Termenul de metoda provine de la grecescul "methodos" care inseamna cale, drum. Acesta este sensul primordial, de baza al termenului. Cu timpul termenul a capatat si sensul de metoda de cercetare si investigatie.
Orice cercetare temeinica si sistematica din orice domeniu al cunoasterii trebuie sa recurga neaparat la o metoda.
In cea de-a doua jumatate a secolului trecut s-a discutat foarte mult, aproape excesiv despre metodologia criticii si istoriei literare. Dezbaterile in jurul metodelor si disputele dintre vechea si noua critica au acaparat scena vietii intelectuale in acest interval de timp.
S-a ajuns la un fel de narcisism critic, adeseori steril si inoperant in care critica a fost preocupata prea mult de propria-i conditie, a reflectat prea mult asupra propriilor ei posibilitati, cai si mijloace, uitand ca obiectivul ei principal il formeaza cunoasterea, intelegerea si evaluarea literaturii. Nu s-a inteles in acest caz ca metoda este un mijloc si nu un scop in sine.
In special noile metode au fost preluate fara spirit critic si fara discernamant ca un reflex al metodei si au fost insotite cu un entuziasm neretinut de neofiliti, de proaspeti convertiti la o noua religie. Adeptii metodelor de ultima ora au mers pana acolo incat au proclamat valabilitatea unei singure metode, vazuta ca un panaceu universal, excluzand celelalte metode din campul cercetarii si investigatiei literare.
Acest fenomen de snobism si de mimetism critic, provenind din alinierea obedienta fata de metode, tradeaza o mentalitate ingusta, exclusivista, simplista si reductionista. Toate metodele raman valabile si sunt indreptatite in critica si istoria literara, cu conditia sa fie adecvate textului literar si sa fie foarte bine aplicate.
Simpla utilizare a unei metode nu asigura in mod automat si calitatea demersului critic. In problema metodologiei, criticii si istoriei literare trebuie sa pornim de la premiza transformata intr-un adevar axiomatic ca nu metoda face critica, ci critica face metoda, sau, mai precis, critica isi alege ea insasi metodele de care are nevoie, in functie de realitatea textului literar.
Pentru ca mai persista multa confuzie si ne mai aflam inca intr-un Turn Babel al criticii si istoriei literare, in care riscam sa nu mai gasim un limbaj comun si sa nu ne mai intelegem, se impun cateva precizari metodologice de rigoare, absolut necesare, intreprinse intr-un spirit cat se poate de rational si cartezian.
Cele doua mari discipline care se ocupa cu studiul literaturii sunt hermeneutica si poietica. Hermeneutica este o disciplina veche, constituita inca din antichitate, dar mereu actuala si care s-a manifestat permanent in istoria culturii, devenind unul dintre marile curente de gandire ale lumii contemporane.
Hermeneutica este disciplina care se ocupa cu tehnica interpretarii. Denumirea disciplinei provine de la grecescul "hermeneia", care inseamna interpretare. Acest termen a fost creat de Platon intr-unul din nemuritoarele sale dialoguri "Republica", si este un derivat de la numele zeului Hermes, considerat in unanimitate patronul hermeneuticii, divinitate polifunctionala la vechii greci.
Dintre multiplele functii ale lui Hermes cea mai importanta ramane aceea de mesager si interpret al vointei divine. In aceasta functie este concentrat intreg statutul hermeneuticii. Cand Platon a lansat termenul de hermenea a fost convins de importanta lui coplesitoare, pentru ca totul este interpretare. Nu numai cartea, dar si lumea si viata pot si trebuie sa fie interpretate.
Hermeneutica este o disciplina vasta, cea mai vasta dintre toate, pentru ca le include pe toate celelalte si pentru ca nu exista disciplina, oricat de exacta, care sa nu recurga intr-o anumita masura la interpretare.
Cele doua concepte cheie, de baza ale hermeneuticii sunt: "interpretarea" si "intelegerea". Interpretam nu numai de dragul de a interpreta, ci interpretam ca sa intelegem. Intelegerea sau comprehensiunea constituie finalitatea oricarui demers hermeneutic.
Hermeneutica a fost confundata multa vreme cu exegeza, si in special cu exegeza textelor biblice. Dar intre hermeneutica si exegeza exista o deosebire esentiala. Termenul de exegeza provine de la grecescul "exegesis", care inseamna explicatie. Interpretarea este aproape intotdeauna mai mult decat o explicatie, si presupune avansarea unor puncte de vedere personale si originale. Hermeneutica este superioara exegezei. A fi hermeneut inseamna mai mult decat a fi exeget.
