Enciclopedia marilor scriitori ai literaturii romane.
 
Inscrie-te si imbunatateste enciclopedia autorilor romani.
Am uitat parola Creaza cont nou
Home    Autori     Sinteze literare      Critica literara      Opere




Nonconformismul spectacular: D. Stelaru, Geo Dumitrescu, Constant Tonegaru despre Sinteze literare



in epoci de tensiune dramatica, de confruntare brutala eu seismele istoriei, indeletnicirea poetica poate parea cum s-a si spus chiar ridicola daca-si ingaduie sa uite cu totul de imperativele nelinistitoare ale momentului. intre arme, prcajucausele muze sar cuveni sa taca; ori, daca vor sa vorbeasca totusi, un minimum de decenta le va cere sa-si cenzureze singure vocea -- copilareasca lipsa de griji, nepasarea candida, seninatatea si exuberanta ar fi stridente sub cerul sumbru al tragediei.

Cam asa parea sa gandeasca o buna parte din generatia tanara a anilor imediat postbelici, care traversase infernul insangerat. Ion Caraion ii sintetiza atitudinea in cateva versuri memorabile: Ar fi ridicol sa te poti gandi la altceva decat la razboi. / Acuma trebuiesc oameni puternici, care de asalt, papusoi, / nu aparate de cusut cuvintele in gand".

Semnalul de alarma fusese tras, de fapt, mai devreme. Se auzise, patetic, in, bunaoara, Viata imediata, revista lui Geo Bogza din decembrie 1933, in manifestul pe care poetul il semna alaturi de alti confrati ca Gherasim Luca sau Paul Paun. Poezia pe care vrem sa o facem era un program ce putea fi adoptat de oricare dintre poetii editati la Forum", dupa mai bine de un deceniu, sau de altii, apartinand, prin convingeri si atitudini, acestei generatii. Reactie violenta impotriva poeziei ermetice, pure", din aria epigonismului postbarbian, amintitul manifest punea in cumpana, cum se va pune si acum, poezia abstracta si intelectualista", astrala poezie de cabinet", cu viata adevarata", cu timpul nostru, in care o imensa drama a umanitatii se desfasoara"; si ajungea la concluzia ca cea dintai triseaza si trebuie denuntata". Ea va trebui sa piara continua manifestul pentru ca a fost prea egoista, prea s-a complacut numai in speculatii abstracte si frumuseti de cuvant, pe cand viata adevarata a batut de atatea ori la portile ei mereu inchise. Ca ori de cate ori pana acum, si de data aceasta poezia moare de prea poezie." De unde si raspicatul program al revigorarii lirismului printr-o decisa implicare in istorie si in dramele ei, dar sub semnul unei permanente fronde", nu al unui umanitarism" superficial: Noi vrem sa rupem cu acest trecut de suavitati si sa-i dam poeziei branci in viata. Vrem sa amestecam in cerneala cu care scriem ceva din sudoarea si sangele care curge in siroaie, pe obrajii inca nestersi ai celei mai recente istorii".



Limbajul noilor veniti in arena poeziei nu este, practic, altul. A-ti face din toate nimicurile intrebari", a ghici in noapte chemarile unui dincolo nebanuit" n-ar insemna decat fada li tcralura", fleacuri rimate"; prezentul devine mai pasionant decat orice trecut aureolat: Ignoram pe Iulius Cezar, dar ma interesa un erou mai recent"; fata intunecata a existentei, dramele din imediata apropiere interzic evaziunile de orice fel: E atata praf, sunt atatea lucruri triste langa noi, / Car fi ridicol sa te gandesti Ia altceva decat la razboi" Sau. in acelasi sens: E furtuna. Medicii dorm, / Nici un spital nu inchide / intre zidurile albe / Nebunii, dictatorii / Si noi, secolul douazeci, muscam portocala lunii". Ipostaza ideala a poetului ar fi, intr-un asemenea context, aceea a luptatorului, participant direct la evenimente. Iar scrisul sau s-ar cuveni sa fie el insusi expresia totalei angajari in valtoarea lor incorporare de cat mai multa realitate", in infatisarile ei sustrase conventionalizarii. inca o data, anemicele avanturi de simboluri", amendate candva de un Camil Petrescu, par a fi repudiate in profitul acelui memento necesar al realului". in fapt, practica creatoare dovedeste insa si acum ca e de doua ori conditionata: de momentul istoric, pe drept cuvant invocat de constiintele cele mai clare ale epocii, dar nu mai putin de o istorie interna a insesi formelor si structurilor literare, a unui limbaj de transformarile caruia nu se poate face abstractie. Gradul de realism", de autenticitate" al expresiei lirice, se evalueaza in raport cu, sau in functie de puterea sau de uzura limbajelor mostenite. Noua infuzie de realitate in discursul poetic va reface, astfel, intr-o oarecare masura, o experienta avangardista, presupunand nu numai metamorfoza tacita, asa-zicand peste noapte", a viziunii, ci si expunerea in plina lumina a gesturilor de desprindere fata de limbajele incriminate. inainte de a se impune ca noua realitate, poezia acestui moment va fi adeseori considerata un spectacol, construit si contemplat cu ironie, al literaturii" neautentice, prea-poetice etc. Poetul va face totul pentru a strica jocul celeilalte poezii, demascandu-i irealitatea, caracterul conventional, statutul, devenit inadmisibil, de lume in lume. Sub presiunea realitatii grave, jucatorul" e invitat sa redevina serios", sa-si abandoneze rolul de pe scena imaginara, pentru celalalt, de pe scena vietii, pe care se manifesta omul concret". Ne-o spune, bunaoara, atacand chiar tema jocului, Mihail Crama, intr-o ironica scuza" adresata divinitatii, refuzand machiajul" clovnesc din arena circului universal, care e, se intelege, si unul literar: imi cer iertare, Doamne, pentru ca poate, / poate ar fi fost mai bine dac as fi jucat si eu / fie chiar pe- un pret derizoriu / undeva pe treptele circului Tau [|As fi jucat pe franghii ca balerinele Tale / si machiat ca clovnii Tai as fi sarit in arena / cu iluzia ca vand arta si fericire / si-as fi dialogat cu maimutele tale pe scena".

Noua gravitate a discursului liric trece, asadar si uneori nu se mai poate desparti de ea printr o etapa a jocului ironic cu conventiile de care poetul stie ca trebuie sa se distanteze si sa uite. Si, nu de putine ori, reprezentantii acestei generatii vor simti nevoia sa supraliciteze, ca pentru a se face mai convingatori si a marca mai puternic o diferenta de program liric, limbajul negatiei ironice, conferindu-i astfel o anume tea-tralitate. insasi dernachierea", lepadarea mastilor preluate va deveni un spectacol sui generis; negatia retoricii se va transforma cum am observat alta data la avangardisti intr-o retorica a negatiei. Sau, cum remarca, bunaoara, Mircea Iorgulescu, Retorica poetica e inlocuita cu o socanta retorica a nonpoeticului"1. Oricum poetul se infatiseaza ca personaj. El isi face un portret public, chemand asupra sa atentia generala; daca nu se va mai impune prin fastul presupus al celeilalte poezii, isi va afisa, totusi, cu suficienta insistenta, semnele distinctive, de om comun" devenit exceptie in masura in care se detaseaza de orizontul literar respins.

