Enciclopedia marilor scriitori ai literaturii romane.
 
Inscrie-te si imbunatateste enciclopedia autorilor romani.
Am uitat parola Creaza cont nou
Home    Autori     Sinteze literare      Critica literara      Opere




Repere in evolutia sf-ului romanesc postbelic despre Sinteze literare



Literatura de anticipatie isi poate revendica in Romania un trecut centenar: in 1873 aparea nuvela Finis Rumaniae de AI.N.Dariu, autor obscur; in 1875 aparea utopia viitorista Spiritele anului 3000, sub o semnatura la fel de obscura, Demetriu Gionnescu, desi putatorul ei avea sa se ilustreze ulterior, dar nu in literatura, ci in politica, ca ministru de externe si prim-ministru conservator-democrat al Romaniei, sub numele Take Ionescu (1858-1922); in 1899 aparea primul roman sf romanesc, in anul 4000 sau O calatorie la Venus de Victor Anestin (1875-1918), primul scriitor de sf propriu-zis din literatura romana, pentru ca in 1914 sa apara, practic concomitent, doua romane "clasice" ale sf-ului romanesc: O tragedie cereasca de acelasi Victor Anestin si Un roman in Luna de Henric Stahl (1877-1942). Dintre aparitiile interbelice, cea mai notabila este, fara indoiala, aceea a romanului Orasele innecate (1936) de Felix Aderca (1891-1962), roman reeditat in 1966 cu titlul modificat in Orasele scufundate. Mari sincope de timp despart intre ele sporadicele titluri aparute in Romania pe parcursul a trei sferturi de secol, intre momentul de inaugurare a genului (1873-1875) si sfarsitul ultimului razboi mondial.

Astfel ca, desi e adevarat ca sf-ul are in literatura romana un trecut centenar, cum spuneam, nu e mai putin adevarat ca abia epoca postbelica, mai precis ultimele trei decenii, i-a adus constituirea ca "gen" aparte, omologat si recunoscut ca atare, cu identitate si cu statut propriu, cu o constiinta de sine tot acum cristalizata si cu o productie de carte daca nu abundenta, cel putin continua si fara mari sincope, ca in trecut.

Mai mult, insusi acest trecut este "redescoperit" din perspectiva amintitei constiinte de sine a "miscarii sf", abia infiripata si care, la primii sai pasi, isi cauta -cat se poate de firesc - precursorii si traditia. Reeditarea "romanului astronomic" Un roman in Luna (1914) de Henric Stahl a constituit, in contextul epocii (1958) o mare surpriza si un mic eveniment pentru un public care pana atunci il ignora. Situatia se repeta, in 1966, cu Orasele scufundate (1936) de Felix Aderca. Actiunea de restituire va fi continuata de Ion Hobana, in 1969, cu antologia comentata Varsta de aur a anticipatiei romanesti? in care, alaturi de autori "specializati" dar obscuri (Demetriu Gionnescu, alias Take Ionescu, cu Spiritele anului 3000,1875; Alexandru Speranta cu O calatorie in Luna, 1907; AlDem.CoItesti cu Pamantul in flacari!

   , 1932; Ilie lenea cu Ard luminile-n Vttol, 1937), figureaza si scriitori afirmati ca atare mai intai in genuri "majore", cu titluri mai mult sau mai putin asimilabile sf-ului: Al. Macedonski cu Oceania-Pacific Dreadnought (1913); Victor Eftimiu cu Un asasinat patriotic (1917); Victor Papilian cu Groaza (1938); I.C.Vissarion, "creatorul basmului stiintifico fantastic romanesc", cu Agerul Pamantului (1939); Mircea Eliade cu Nopti la Serampore (1940) si altii. in fine, la o data si mai recenta, Florin Manolescu va desavarsi aceasta actiune de restituire si asimilare a traditiei autohtone in science-fiction, prin sinteza istorico-teoretica Literatura S.F. (1980),2 adaugand "proto-sf -ului romanesc, alaturi de amintita scriere a lui Take Ionescu, si nuvela Finis Rumaniae (1873) de ALN.Dariu, intregind apoi tabloul schitat de Ion Hobana, in antologia sa, si cu alte scrieri din "faza de pionierat": romanele in anul 4000 sau O calatorie la Venus (1899) si Puterea stiintei sau Cum a fost "omorat" Razboiul European (1916) de Victor Anestin; "reportajul stiintifico-fantastic" intitulat Un reporter in noua planeta Aurora sau Din virtutile gimnastilor (1907) si semnat "Amargo", pseudonim neidentificar; "poemul epic" Atlantis sau Epoca de aur (1920) de Qeant Spirescu; Stafiile dragostei (1929), roman cu 4 (patru!

   ) autori; romanul Omul de cristal (1930) de NJladulescu-Niger; romanul Dincolo de stele (1943) de Alexandru Hertzug si altele.