Bazele hermeneuticii moderne au fost puse de filosoful si teologul german Schleiermacher in "Hermeneutica" sa, aparuta in perioada romantismului, la inceputul secolului al XIX-lea. Alti reprezentanti de marca ai hermeneuticii moderne sunt: Wilhelm Bilthey "Traire si poezie", Martin Heidegger "Originea operei de arta", Hans Georg Gadamer "Adevar si metoda", Paul Ricoeur "Despre interpretare", Emolio Betti "Teoria generala a interpretarii", Hans Robert Jauss "Experienta estetica si hermeneutica literara", Erwin Hufnagel "Introducere in hermeneutica".
Hermeneutica este nu numai o disciplina, ci si o metoda universala de cunoastere, alaturi de dialectica, fenomenologie si structuralism.
Dialectica este o metoda diacronica, urmarind fenomenele in evolutia lor. Fenomenologia este o metoda sincronica, incercand sa surprinda esentei ultime si imuabile ale fenomenelor, dupa faimoasa tehnica husserliana a "reductiei eidetice", a reducerii la esenta, grecescul "eidos" insemnand esenta sau forma.
Structuralismul este tot o metoda sincronica, si s-a impus prin celebrul "Curs de lingvistica generala" (1916) al lui Ferdinanc de Saussure. Cele doua concepte fundamentale ale structuralismului sunt cele de "sistem" si "structura".
Principiul structuralist de baza il formeaza relatia parte-tot ("pars pro tot").
Hermeneutica este o disciplina sincronica si diacronica in acelasi timp, incercand sa surprinda esentele fenemenelor, dar totodata si evolutia lor. Interpretarea este circulara. Se desfasoara in cerc. Cercul nu este numai o figura geometrica, forma cea mai pura si desavarsita dintre toate, dar si o figura a spiritului, a cunoasterii.
Despre importanta cercului hermeneutic sau cercul interpretarii sau cercul comprehensiunii, cum a mai fost numit, au vorbit toate tratatele de hermeneutica, incepand cu "Hermeneutica" lui Schleiermacher.
Interpretarea porneste intotdeauna de la un punct initial, care nu este un punct zero al cunoasterii, intrucat exista cunostinte si intuitii prealabile si inainteaza printr-o serie de operatii succesive prin inductie si deductie, prin analiza si sinteza, si se intoarce la punctul de la care a plecat. In felul acesta hermeneutul isi traseaza cercul sau. Cercul se inchide, dar nu se realizeaza o inchidere perfecta pentru ca punctul final de sosire nu coincide intru totul cu punctul initia de pornire, ci este un punct imbogatit, care aduce inevitabil spor de cunoastere.
Numai cercurile vicioase sau tautologice nu se inchid niciodata.
Despre importanta cercului hermeneutic au vorbit si doi mari hermeneuti ai veacului trecut: George Poulet "Metamorfozele cercului", si Jean Starobinski "Textul si interpretul". Dupa George Poulet, hermeneutul trebuie sa adopte o pozitie privilegiata in raport cu opera, sa se situeze in centrul operei, de unde are perspectiva ansamblului, si sa decripteze un "cogito" al operei, sau un "Weltangshuung", adica o conceptie despre lume si viata.
Hermeneutica trebuie sa se adreseze in primul rand filosofiei operei, pentru ca nu exista opera mare fara un Weltansghuung, fara o conceptie despre lume si viata.
In critica noastra G. Calinescu a profesat o hermeneutica extrem de complexa, supla si nuantata. La Calinescu, in articolele sale teoretice, intalnim frecvent conceptele cheie ale hermeneuticii - "interpretarea" si "intelegerea".
Intr-un articol din tinerete "Simtul critic" (1927), Calinescu spunea: "a intelege inseamna a crea din nou, a reproduce in tine momentul initial al operei". Calinescu pune problema intelegerii operei in termenii originii sale, ca si Schleiermacher in "Hermeneutica" sa. Dupa Calinescu, intelegerea este echivalenta cu un act de creatie, ca si interpretarea, care presupune crearea unor puncte de vedere noi in raport cu opera si deschiderea unor noi perspective asupra operei.
Intr-un alt articol, "Tehnica criticii si istoriei literare" (1938), Calinescu afirma: "rostul criticului si istoricului literar este de a crea puncte de vedere noi in raport cu opera, din care sa iasa structuri acceptabile".
Documentatia si informatia constituie o faza prealabila a examenului critic, care nu-si gaseste utilitate atata timp cat nu este insotita de interpretare, de un punct de vedere creator. "Poate un cercetator sa puna tom peste tom si sa socoteasca studiul exhaurient; un punct de vedere creator; face din studiul lui un morman de hartie".
Exegeza sau hermeneutica operei este mult mai importanta decat studiul biografic al scriitorilor. Opera reprezinta principalul moment din biografia unui scriitor. Opera este aceea care lumineaza biografia. Pentru a intelege un scriitor trebuie sa pornim de la opera spre biografie, si nu invers. De aceea trebuie sa respingem critica traditionala de tip factologic, care se pierde intr-o aglomerare nesemnificativa de date biografice.