Din acest unghi de vedere, exemplul, poate cel mai semnificativ, il ofera Geo Dumitrescu cu a sa Libertate de a trage cu pusca (1945). Portretul" sau (reluat din placheta Aritmetica din 1942) se vrea simplu, coborat la dimensiunile omului de rand, eliminand maldarul recuzitelor inutile" (printre care se citeaza, ca elemente artificios si stereotip hiperbolizante, idealul" si muntele"). Acumularea sistematica de elemente caracte-rizante voit nepoetice da acestui autoportret nota de ostentatie pe care, in planul vechii recuzite" lirice, poetul se straduieste s-o inlature: Aici o sa desenez inima o gamalie de chibrit, / aici creierul un aparat sacru si concret. [] aici in colt am sa-mi pictez gandurile /o claie informa de rufe murdare. / / Pieptul o oglinda cu poleiul zgariat, / va lasa sa se vada interiorul / (cu totul neinteresant, indefinitiV)". Desi neinteresant indefinitiv", interiorul" e exhibat totusi, atragandu-se, in plus, atentia asupra cicatricei unei gauri in frunte", menita sa dea un ultim accent retoric monologului.

Multe din poemele Libertatii de a trage cu pusca ilustreaza, intr-un fel, acest mecanism al contrapunerii noii recuzite a firescului" existential, Literaturii" cu majuscula. Pentru a se regasi pe sine, cel autentic, debarasat de orice conventie, poetul trebuie sa reinsceneze spectacolul Literaturii in care rolul sau este din nou, ca in bunele vremuri avangardiste, acela de tulburator al ceremonialului liric, de negator al lui. Marea" Literatura e un gest refuzat pe care, nefacandu-1, poetul il imagineaza totusi si ceva din retorica amendata se rasfrange, paradoxal, asi;pra discursului sau; indiferenta categoric marturisita fata de ridicolul" vechiului calendar liric are ceva afectat, teatral, jucat:



Ar trebui sa inalt catre o himerica iubita aceleasi patetice, moi si dulci lamentari, moartea ar trebui sa-mi fie o mare ispita si sa mi fac din toate nimicurile intrebari.

Ar trebui sa ghicesc in noapte chemarile unui dincolo nebanuit si sa plang chinuit de inaltimea peretilor sau de nu stiu ce vis neispravit.

Din toate astea nu se-ntampla nimic sunt atatea lucruri din care poti sa faci o poezie!

   

(Literatura)



Vizatele patetice, moi si dulci lamentari" lipsesc, ce-i drept, din poezia erotica a lui Geo Dumitrescu, unde aproape fiecare fragment de confesiune lirica este dublat, si cenzurat ca atare, de reversul sau prozaic, solemnitatea meditatiei fiind coborata la nivelul banalitatilor cotidiene. Vezi filosoful avea dreptate: lucrurile au sens prin noi. / Am aflat curand de ce esti suparata" e scris intr-un Poem neserios; iar in Drama in parc, in absenta unei ideale Violaine (care, noteaza sec poetul, era atat de departe de Bucuresti!

   "), scena amoroasa se consuma cu o profesionista" ce avea ochii obositi si buze de anilina" si care se socotea totusi prezenta". Finalul in poanta e un ultim, distrugator atac impotriva cliseului traditionalei romante: Cand rn-am trezit, banca era dura si eu nu mai aveam palarie".

Ca literatura il persecuta si pe tanarul poet se vede la tot pasul. Amintita drama" ironica se petrece pe fundalul mostenit de la romantici si simbolisti, si e o replica evidenta la gesticulatia sentimentala tipica: Gradina publica era trista si goala; / toamna beata isi pierduse toate vanitatile. / Liceanul cu cosuri si elanuri pesimiste / se uita la cer si concepea cine stie ce poezie banala". Alta data, in momentul cand, in raporturile cuplului, totul este roz si plin ca in literatura", ruptura apare brusc: conventia este rau-conducatoare de sentimente adevarate (Banala). Programatic, versurile s-ar cuveni sa fie niste randuri aspre, sceptice si fara poezie" (IpotezE), dar nelinistea" dublata de amuzament" data ca simpla ipoteza" este, de fapt, o realitate ce se impune ca aliaj specific, definitoriu pentru atitudinea eului liric. Ridicolul entuziast si milenar al omenirii" il frapeaza mereu pe ironist, incat, voindu-se aspru", scepticul din el nu poate sa nu se si amuze in fata comediei universale. Literaturizarea existentei e firesc sa devina astfel, pentru poetul ironic, un motiv central al persiflarii, insa ochiului malitios nu-i scapa nici extrema cealalta, a prozaicului pragmatism al omului nou din veacul masinist, care cugeta cordial ca poezia este iremediabil demodata", preferind sentimentelor si gesturilor umane o lume a mecanismelor: Stii, omule nou, ieri am plecat cu inchipuirea / peste intinderile tale de pamant si viata; / nu credeam ca femeia ta e masina de gatit, cu petrol si ca-ti innozi sireturile cu aparatul in fiecare dimineata" (ForD). Tot asa, pozitivismul unei iubiri lipsite de adevarata poezie prilejuieste descarcarea unei noi sarje ironice in Scrisoare noua: ti-am promis, cu ocazia ultimului sarut, ca am sa cumpar / o masina americana aerodinamica de treierat"; voi lasa fleacurile astea rimate, ca sa-ti fac placere, / si voi incaleca tractorul cu ravna si cu mai mult folos". Sau, nu fara o sageata la adresa viziunii idilice pasuniste", aceste versuri dinspre finalul poemului: Seara, in vatra calda, cu buzele pline de mamaliga, nadusiti, vom face copii / ca sa se implineasca Scriptura, / vom face copii mari, prosti si frumosi, / ca sa ne anime si sa ne pazeasca batatura".

Ceea ce se intampla la nivelul gesticulatiei sentimentale are loc si la acela al descriptiei peisajului astral romantic, ce comporta o similara dcmachiere". Ochiul extaziat, deschis ca tre tarile misterului", e inlocuit aici cu o banala luneta demisti-ficatoare, prin care stelele sunt vazute dormind burghez, dezumflate", rotunde, buhaite si murdare", in timp ce, in borde Iul selenar", luna, obeza si colerica", batrana libidinoasa", ofera spectacolul indecent al unor nocturne hemoragii banale". Tonul colocvial, adresarea directa unui public presupus, sinceritatea" adolescentina a argumentatiei fac ca nu numai lumea de panopticum" sa confere poeziei accentele spectaculare; poe tul insusi e un personaj ce-si joaca, ironic, rolul de demascator al cliseelor poetizante, retorice: Unii credeau ca stelele sunt niste globuri frumoase si colorate / infipte in pari in gradina lui Dumnezeu / asa povesteau toti poetii / si de fapt asa credeam si eu. / / Stiti, nu-i adevarat nici ca stelele au colturi / le-am vazut eu cu ochii pe onoarea mea!