Legitima sau nu, ilustra ori modesta, existenta totusi efectiv - aceasta ascendenta era total ignorata in primul deceniu postbelic, astfel ca experienta, fie si modica, fie si o experienta a esecurilor oe instruiesc prin ricoseu, experienta oricum acumulata in trei sferturi de secol, n-a fost in masura sa scuteasca de alte tatonari si esecuri noul science-fiction romanesc, re-cladit, in acesti ani, practic de la zero.

Primele incercari apar in devalmasie cu asa-numita "literatura de aventuri" si cu asa-numita "literatura de popularizare a stiintei"; dar daca prima va ramane, multa vreme, un balast si o frana, cea de-a doua va avea un rol catalitic: lansata, in acesti ani, intr-un fara precedent asalt vizand "cucerirea cetatii stiintei" (cum suna un binecunoscut slogan al vremii, formulat inca inainte de razboi de academicianul sovietic LRPavIov, de-a dreptul zeificat dupa razboI), "literatura de popularizare a stiintei" va sti sa fructifice din plin conjunctura favorabila oferita de epoca, oferind la randu-i o sansa si stiintifictiunii: odata constituita "sub aripa" stiintei popularizate, aceasta se va emancipa apoi treptat, evoluand de-sine-statator spre un statut tot mai decis literar. inlocuind, in 1949, mai vechea publicatie Ziarul stiintelor populare si al calatoriilor (1884-1949), revista de popularizare pentru tineret Stiinta si tehnica (seria I, 1949-1954; seria a Ii-a, 1954 pana in prezenT) instituie in 1955, pentru completarea portofoliului redactional, primul concurs national de "literatura stiintifico-fantastica" (denumire calchiata dupa cea ruseasca, naucino-fantasticeskaia literatura, mai scurt naucinofantastika,3 si care este inca, oficia] cel putin, mai inradacinata si azi decat aceea de science fiction, aceasta din urma adoptata insa, exclusiv, defandom-vi anilor 80, format, cum e si firesc, mai ales din tinerI); atunci, in 1955, din cele 243 de lucrari prezentate in concurs, juriul (prezidat de Cezar PetrescU) a acordat premiul I povestirii Marea experienta de Mircea Naumescu, iar premiul II, ex aequo, povestirilor Inima de ciuta de Adrian Rogoz si Christian Ghenea (in care era anticipat transplantul cardiac, astazi curenT) si Poveste fara aventuri de GJvanciu; adaugand cele trei premii III si cele cinci mentiuni, se poate constata ca, din aceasta prima echipa, singurele nume care au supravietuit pana acum sunt cel al lui Adrian Rogoz si cel al lui Ion Hobana (mentiune pentru povestirea Glasul mariI).

Texte mentionabile azi doar documentar, situate incert undeva pe parcursul dintre simplul articol de popularizare a stiintei (in care anticiparea prin extrapolare mecanica era doar un ingredient pentru lectura) si fictiunea propriu-zisa crescuta dintr-o ipoteza stiintifica - cele mai multe dintre aceste lucrari de concurs nu prezinta (si n-au prezentat nici la aparitiE) interes literar. Existenta lor a facut totusi posibila inaugurarea unui supliment literar al revistei Stiinta si tehnica: in octombrie 1955, sub ingrijirea proaspatului premiat Adrian Rogoz, aparea primul numar al publicatiei bilunare Colectia "Povestiri stiintifico-fantastice" - cea mai longeviva publicatie periodica de science-fiction aparuta pana acum in Romania, ajunsa, prin stradaniile aceluiasi redactor, la un total de 466 de numere, in aprilie 1974, cand isi inceteaza subit aparitia, fara nici o explicatie sau justificare.

Pe parcursul celor aproape doua decenii de aparitie (1955-1974), Colectia "Povestiri stiintifico-fantastice" a oferit spatiu de afirmare la doua promotii de scriitori: celor cu care a pornit initial la drum si care azi sunt cunoscuti drept "generatia varstnica", iar apoi, in ultimii-i ani de aparitie, celor care se aflau atunci la inceput de drum si care azi formeaza "generatia de mijloc"; acestia din urma aveau sa-si continue individual ascensiunea in perioada 1974-1982, cand peisajul literar romanesc a fost lipsit de orice publicatie periodica sf; din 1982, odata cu aparitia publicatiei anuale Almanah Anticipatia, intra in scena "noul val" al sf-ului romanesc, foarte activ la ora de fata.