Nu orice documentarist, modest arhivar sau colectionar maniac de documente, poate fi considerat critic literar, pentru ca nu are spirit critic si nici o suficienta cultura estetica si filosofica: "fara cultura filosofica, fara Welatanschuung, un critic este un orb", spunea Calinescu, "Critica si creatie".
Criticul si istoricul literar trebuie sa realizeze o biografie interioara a operei, sa alcatuiasca portretul moral si spiritual al scriitorului, si sa-i defineasca personalitatea artistica, asa cum au procedat cu Mihai Eminescu Titu Maiorescu "Eminescu si poezia lui", Dumitru Caracostea "Personalitatea eminesciana" si Calinescu "Viata lui Mihai Eminescu". Iata de ce nu suntem dispusi sa acordam o prea mare importanta biografiei scriitorilor. Metodologic vorbind, vom pune biografia scriitorilor in paranteza sau o vom reduce la cateva momente esentiale.
Cealalta disciplina importanta care se ocupa cu studiul literaturii este poetica. Daca hermeneutica este o disciplina veche, care are in spate o istorie de mii de ani, poetica este o disciplina noua, de data mult mai recenta, nascuta prin impactul metodei structuraliste in cercetarea literara.
Termenul de poetica a fost folosit inca din Antichitate de Aristotel in celebra sa "Poetica", lucrare estetica normativa in care sunt fixate pentru totdeauna o serie de norme si de reguli privind statutul si conditia literaturii; in sensul de disciplina care se ocupa cu studiul literaturii, termenul de poetica a fost utilizat pentru prima data de Paul Valery in perioada interbelica. Tot el a cercetat si termenul de poietica, termen care provine de la verbul grecesc "poiein" care inseamna a face.
Poetica si poietica nu sunt unul si acelasi lucru. Poietica este o disciplina secundara care se ocupa cu mecanismul elaborarii si producerii operelor literare.
Intre hermeneutica si poetica se instituie un sir intreg de opozitii. Desi au un obiect comun, care este literatura, cele doua discipline au obiective diferite. Hermeneutica se adreseaza continutului de idei, sensurilor si semnificatiilor, mesajului operelor literare. Poetica se ocupa de forma si structura operelor literare, analizeaza registrele vorbirii si stabileste unitatile discursului narativ. Poetica studiaza legile generale ale discursului ce se manifesta in cadrul textelor literare.
Cele doua discipline au metode diferite. Metoda hermeneuticii este interpretare, pe cand metoda poeticii este descrierea. Hermeneutica interpreteaza continutul de idei, descifreaza sensurile si semnificatiile, si decodifica mesajul operelor literare. Poetica descrie structurile si forma operelor literare. Pentru poeticieni orice opera literara nu este, il ultima instanta, decat manifestarea unui structuri abstracte. Prin urmare nu structurile concrete, particulare intra in vederile poeticii, ci structurile generale si abstracte.
Orice opera literara este alcatuita dintr-un mesaj si dintr-un cod. Poetica incearca in permanenta sa substituie mesajul prin cod. Pentru poeticieni opera literara este si un sistem de semne. Nu literaritatea ci literalitatea ii intereseaza pe poeticieni.
Hermeneutica este o disciplina sincronica si diacronica in acelasi timp, care tine cont de contextul socio-istoric al epocii in care a aparut opera literara. Poetica este o disciplina numai sincronica si care sacrifica, cu buna stiinta, contextul social-istoric al operei. O ultima mare deosebire intre cele doua discipline este in privinta evaluarii literaturii si a judecatii de valoare. Hermeneutica incearca in permanenta sa dea verdicte, sentinte, sa emita judecati de valoare, pe cand poetica este complet dezinteresata de judecata de valoare. Aceleasi legi generale ale discursului se pot manifesta si intr-o opera de valoare, dar si intr-una lipsita de valoare.
Cele doua discipline au limitele lor firesti, hermeneutica neglijeaza adesea forma operelor literare si poate sa cada in capcana dispretului pentru forma. Riscul care pandeste poetica il constituie formalismul si abstractionsimul excesiv, neglijarea mesajului operelor literare. De aceea unii mari hermeneuti au acuzat poetica pentru lipsa de umanism pentru ca mesajul operelor literare este prin definitie umanist.
Cu toate aceste deosebiri si limite cele doua discipline sunt discipline complementare, intre care nu se instituie o opozitie categorica, absoluta, ci numai o opozitie relativa. Cele doua discipline sunt chemate sa colaboreze in cercetarea literara. Tzvetan Todorov in "Poetica" sa asimileaza hermeneutica cu critica propriu-zisa. Criticii literari se recruteaza in general din randul hermeneutilor, pe cand poeticienii provin, in special, din randul lingvistilor care patrund in domeniul cercetarii literare. Tzvetan Todorov care este unul dintre cele mai lucide si echilibrate spirite ale structuralismului si ale poeticii numeste poetica "disciplina de tranzitie".