    / Erau rotunde, buhaite si murdare / si nici una din ele nu se misca" [Aventura in ceR).

Extazului romantic si gesticulatiei corespondente i se opun, in Randuri pentru un eventual deces, visurile nerusinate ale unui baietan"; iar ispitele evaziunii erotice" sunt cenzurate sever prin recursul la un limbaj voit trivial, aruncat ca o insulta la adresa falselor reverii: Mai las in urma, in peretele camerei mele, Harta politica a lumii, / pe care imi faceam zilnicele calatorii planetare / o sa gasiti insemnata pe ea baza mea navala, Tasmania, / de unde-mi aruncam elanurile si urina in mare".

Teribilismul juvenil al unor asemenea versuri caracterizeaza perfect jocul ironic si autoironie al lui Geo Dumitrescu. Personajul" liric isi ingroasa, ca pe o masca ce face corp comun cu chipul sau real, trasaturile menite sa-1 impuna spectacular intr-o lume amortita, prizoniera a automatismelor comportamentale, care are nevoie, pentru a fi sensibilizata, de o iesire in scena cat mai frapanta. Poetul se joaca pe sine insusi ca om comun", transformand totodata spatiul poeziei conventionaliza-te intr-o scena de comedie ori de farsa grotesca, ce provoaca rasul sarcastic (filosoful" din Aventura in cer, proprietarul lunetei demascatoare, nu sa aratat surprins deloc / cand eu am fugit razand ca un nebun"), insa adeseori ascunde o sensibilitate ultragiata. Aspre, sceptice si fara poezie", versurile acestei varste a bravadei juvenile aliaza o neliniste subterana cu amuzamentul" celui ce ajunge sa cunoasca de timpuriu, cu o maturitate spre care il grabeste epoca framantata si plina de contraste, adevaratele dimensiuni ale realului.

Ca si confratii sai de generatie un Tonegaru, un Stelaru si altii » Geo Dumitrescu este, de fapt, un revoltat impotriva ,,veacul[uI) nostru, batran si putred" care profeteste el, amintind de Bacovia »--- va muri lamentabil in curand". Moarte semnificativ interpretata ca fiind a unui fabricant de iluzii", a unui cabotin", fanfaron, perfid", ascunzand sub sloganuri mainile murdare de bani si de sange". intr-o asemenea lume de vanitoase forme", omul autentic, marginalizat, nu poate fi decat spectatorul sau actorul-figurant amandoi ironici: Suntem oameni inteligenti -»» ti-e mai mare dragul [] Vom avea si noi sa povestim de un razboi / frumos, mare, epopeic, nemaivazut, / la care, ehe!

    am luat parte si noi!

   " [RomantisM) Vorbele mari nu mai pot aparea in acest context decat parodiate, caricaturizate, compromise; Binele natiei", .justificarea eforturilor de medicina si patriotism", falsa noblete a doctrinei" si a dispretului de moarte" apartin unei fade retorici pe care subiectul liric nu conteneste s-o ridiculizeze. O face bravand la randul sau, supralicitand o insolenta adolescentina, asumandu-si statutul de frondeur; o fronda spectaculara, compensand conditia marginala a poetului.



Dincolo de jocul cu conventia literara falsificatoare se lasa deschisa insa perspectiva unui pur avant al trairii gand al elanului fara hotar", adevarat rasarit in noapte" menit sa transgreseze limitele expresiei. Finalul Odei inchinate colegilor de scoala cazuti in razboi" prelungeste astfel ceva din exaltarea avangardista a poeziei ca stare de spirit" in opozitie cu literatura", pana la negarea scrisului: Nu va temeti, prieteni, zburam, / iata-ne sus, peste timp, peste om, / in curand ii veti vedea pe Dante si pe Adam / mancand alegorii din acelasi pom. [] Mai sus, mai sus, vom trece de Dumnezeu / pamantul este o virgula, cerul un ban /de sete, de veacuri, suntem beti, / pentru dispretul tuturor crucilor insirate, / pentru chibriturile cu creier, de jos, / pentru acest preafrumos gand rasarit peste noapte, / sa nu mai scriem, baietii" Jocul ironic cu recuzita" poetica ascunde, in culisele sale, nelinistea reprimata a unei subiectivitati in cautare de certitudini" asa cum ne-o infatiseaza, aproape patetic, poemul final din Libertatea de a trage cu pusca. in ce masura intelegeau poetii tineri de la 1945 sa se revolte spectaculos ne-o spune, poate mai limpede decat oricare altul, Constant Tonegaru. Retinand, in legatura cu Plantatiile sale, impresia de reverie pe un planiglob", Vladimir Streinu observa totusi, imediat dupa aparitia cartii, ca numai aparent [] Tonegaru e un poet exotic; in realitate, el este poetul celui mai substantial protest liric impotriva conditionarii arbitrare a vietii individuale", si ca, in masura in care exista, lirismul exotic e numai mijlocul instinctului de libertate de a se celebra"1. Ceea ce e, in fond, un mod de a recunoaste in substanta protestatara a acestei poezii si o componenta cvasi-,,gratuita", ludica. Individualismul sumbru, burlesc totodata si [] fantezist" pe care, dupa acelasi comentator, il atesta lirismul Plantatiilor, vine in atingere, la Tonegaru, cu ideea de joc in dubla acceptiune de inscenare, de teatralitate, si de libera miscare a fanteziei, ca expresie a purei placeri a improvizatiei, a asocierilor insolite de cuvinte, a dereglarii si devierii ironice a limbajelor acceptate. Desi de o severitate recunoscuta mai tarziu ca excesiva, comentariul lui Comei Regman, publicat imediat dupa aparitia volumului in Reinsta Cercului literar (1945), surprindea, de fapt, cu exactitate notele sale cele mai definitorii, comune cu ale unei anumite poezii bucurestene tinere" a momentului: De fapt, poezia aceasta nu e lipsita in punctul de plecare de un puternic fond de lirism foarte valabil esteticeste, ea este, inainte de toate, prin definitie, o poezie a posturii, a mastii insesi a poetului, si, ca atare, nu plastica si contemplativa, ci, mai degraba, teatrala, dansanta, de reactiuni fermecatoare ale actorului, de arlechina-de, ce pot fi rand pe rand nu numai gratioase si decorative, dar si sarcastice, caricaturale si bufone, uneori evoluand chiar pana la tragicul sublim ori grotesc. O poezie, asadar, a rictusului si a pozei"1.

