti cu traditionalul roman bine facut si bine construit la scara umana". Dar, in sfarsit, daca a aparut si daca n-a fost in mod unanim proscris si azvarlit printre ideile dementiale, au existat, desigur, motive temeinice.
Numai o civilizatie care se indoieste de ea insasi si care isi afla forta in aceasta indoiala (indoiala datorita careia a descoperit legea gravitatiei, electricitatea si atomuL), putea sa imagineze o evocare a vietii umane unde viata umana e data ca un fapt ilogic.
Nu efortul de unificare si de logica a ingaduit lumii civilizate sa ramana, in secolul al XX-lea, la fel de eminenta cum fusese in secolul precedent. Dimpotriva, un mai mare efort spre antilogic (geometrie neeuclidiana, relativitatE) si spre dispersiune (specializare, paA¬rasirea unitatii de vederi in stiintA) este cel care i-a conservat hegemonia intelectuala AŽn domeniul stiinA¬telor sau al filozofiei (trecerea de la marile sisteme" la fenomenologiE), Occidentul a realizat turul de forta de a supravietui convertindu-se si trecand de la bun-simt" si de la ratiunea universala" la explorarea luA¬milor inumane, fie ca e vorba de atom a€“ in stiinta, ori de inconstient, de trait", de imediat, de necunoscut a€“ in poezie sau in roman.
***
Opozitia dintre romanul traditional si romanul nou nu se poate reduce la simpla opozitie intre doua geA¬neratii, nici la aceea dintre traditionalisti si snobi. Parinti si copii au confruntat plictisiti pe Anatole France cu AndrA© Gide, pe Georges Duhamel cu AndrA© Malraux, pe Roger Peyrefitte cu Michel Butor Omul cumsecade si snobul i-au pus in balanta pe Marcel PrA©vost si pe Marcel Proust, pe Mazo De La Rocke si pe James Joyce, pe Philippe HA©riat si pe Nathalie Sarraute. S-au succedat deci cel putin trei generatii de cand romanului care exploateaza si continua in mod magistral arta romanesca seculara i se opune un gen literar ale carui intentii sunt diferite.
Confruntarea nu a luat niciodata infatisarea unei revolutii literare. Arta traditionala a povestirii continua sa fie apreciata. Inspiratia heterodoxa scandalizeaza la inceput, starnind totusi interesul publicului si in cele din urma e acceptata de masa cititorilor cultivati. Proust nu mai scandalizeaza pe nimeni, Joyce gaseste cititori pasionati sau indiferenti.
Cele doua tendinte coexista in omul modern. El nu a renuntat sa se considere mostenitorul unei civilizatii rationale si omogene, care se situeaza intre secolul al XVI-iea si secolul al XX-lea, de la Scarron la Bourget via Balzac; aici isi regaseste el formatia clasica'' (e inutil sa mai spunem ca sectiile "moderne" de invatamant sunt si mai clasice" din acest punct de vederE), obiceiurile, formele de gandire. Este deci de neconceput ca romanul traditional, dominat de logica, raspunzand nevoii de a intelege", de a analiza, de a rezuma cele intelese, sa fie in intregime inlocuit de o noua tehnica.
Totusi, omul contemporan simte a€“ in mod confuz sau precis a€“ ca in toate domeniile a€“ cosmologic, fizic, social si, de asemenea, in infinitul domeniu al expeA¬rientei traite ori visate a€“ realitatea este infinit mai complexa decat credea civilizatia noastra umanista. El gaseste atunci un raspuns nelinistii sale in incercarile romanesti care prezinta realitatea, viata ori visul, nu ca pe o colectie de fapte ce se pot inventaria si analiza, ci ca pe un ansamblu de experiente simbolice supuse examinarii, aprofundarii", contemplarii, fara ca inteligibilitatea lor sa fie totala, fara ca ele sa inchege o povesA¬tire completa, echilibrata, linistitoare, care explica tot si este de sine statatoare.