De-a lungul timpului s-a creat un dezechilibru masiv intre interpretare si descriere. A prevalat in istoria literaturii interpretare. Poetica s-a nascut tocmai pentru a reface echilibrul dintre interpretare si descriere. Odata misiunea istorica incheiata poetica va trebuie, asa cum spune Tzvetan Todorov, "sa se sacrifice pe altarul hermeneuticii, adica al batranei critici din totdeauna". Critica face parte si din axiologie, disciplina vasta care se ocupa cu studiul valorilor. Grecescul "axia" insemna valoare.
Spiritul critic este capacitatea de a emite judecati de valoare. Acesta este chiar sensul primordial, de baza al termenului de critica, provenind de la verbul grecesc "krinein" care inseamna a judeca; in greaca veche "kritikos" insemna judecator. Judecata de valoare constituie axul si coloana vertebrala a demersului critic; din pacate critica moderna incearca sa eludeze, sa ocoleasca judecata de valoare. Se pare ca traversam o perioada de alexandrism critic, de rafinament al decadentei, in care critica si-a sofisticat discursul dar a pierdut ceva din vigoare initiala - demnitatea actului critic trebuie restabilita.
Critica nu mai poate face abstractie astazi de noile metode aparute intre timp, de psihanaliza, psihocritica, critica arhetipala, critica sociologica, poetica elementelor, structuralism, semiotica, stilistica si textualism. Critica trebuie sa aspire spre un integralism critic, spre o totalitate a metodelor integrate si subsumate critic. Asa a aparut dezideratul criticii totale. In cultura noastra Garabet Ibraileanu vorbea despre o critica completa sau totala, dar dezideratul criticii totale ramane, mai curand, o frumoasa utopie pentru ca practica criticii ne-a dovedit ca pot exista critici mari, dar nu si critici totali sau completi.
In critica noastra Calinescu se apropie cel mai mult de dezideratul criticii totale. La Calinescu intalnim atat impresionism, mai ale in etapa de inceput, dar si hermeneutica, psihanaliza, poetica elementelor si chiar structuralism, in sensul larg al cuvantului, privind raportul tot-parte.
Adevarata critica trebuie sa se plaseze pe o linie mediana intre traditie si inovatie, sa nu renunte cu totul la metodele traditionale, dar sa dovedeasca deschidere si receptivitate fata de noile metode. Toate metodele sunt valabile in critica cu conditia sa fie adecvate bine si cu eficienta aplicata. Ibraileanu vorbea de anatomia operei si compara opera cu un pacient, iar criticul cu un chirurg: "totul este, spunea nu fara umor Ibraileanu, ca pacientul sa nu moara pe masa de operatie a criticilor". Multe opere au sucombat insa, pe masa de disectie a criticii, chiar marii clasici au fost omorati de atatea ori sub povara noilor metode.
Criticul trebuie sa stapaneasca tehnica vivisectiei, a insufletirii operelor literare. Marele hermeneut german Wilhelm Dilthey sustinea pe buna dreptate ca nu exista poezie autentica fara o traire (in general numim Erlebnis trairE).
Tot astfel putem spune ca nu exista nici o critica adevarata fara o traire intensa a ideilor, fara transmiterea unei emotii estetice: "cel care nu poate sa transmita emotia mediata a artei nu este critic", spunea G. Calinescu.
Frigiditatea estetica este un semn aproape sigur al lipsei de vocatie critica. Critica reinventeaza si retraieste literatura si nu este, in ultima instanta, decat o forma de viata.
O ultima mare problema este cea a limbajului critic. Marii critici scriu cat se poate de accesibil, de limpede, de logic, fara abuz neologistic. Pseudocriticii sau criticastrii recurg, dimpotriva, la un limbaj cat se poate de sofisticat, pretios si alambicat, gongoric (termen cu o conotatie negativa care vine de la numele marelui poet baroc spaniol, Luis de GongorA) si ajung pana la o adevarata "betie de cuvinte" ca sa imprumutam expresia memorabila a lui Titu Maiorescu.
Critica trebuie sa fie o demonstratie logica si coerenta de idei; in spatele acestui limbaj pretios si bombastic nu se ascunde decat fuga de opinie si lipsa de idei. Elevatia in critica nu tine atat de expresie, cat de modul de a gandi si de idei. Critica este o constiinta si o oglinda a literaturii. Marii critici refac si reinventeaza literatura, o clasifica si o ierarhizeaza. Studiem literatura asa cum se reflecta ea in constiinta marilor critici.