Tonegaru participa, evident, la dramele si angoasele timpului sau; si, in primul rand, constiinta sa este marcata de experienta dureroasa si terifianta a razboiului, ca si in cazul altor confrati de generatie. La fel ca pentru multi dintre acestia, poezia devine un raspuns demascator la falsele aparente eroice exaltate de sloganurile zilei incat viziunea lirica e construita pe temeiul unui asemenea conflict; acel razboi frumos, mare, epopeic, nemaivazut", despre care vorbea ironic Geo Dumitrescu, il regasim si in Plantatii, in infatisarea unui spectacol grotesc, demistificator. Dovada, intre altele, Plantatia de cuie, poem semnificativ si pentru caracterizarea a ceea ce am putea numi functionarea mecanismului imaginatiei la C. Tonegaru. Confruntarea cu realitatea macelului are loc pe un fond de sensibilitate exersata in spatiul jocului infantil si gata in orice moment sa genereze universuri imaginare compensatoare, ca tot atatea supape prin care tensiunea launtrica se poate elibera. Ceata legendei cu aburii sangelui / isi dadea mana undeva pe campul de lupta" noteaza poetul, iar aceasta intalnire nu e fara consecinte. Imaginea cea mai zguduitoare a mortii capata contururi spectaculare, insa de spectacol grotesc, in fata caruia ochiul contemplatorului mai pastreaza ceva din candoarea copilareasca inaccesibila dramei si tentata, in schimb, de aspectele exterioare, de forme, culori, asociatii insolite: La zece pasi de mine domnul caporal / isi clacsona prelung, cu pompa biliara / ce-i atarna din pantec, verde, afara, / patrula nimicita la asalt //Se linisti apoi pe spate ca-ntr-un stal". Fantezia exotica" apare si ea ca agent al evadarii din tragedie, caci urmatoarea secventa a poemului reactualizeaza o reverie din vreme de pace", cu un peisaj tropical vopsit de-o mana stangace" nou spectacol" ce vine sa atenueze, in aparenta, impactul dureros cu geografia reala a sarmei ghimpate si a transeelor, vegheata de fantasmele nelinistitoare, crescute din peisajul ravasit si diform. in final se procedeaza la aceeasi asociere de planuri temporale diferite, reliefandu-se, ironic, realitatea tragica, sub aparenta eroismului de legenda": Iata, imi spuneam, incepe cel mai mare atac la baioneta, / in sfarsit, iata spuneam, e ceva sa fii gladiator". intre timpul soldatilor de plumb ai copilariei si cel al mastii atroce a soldatului real, intre reveria de pe scaune inalte de bar" si privelistea din postul de observatie" de pe campul de lupta, intre lipsitul de glorie atac la baioneta" si infruntarea, aureolata de prestigiile trecutului, dintre gladiatori", se desfasoara un schimb continuu, traducand nelinistea eului liric, incomoditatea relatiilor sale cu viata imediata". Fantezia isi creeaza in permanenta un spatiu de joc prin care subiectul isi recupereaza ceva din libertatea pierduta, fie propunand un univers innobilat" sub blazoane romantice si estet-decadente, fie tulburand, cu arabescuri nelinistite, ordinea existentiala (si literara, simbolicA) a lumii date. Si intr-un caz, si in celalalt, poetul se impune ca personaj.

Spre deosebire, insa, de un Geo Dumitrescu, ce miza to tul pe cartea firescului, refuzand programatic aura poetica a discursului, G. Tonegaru ramane, in fond, un romantic, care, daca isi cenzureaza intr-o mare masura efuziunile, nu si ascunde, totusi, neplacerea de a le cenzura. Mai exact, el se simte obligat de epoca insasi sasi corecteze avanturile romantice, dar o face cu sentimentul unei frustrari. Fundamentalul sau romantism se manifesta si se exprima pe fundalul unui univers imaginar dezafectat, in care fiinta trubadurului", oii cavalerului" simte nevoia sa se exprime totusi ca atare, in ciuda enormului decalaj dintre timpul subiectiv, launtric, si "incetatul tratat de istorie". in poemul Libertatea de a trage cu pusca, Geo Dumitrescu contrapunea imaginea razboiului real celeilalte, a fanteziei eroice adolescentine, cu asediul Trebizondei", cu un Bonaparte, cabotinul", alaturi de care se vedea rostandizand pe pragul unui veac", luptand viteaz si inutil si graseiat la culme". Autorul Plantatiilor continua, de fapt, sa rostandizeze", constient doar in parte de inutilitatea" gesticulatiei si rostirii sale spectaculare, caci in eleganta cavalereasca a atitudinilor el concentreaza ceva din impulsurile imperfect refulate ale eului profund, tutelat, cum se spune intr-un loc, de Demonul sangelui", care, spre asfintit, era luat de extaze si romantic". Apele razvratite" ale marii interioare mai ingaduie plutirea simbolicului Vas Fantoma" sub semnul cosmic marginalizat, impins intr-o inactualitate dureroasa: o stea exilata din constelatii somptuoase, straluciri si renume" (Demonul sangeluI).



Caci tocmai somptuozitatea, stralucirea si renumele", adica insemnele de noblete ale unui mod de a fi poetic, sunt atributele inecate, ca sa spunem asa, ale unei subiectivitati dislocate din tiparele sale reale de seismele unui timp framantat, care face ca manifestari altadata autentice ale fiintei sa cada in desuetudine, coborandu-le la nivelul recuzitei" si al cabotinismului". Poate ca in aceasta tensiune launtrica transpusa trebuie cautata motivatia mai adanca a jocului lui Constant Tonegaru. Romanticul, cavalerul, trubadurul din el intra in concurenta cu un alt nivel de constiinta, cu un alt limbaj. Refuzate, acestea fac din durata trubaduresca" un melancolic refugiu fantezist; acceptate, ele ii dezvaluie inactualii atea", o transforma in pur spectacol, in poza si bravada. Lirismul tonegarian e alimentat, de o astfel de permanenta oscilatie ce traduce, de fapt, o stare de fundamentala incomoditate. De aici, acea contrapunctica dintre imagine si comentariu", despre care Ion Vartic are dreptate sa observe ca nu este originar, [o] pro blcma de tehnica poetica", ci reprezinta o teama de propriul univers, [] de topirea anonima intr-insul"1.

C. Tonegaru reediteaza destinul poetului din epoci de tranzitie cum se intamplase si cu un Adrian Maniu ai etapei postsimboliste, ori, ceva mai tarziu, cu scriitorii avangardei. El e marcat de scepticismul ironic al crepuscularilor, sub care transpare cu usurinta fondul elegiac. Spectacolul frondei generalizate se construieste pe o ambiguitate: resuscita ceva din trecutul tot mai greu de marturisit al fiintei visatoare, si compromite, prin ironie si autopersiflare, acelasi strat de sensibilitate, transpus in registrul vietii imediate, desfasurat intre parametri cu totul diferiti de cei originari". in peisajul contemporan, vor fi cautate, de altfel, elemente capabile sa incorporeze, chiar si la modul deviat, tinuta romantica. Exotismul" sau modernist e, de fapt, substitutul actualizat al celui romantico-simbolist, un spatiu in care idealul", sentimentul totalitatii lumii, se poate regasi, cel putin temporar, sub infatisarea jocului fantezist si spectacular.

Un foarte reprezentativ poem exprima cu pregnanta situatia specifica a eului liric, de trubadur intarziat intr-un veac prozaic: Atat a fost /Un inger refuzat si un blestem: / A«Te vei risipi ca apa din izvoare, / in alt ev vei purta palarie, / ghete cu talpa de carton si bastonA» / Flamand de stele, el a murit pe trotuar". Timpul sau e de amurg al zeilor Tarziul: N-am banuit ca tarziul a venit, / ca sunt singurul de la 1200 printre roboti si caii-putere" (Ultimul de la 1200); iar acest decalaj temporal preface posibila confesiune a trairii intr-un rol, var pe poet intr-un actor, tocmai in masura in care e constient (si, uneori, la modul tragiC) de "intarzierea" sa. Ironia devine atunci un mijloc de aparare; poza" supraliciteaza parodic expresia trairii degradate ca masca; ceea ce nu mai poate fi crezut in manifesta rea sa directa e jucat cu dezinvoltura histrionului care-si traieste rolul in masura in care si-1 si construieste cu o luciditate atenta la efecte, astfel incat masca e tot atat de sincera" pe cat apare de studiata.

Apropierea ce sa facut --- de Radu Stanca, e, de sigur, indreptatita; cu observatia ca, la autorul Plantatiilor, masca si rolul apar ca atare in mod mai explicit, intr-o continua si deschisa confruntare cu tarziul" in care sunt asuma te; Tonegaru isi pune si sterge fardul in vazul spectatorilor, facand mai evident raportul dintre spectacol si realitatea care ia i se ofera. Gestica, decorul, scena nu mai compun la el o alegorie perfect articulata a existentei, ci sunt demascate mereu, dezvaluite ca recuzita. Am putea spune chiar ca, mai mult decat un rol, Tonegaru traieste (si exprima) momentul scoaterii din rol, al iesirii voite, dar, inca mai mult, obligate, de sub masca. Universul sau adesea romantic-poesc si estet trebuie sa apara dezafectat, iar poetul demis din functiile sale nobile" de cavaler si trubadur: Sunt condotierul Tonegaru fara spada: / mi-am tocit-o ascutindu-mi ultimul creion / sa scriu cum am dat in poezie cu o grenada" scrie el undeva, ca sa adauge, totusi, ca o corectura estetizanta a tinutei deteriorate: trist, trist, langa trombarina cu coardele sparte, astept sa plec cu o garoafa alba la rever" {Cantec pe hartiE). Coborarea de pe soclul genialitatii romantice c in consonanta cu stereotipizarea si standardizarea vechii ambiante sentimentale si a simbolurilor ei: Prin clarobscurul serii luceau din fabrica de claviaturi accente; / s-ar fi putut scrie pe mine: acesta e cutare si sa fiu pus pe soclu / caci intr-atat eram cuprins de tenebre pe unica banca / incat nu puteam sa clipese de parca purtam la ochi monoclu. / / Oh. nu nu eram romantic, lacrimile mele erau de petrol lampant" (Noiembrie patetiC)



Astfel de versuri reactualizeaza tema, mult vehiculata in lirica de factura modernista, a clovnului tragic ca reprezentant alegoric al poetului, tipica pentru statutul ambiguu al acestuia intr-o vreme improprie confesiunii nemediate. Tarziul a venit", si, la fel cu clovnul farsor" al lui Adrian Maniu, din Romanta spanzuratului, C. Tonegaru propune, in varianta, o reverenta" autoironica, desenata doar in culorile unui timp mai recent: Pune ti doamna ochelarii de maistru sudor, / caci inima mea in fuziune ca un metal / turnat dintr-un turn peste popor / cu brio tresalta si dilata cu spor / peretii salonului sentimental".

Recornandandu-sc drept un Peter Schlemihl Altfel" formula prin care e de inteles pierderea nu a umbrei de catre stiutul personaj, ci, invers, a omului ce o purta, acest cavaler al ordinului A«Lancea lui Don QuijoteA»" - » se infatiseaza, de fapt, si ca un himeric luptator cu morile de vant ale istoriei, sub acelasi semn al dezafectarii, al transformarii intr-o simpla masca, deviindu-si expresia angoasei intr-o replica teatrala, de aparenta detasare, dureroasa in fond: Sunt Peter Schlemihl Altfel / si intreb respectuos, prescurtat, cu onor, / pe planeta tirania mai trimite oamenii la abator?" (DocumenT)

Repetatele negari ale substantei romantice a eului si vizuinii ca expresie a considerarii lucide a lumii devin suspecte intr-un asemenea context. Ele marcheaza, pe de o parte, devalorizarea depozitului simbolic caracteristic, transformat, cum spuneam, in simpla recuzita, si, in nu mai mica. masura, disimuleaza o nostalgie atragand, indirect, atentia tocmai asupra realului romantism al subiectului liric. Altfel spus, in ciuda aparentelor poetul traieste momentul devalorizarii arsenalului liric traditional", idealist" etc. si ca pe o drama a propriei mar-ginalizari. Tonegaru se desparte, si el, de trecut razand urmand logica epocilor de mari rasturnari sociale si spirituale; insa in jocul sau clovnesc" transpare mereu un fundal de gravitate, neliniste si melancolie. Vremea nobilelor" avanturi ale imaginatiei si a limbajului lor corespondent a trecut, incat a insista in caligrafierea" unei lumi pe cale de a apune devine inoportun, iar fostele sensuri adanci" nu mai pot fi exprimate, cu vechile instrumente, decat la modul ironic: Peste piratii cu pusti cu festile care pradau de iluzii epavele / langa rocile unde renii umblau pe coarne cu facle demult / umbra unui automobil A«"905A» trecea razand dramatic / de povestile astea teribile care nu se mai ascult. // Eu faceam caligrafia fiordurilor cai cand foarte mirat / de oceanul hotarat sa deschida cataloagele carbonifere din stanci; / rnai incolo sunetele pasilor mei lipite tematoare de urme / veneau fidele fiindca intotdeauna le-am dat sensuri adanci" (Portul infipt la NorD).

Autorul Plantatiilor stie ca in poemul descriptiv" faraonii [sunt] in exil"; ca fantoma Eului" sau sentimental" nu mai poate fi admirata" decat ironic (Asteptatul Domn AnoniM); ca in panoplia marilor simboluri lirice armele au devenit pur decorative: norii filtrau un repertoriu romantic"; de stelele vestede" visatorii anima caligrafia romantismului pe cer"; astrii murisera de gripa", Luna (cu majuscula) e o enorma chelie"; heruvimii toti atarnau uscati / insirati pe sfori ca niste ciuperci ; teribilul corb poesc e expus impaiat intr-o baraca de balci etc.

Dar este, in atitudinea sa, o ambiguitate fundamentala care-i confera, poate, tot ce are poetul mai specific. Observand cu un ochi lucid si traind efectiv (si afectiV) caderea unor mari simboluri, el se surprinde adesea uzand de ele sau de substitute ale lor, ca si cum ar sti ca, lipsindu-i, poezia ar deveni dintr-o data imposibila. Demitizant, el introduce elementele imaginarului traditional in contextul cotidianului modern, al evului masinist (procedand ca, altadata, avangardistii constructivisti ori integralistI), si scrie, de exemplu, ca: Zeul murise. Avea marca elvetiana"; ca: Mai era un profet al masinei de cusut / insa Cain, din limuzina / 1-a strapuns cu lancea in sezut"; ca: Luna, zau, as pune-o-ntr-un cuier / sa nu se mai miste traditional / si-as descarca intr-insa o carabina Manlicher" etc. Dar viseaza, in acelasi timp, la castele tenebroase si palide iubite, ascultand freamatul trecutului "in scoici albastre langa ureche", autodefinindu-se, pur si simplu, drept alchimist al darurilor de platina" sau opunand pozitivismului sigur de sine nobila nesiguranta a Poetului: incert ma plimbam prin certitudini morma-ind ca un tub de orga".

Tonegaru retraieste, astfel, ruptura romantica dintre lumea interioara infinit deschisa si cercul stramt" al intelegerii unui public opac, in varianta, adusa la zi, a divortului dintre sensibilitatea poetica, prin excelenta umana, si ambianta de-sensibilizata a acelui om nou" al veacului supertehnicizat, persiflat si de un Geo Dumitrescu. Retorica marginalizarii functioneaza inca o data in, bunaoara, poemul Fapt divers, unde moartea unui poet e considerata cu o dureroasa ironie: Poetul Veniamin a fost cules de primarie / Spitalul ori patul avea numarul doi. / incape aici ceva toleranta / caci asta nu prezinta importanta / / Diagnosticul a fost gresit oarecum. / Nu stiu ce glanda secreta mai putin /sau mai mult talent. / Profesorul-medic scria inventar. / Cu dantura in ceasca susotea rar: / A plesnit in sfarsit. // [] Prin salon era un amant elegant / de la o crima pasionala plictisit / in coapsa de doua bobite de plumb. Pe dusumele salta ca o broasca inima poetului / cat o banita cu porumb".

Situatia nu e alta, in fond, nici in Gradina publica, imagine sarcastic-grotesca a unei lumi desuete, anacronice, in fata careia Poetul devine intr-altfel decadent", intrucat refuza sa se incadreze tiparului-standard al existentei stereotipizate: in loc de sageata pleca marsul nr. 3; / prin artere toreadorii treceau victoriosi in trap / convecsi si concavi fiindca se canta fals, / insa domnul cu decoratii aproba categoric din cap. / / Toamna printre pomii anemici trageam la fit; / de buna seama candva se va fi zis: / Uite, asta e Tonegaru, poet decadent; / scrie despre fantome, constelatii si alte dracii, / fara a se sti ca la limba romana a ramas repetent. // Ignoram pe Iulius Cezar, dar ma interesa un erou mai recent". intr-o asemenea zona de confluente si contradictii se contureaza statutul incert" al poetului; privit dinspre lumea solid ancorata in conventii a traditiilor (tabieturiloR) burgheze, ei apare decadent" in masura in care nu i se supune, evadand in imaginarul romantic"; privind catre lumea contemporana siesi, el insusi pare a juca jocul celeilalte, intrucat submineaza, prin ironie, acelasi arsenal romantic caruia-i dezvaluie nefunctionalitatea. E, de fapt, un romantic stramtorat, incomodat de ambele infatisari ale universului: una e desueta prin anemierea si falsificarea trairii in mediul alienant burghez; cealalta, a modernitatii tehnice si, in plan social, a tiraniei care trimete oamenii la abator", e inacceptabila pentru ca inlatura cu brutalitate adevaratul romantism al fiintei, obligand la o manifestare a lui doar ca masca, intr-un spectacol al desuetudinii parodiate. Jocul boem, fronda spectaculara a lui C. Tonegaru sunt construite pe astfel de coordonate ambigue; ele neaga in masura in care afirma, demasca tot atat cat disimuleaza. Evaziunea exotica", e, in acest context, o incercare de a rezolva, fie si temporar, starea de criza, si e, de fapt, si o expresie a ei: aliaj de exotism romantico-simbolist impregnat de culorile unui timp antiromantic si, totodata, ironizare a lui. Mulatra iubita la Braila, dar cu amanti in Peru si in S.U.A.; reveria bratelor fierbinti de fecioara africana"; omul galben", strapuns cu baioneta undeva in China meridionala"; corsarul cu palarie de pictor flamand"; mortii de la Ecuator"; stancile cu fruntea sur pata" din Colorado etc, etc. sunt semnele unei geografii imaginare crescute, in egala masura, din nazuinta eliberarii de coristi angerile momentului si din constiinta ironica a fragilitatii unei astfel de libertati.

Jocul lui Constant Tonegaru exprima astfel, in toate compartimentele sale, o criza a personalitatii, care este si una a limbajului liric intr-o epoca de radicala punere sub semnul intrebarii a statutului poeziei si al poetului. Poza boema, arlechi nadele, baletul" trubaduresc, fantazarea exotica", manevrarea ironica a butaforiei din decorul romantic ilustreaza o libertate care se celebreaza daca e sa preluam formula lui VI. Streinu cu constiinta precaritatii ei. Excesul gesticulatiei e compen satia spectaculara a unui deficit, expresia unei neimpliniri. in conflict cu viata imediata, poetul isi afiseaza ca masca si rol trairea autentica de care rade impreuna cu spectatorii, simuland adeziunea la actul profanator ce devalorizeaza Poezia cu majuscula. Romanticul din el e cenzurat de realitatea brutala a carei imagine, daca nu lipseste nici in infatisarile ei cele mai directe, este concurata totusi de reversul fantezist al trairii. Modul sau de a fi sincer" a devenit inactual, evenimentele semnificative, esentiale, au coborat in registrul faptelor diverse": Poate in Luna sunt republici sincere fiindca acolo traiesc mortii / iar aici este cert: anexate la cotidian golfurile sunt paranteze / unde se practica revolutia posibila a meridianului faptelor diverse" (Ale-gorie generala). Arlechinii migratori din constelatii" inceteaza sa mai fie niste prezente feeric-sarbatoresti: ei vin spre valuri de sange purtate in plesnet de bice [] scuturand din costume de carnaval kilograme de arsice" mesageri ai sfarsitului. Descoperind ca tarziul a venit" ultimul de la 1200" asista la prabusirea propriului esafodaj simbolic cu falsa bucurie a clovnului tragic. Cantecul sau a si devenit trecut: Un inger urias in cantecul meu de altadata / Cadea cu aripile arse miscand voios din cotoare". in aceste conditii, gesturile trubaduresti ale poetului mai pot fi doar jucate intr-o comedie ce trebuie sa le condamne ca pe tot atatea tare si atavisme ale unui timp revolut al fiintei. Ca si cum s-ar pregati pentru obsedantul deceniu" postum ce avea sa i-1 confirme, Tonegaru isi joaca cu dezinvoltura si o ironic-melancolica detasare rolul de poet decadent".

Kata de mai tinerii sai confrati intru fronda din vremea ultimului razboi, Dimitrie Stelaru face, nu numai sub raportul varstei, figura de precursor. Noua tulburare a sensibilitatii si limbajului romantic, pe care o provoaca macelul mondial, nu duce inca, la autorul Noptii geniului la o critica" si autocritica" a expresiei lirice, de genul celor practicate de un C. Tonegaru sau Geo Dumitrescu. Debutand, cum s-a observat, sub auspicii eminesciene, el se mentine, in mare masura, in interiorul imaginarului romantic, construindu-si un univers de fantasme sublunare, invocand himerice iubite, afirmandu-si, ostenit de materie", credinta in liberatoarea poezie", si viata cosmica". Noaptea, abisul", taramul geniilor", sfasietoarele himere", singuratatile neguroase, nimbul si apoteoza", regalitatea poetului situat printre cei chemati", in tagma stelarilor" etc. atesta, alaturi de alte numeroase elemente, adeziunea la un univers deja consacrat de o lunga traditie pe care Geo Dumitrescu o va refuza programatic (ironizand, intre altele, himerica iubita" si caricaturizand decorul astral devalorizaT), iar C. Tonegaru o va prelungi totusi, nu fara constiinta ironic-dureroasa a inactuali-tatii ei.



Tulburarea ceremoniei nu este, totusi, mai putin grava la D. Stelaru decat la ceilalti poeti ai momentului si ea e rezultatul, in fond, al acelorasi cauze. Tragedia vietii imediate" afecteaza tot atat de grav statutul poetului care nu mai gaseste insa, de data aceasta, un mijloc de aparare in ironie, ci reactioneaza mentinandu-se cu obstinatie in structura functionala a tipologiei romantice a creatorului: criza relatiei dintre poet (geniU) si epoca, societate, public, atinge o extrema, devine acuta. Poetul continua sa fie o exceptie in timpul sau, un mare neinteIes, un exilat in universul sau launtric haotic si iluminat (Poetul in haos are / Casa, cimitir, floare", Doamna suava din vazduh / Fosnet arunca la poeti"), in radicala opozitie fata de exterioritatea ostila: Sunt un ocean cu munti fosforescenti / Si arbori monocelulari / in secolul ciudat si martian" (Poetii mancau?}. Totala incompatibilitate dintre lumea subiectiva ideala si proza mizera a existentei duce, la D. Stelara, la o retorica a marginalizarii Ecuatia poezie saracie" din eminescienele Cugetari ale sarmanului Dionis e dezvoltata in termenii spectaculari ai revoltei anarhice, careia culoarea poesca a decorului1 ii asi gura un cadru de manifestare mai propriu sensibilitatii moderne, intrucat poate face trecerea spre un soi de expresionism al viziunii: Inima bate departe, mohorata, lunara. // Liberatoare poezie, tarata de pamant, / Un calaret ciopleste nelinisti obosite / Pe uriasii arbori de foc, paduri de cer / Un demon vant, inflorat, metalic, / Cu maini de sunete, bolnav rostogolite. / Si-ti zidul de granit cu lancea transparenta / deschide o rascruce; armura / De bronz invie cetatea nordica; / Poate un Odin, un corb, imparatii" (Mari in suS). Angoasa expresionista in fata universului ravasit-apocaliptic creste pe un asemenea sol romantic: Intre vanturi, la punti, / Alaturi de iarba somnului / F ulgeral Destinului trece / Planetar, stins, in legenda lui. // Nu ma atinge - nu veni / Cu spectrul Iadului mazgalit; / Numai viermi si spini cresti / Poate o balta in care-am plesnit" (Heru inmuI). Sau, in acelasi sens, al desfasurarii unui decor bantuit de spaime si spectre, in fata carora fiinta isi cauta eliberarea: Acum toate corabiile au plecat / Singuratice. // Noapte? Me reu popoare / Imaginare fluvii de morti / Cu vaierul oraselor lunatece / Bat la adancile porti. // Cateodata arunc numele in cer / Ca un orb. / / Un Rai mahnit, drum / Din jos, inainte / Un cimitir de vanturi strambat, / Galbene incinte. // Fantastica, libera / Ia-ma, ascunde-ma" (Decorpentru IwA).

Este ambianta in care poate prinde si grefa bacoviana, ce participa la conturarea unui personaj din seria reactualizata in epoca a nevroticilor decadenti", revoltati impotriva unei ordini sociale oprimante. Ca si marele sau predecesor, Stelara se imagineaza in tovarasia unui Verlaine (Buna dimineata, Verlaine, / Ciudatul meu zeu si prieten") sau gesticuland in odaia mizera, ca sub semnul unei noi satanice ore": "in fiecare noapte ma ucide cineva, / O masca ori un ger grozav. / Furios, galben, scot sabia / Si strig, alerg prin camera, bolnav. // Poate un somn rau ma va prinde odata / Ca linistea din bronzul de statui. / Viata mi-a fost prea stricata, / Prea vie pentru cei satui" (SabiA).

Ipostazei de revoltat, in linia amintitei retorici a marginalizarii poetului romantic, D. Stelara ii confera, ca si confratii sai, o tinuta teatrala. intre eu si lumea degradata si incompre-hensiva, contrastul este, la el, intotdeauna radical si fixat in termeni extremi: Stelele mele sunt clare si ranite / de noroiul vostru"; Pana cand rataciti viermi, / Pana cand sorbiti nestiu tori steaua?"; Sunt o trestie sfasiata de vant / in mijlocul mlastinii raioase"; Eu m am nascut profet / in tara anilor, / in deznadejdea secolului douazeci"; I>asati-rna risipit intre porci / Pentru ei putrezesc. Om nou" etc. Precum altadata Ion Minulescu din Romanta noului venit sau ]jx poarta celor care dorm, Stelara intelege sa-si rosteasca lamentoul cu voce tare, uzand de o gestica spectaculara, patetica: Orbii Fugeau sub ropote de hule si minciuni bratele deznadajduite imbratisau zdreanta amurgului"; ingerii: Rataceau prin cetati / Cu buzele arse de foamea stelelor / in obrajii crispati am citit deznadejde". Conditia de paria e afisata mereu cu ostentatie, intr-o solidaritate cu napastuitii soartei: Noi suntem frati si regi / intre nebunii de jos; / Hai sa ne urlam libertatea / Si sa roadem ultimul os" (CainI). Un Cantec din neguri preia, cu o anume afectare, vocea unei colectivitati damnate: Dormiti temnicerilor, dormiti, / Lasati-ne dracului un ceas /De chinul lanturilor ne izbaviti / Si aruncati-ne painea care va ramas". Alta data, masca mizeriei devine sfidatoare; in postura de clochard, poetul se adreseaza hidosului burghez" bacovian in acesti termeni de o studiata brutalitate: imi dai voie, domnule Ministru, / Sa-mi chem oasele de sub cheiul Dambovitei / Si sa ti le dau in ochi? / Sa le tremuri linga inima ta / Ca filele cu suliti in locul literelor?"

Narcisismul, despre care s-a vorbit pe buna dreptate, (Al. PirU), in masura in care personajul lui Stelara isi pune masca geniului romantic, retras orgolios in propria-i lume de fantasme, primeste in astfel de poeme o nota grotesca si sumbra. Caci, asa cum isi etalase atributele ideale (Eu, apa inflorita, astru / Am unduiri de zeu"), el isi exhibeaza nu mai putin, in cealalta extrema a gesticulatiei sale teatrale, mizeria, decaderea fizica si morala, imprumutand masca marelui Damnat, a deposedatului si nedreptatitului absolut, ca intr-o Pieta moderna inscrisa patetic in registrul cotidianului: Dimitrie Stelaru, noul Cristos / Se va ridica langa tine, ranit, / Scuipat, batut, alungat / Profetind: A«prea tarziu / Prea tarziu Prea tarziu, vierme golitA». / Drumul lui a fost uns / Cu otrava si noroi. / Prietenul luda 1-a iubit indeajuns / Si azi asteapta, in umbra lui, strigoi: / Doamne, Stelaru, Cristoase, / Sub banca din parc mai e loc / Si pentru obositele tale oase" (I*rea tarziU). in asemenea poeme, Stelaru apasa intotdeauna pe coarda cea mai inalta, fara a se ieri de stridente, supralicitand gesturile, exagerand contrastele, schematizand, in ultima instanta, o imagine cvasimelodramatica, apropiata de kitsch, a unui destin de victima a mizeriei: Dupa ce umblasem zbuciumat, intreaga zi ca un caine / Dupa atata jale arsa in rugaci uniie mele / Pentru o murdara bucata de paine, / De pe strazi aurite, cu babe zgarcite si rele, / Spre mucegaitul meu palat murmurand ma-ntorceam" (Poem cersetoR). Nu altfel stau lucru iile in poemul Maria-Maria, unde imaginea decaderii si a suferintei apare in acelasi stil excesiv, asociata unei atitudini de fronda: "in dimineata aceasta m am trezit langa Maria-Maria. / Pe scandurile patului pline / de paduchi si de sange / Si am sorbit nepasarea ca pe o otrava / Si am scuipat in castronul cu terci. / / Drumurile noastre au fost impodobite cu spini / Si intelepciunea preotilor nea uscat cerul gurii; / Trezeste-te, Maria-Maria, si canta-mi despre un huligan" Datele esentiale ale acestui portret al omului marginalizat, condamnat la foame si umilinta, sunt concentrate intr-un monolog de patetica autocompasiune, caruia pluralul maiestatii, in contrast evident cu realitatea violent expusa a mizeriei, ii confera un subliniat caracter ironic: Noi, Dimitrie Stelaru, n-am cunoscut niciodata Fericirea / Noi n-am avut alt soare decat Umilinta; / Dar pana cand, inger vagabond, pana cand / Trupul acesta gol si flamand? / / Ne-am rasturnat oasele pe lespezile bisericilor, / Prin paduri, la marginea oraselor / Nimeni nu ne-a primit niciodata. / Nimeni, nimeni / Cu Fiecare indaratnicie murim / Si rana mainilor cauta painea aruncata. // Marii judecatori ne-au inchis / Staruind in ceata legilor lor; / Pe fruntile noastre galbene au scris: / A«Vagabonzi, hoti, nebuni. Lepadatii noroadelorA». // Odata poate cu infriguratele zori vom sangera / Si spanzuratorile ne vor ridica la cer. / Dar lasa, Dimitrie Stelaru, mai lasa!

    / intr-o zi vom avea si noi sarbatoare / Vom avea paine, paine / Si-un kilogram de izma pe masa" (inger vagabonD).

Un asemenea mod de auto(rE)prezentare nu e strain de jocul tragicomic al clovnului, atat de semnificativ frecvent in lirica veacului, indeosebi in epocile de tranzitie si ruptura. Interesul poetului pentru aceasta arie tematica este, de altfel, destul de sustinut. Pilonul baudelairean-laforguian al acestui lirism ironic-amar, se prelungeste si la D. Stelaru dupa ce traversase un larg spatiu liric din primele decenii ale secolului (Apollina-ire, Max Jacob, Cocteau; iar la noi A. Maniu, I. Vinea, MinulescU). Poezia saltimbancilor, clovnilor si paiatelor, este si la poetul Orei fantastice, o varianta a teatralitatii suferintei din poemele ingerului vagabond", ale cersetorului" si osanditului. Lumea devine, aici, in mod explicit teatru" si circ, spatiu scenic in care feeria apare derizorie, iar actorul, neinteles decat in jocul sau de suprafata, isi descopera nu mai putin precara conditie clovnesca: Poate eram o suta, poate o suta de mii / Obosit cautam teatrul pamantului, / Obosit cautam clovnul din mine, / Somnul armasarului si dansatoarea" (TeatrU). Saltimbancul (care, ca la cutare poet francez, fugise in circul lunii"), Paiatele lui Cocteau, circul cu aer de muzeu bacovian din Cantec de moarte (Ardeau luminile in gol () Eu maturam arena la sfarsit"), si, mai ales, Balerina trista balerina" din Shanghai traduc acest sentiment ambiguu, aliaj de incantare spectaculara si apasatoare melancolie, ce defineste, prin devierea mastii, un statut uman si poetic: Actorii o priveau zambind, / Cu fardul de faina si carbune, / Dar nimeni n-o iubea. // Eu i-am scris un poem" (BalerinA).

Jocul lui D. Stelaru despre a carui umbra" s-a spus, totusi, ca e prea proteica"1 e circumscris, de fapt, de doua atitudini fundamentale ce regizeaza un discurs liric dominat de gesticulatia ostentativ-teatrala a poetului-personaj. Pe de o parte, se impune inscenarea romantic-poesca, cu deschideri spre expresionism, in care evolueaza Poetul in ipostaza sa de visator inconjurat de fastuoase umbre si iluminat de steaua Geniului", in conflict ireductibil cu un public marginit si dispretuitor. Pe de alta, postura nu mai putin teatrala a Damnatului si exclusului vagabond", cersetor", huligan", clovn care nu e, in fond, decat o extrema grotesca a celei dintai. Noaptea geniului" poate fi tot atat de bine a orei fantastice" si a himericelor, idealelor cetati albe", ca si a infernului si caderii". Pe astfel de coordonate, D. Stelara inscrie o stare de criza, specifica generatiei sale ranite", stare exprimata, in parte, pe urmele lui, intr-o maniera spectaculara, ca pentru a o face mai percutanta. Lirica tavernala" reactualizandu-1 in mod semnificativ pe Bacovia , reveria si sfidarea boema, avanturile marelui romantism si retorica lor fac casa buna intr-o opera care comunica organic cu o epoca ea insasi a contrastelor si a crizei. Mai putin degajat de recuzita romantica, devenita desueta pentru multi dintre confratii si urmasii sai imediati, jocul lui D. Stelara participa la o tensiune si neliniste comuna cu a lor. Ironizand in mai mica masura un limbaj mostenit, el a inscenat insa un mod de a fi ironizat, deposedat, exclus, cu compensatia unica a refugiului in imaginar. Iar viata sa, in deplina corespondenta cu fictiunea lirica, i-a certificat autenticitatea. Fronda spectaculara a caracterizat la el, in egala masura, actorul si personajul interpretat.

 

Crezi ca ne lipseste ceva?

Poti adauga opera - comentariul, eseul sau referatul despre opera care lipseste.




Politica de confidentialitate




Copyright © 2009 - 2024 : Autorii.com - Toate Drepturile rezervate.