Revenind insa, cronologic, Ia anii 50, prima constatare care se impune este ca un binecunoscut context de epoca si-a pus, obiectiv si inevitabil, amprenta si pe acest stadiu incipient al sf-ului romanesc postbelic: proletcultismul si "realismul socialist", care-au facut ravagii in anii 50 in intreaga literatura romana, n-aveau de ce si n-aveau cum ocoli tocmai literatura sf, aflata atunci la o foarte vulnerabila varsta de crestere. Devalmasia cu "literatura de popularizare a stiintei", cu literatura de aventuri" si cu "literatura pentru copii si tineret" - toate, in acceptiuni confuze si labile - greveaza in ansamblu acest prim stadiu, "sincretic", al stiintifictiunii romanesti postbelice, stadiu in care cuvantul de ordine era anticipatia "pe termen scurt", un viitor nu prea indepartat fiind considerat pesemne mai previzibil si mai usor de valorificat in scopuri "instructiv-educative", iar imaginatia circumscrisa unui asemenea viitor - mai putin imprevizibila si ea, mai ferita de surprize si de gravul pacat al "evazionismului", de care literatura sf n-a incetat niciodata a fL obtuz, suspectata. Ce a rezultat de aici in anii 50, se stie: tehnicism pseudostiintinc dublat de didacticiam ostentativ si rudimentar, idei epice inconsistente desi cautand nedeclarat spectaculosul, conflicte anemice, factice, daca nu de-a dreptul inexistente, soldate sistematic prin happy end, psihologii infantile, personaje schematice, simpliste, fara contur si fara viata, reduse la ilustrarea unei teze, a unor "idei inaintate" dar stereotipe, dogmatizate s.a.m.d.

Ca situatia se datora mai mult unui implacabil impact extraliterar decat relativei imaturitati a literaturii insasi, o dovedeste primirea critica de care a avut parte primul roman sf scris in Romania dupa razboi, Drum printre astri de LM.Stefan si Radu Nor, roman aparut la sfarsitul anului 1954 (si reeditat in 1956 si 1959). Elogiat, pe de o parte, in fraze sablonarde reductibile la slogane si clisee ideologice, romanul prilejuieste insa, pe de alta parte, si o reactie critica ce-si merita cu adevarat numele: incisiva si inteligenta, orientata de un criteriu estetic sigur, recenzia semnata de Ovid S.Crohmalniceanu 4 foloseste ingenios ocazia pentru a pili discret gratiile "realismului socialist", pentru a submina din interior imperativele si restrictiile ideologice ale epocii cu privire la ceea ce se considera ca trebuie sa fie "o lucrare fantastico-stiintifica scrisa in spiritul realismului socialist".5 Speculand precaritatea congenitala, incongruenta si incoerenta interioara a "esteticii" realismului socialist, criticul pune in raporturi reciproc disjunctive diverse "principii" ale literaturii realist-socialiste, lasandu-le a se descalifica reciproc, pentru a se debarasa astfel de cele mai obtuze, mai dogmatice, mai "incuiate" dintre ele; in acest fel, el exclude din literatura sf ordalia "confruntarii cu realitatea" prin apelul la "verosimilitate" (ignorand nuanta realist-socialista a "veridicitatii"); discrediteaza gaunosenia, vidul interior al "eroului pozitiv" prin apelul la aceeasi "verosimilitate" si la dezideratul complexitatii psihologice, la inatacabila "bogatie a vietii sufletesti a eroilor"; combate ingustimea "perspectivei viitorului" (ipostaziata specific in sf prin cerinta "anticipatiei pe termen scurt") prin apelul la sacrosancta categorie realist-socialista a "tipicului" si la "exagerarea constienta" - directiva inca in vigoare, pe atunci, in materie de estetica realist-sodalista6:

" Autorii pasesc numai pe terenul foarte sigur al ipotezelor apropiate si probabile, cu o sensibila teama de a nu lasa mult camp liber imaginatiei. Frica e nejustificata, pentru ca, vrand-nevrand, o doza respectabila de fantezie intra oricum intr-o asemenea naratiune si atunci e util ca ea sa contribuie efectiv la exagerarea constienta, la reliefarea indrazneata, originala, a unor aspecte tipice din viata." 7

In acest fel, concluzia cade firesc, redand literaturii prerogativele-i legitime in fata ideologiei si "stiintei":

"Oricat si-ar dori de solid justificata stiintific istorisirea fantastica, autorii Drumului printre astri nu pot scapa de sub imperiul conventiilor genului. [] Conventia tinde sa pastreze, gratie acestor explicatii concluzive, verosimilitatea maxima a diferitelor situatii, in primul rand sub raportul literar." 8

Acesta si este, de altfel, meritul principal al Colectiei "Povestiri stiintifico-fantastice", pe ansamblul aparitiei sale de aproape doua decenii: meritul de a-i fi exersat pe scriitorii romani de science-fiction in conventiile genului, meritul de a fi oferit un poligon de experimentare directiilor si solutiilor posibile, un spatiu de elaborare si fasonare progresiva a temelor si motivelor sf specifice. Chiar si familiarizarea cu depreciata "recuzita standard", cu gadget-urile, cliseele si stereoripiile sf, se vadeste a fi fost - in perspectiva unei dialectice depasiri - o experienta necesara si un castig.



Dintre aceste motive sf canonice, proritatea absoluta o detine multa vreme calatoria interplanetara, prioritate explicabila prin reinnodarea traditiei vechiului "roman astronomic" cultivat si in Romania inaintea primului razboi mondial de "clasici" autohtoni ca Victor Anestin si Henri Stahl. Dincolo de acestia, insa, modelul cu adevarat clasic al "calatoriei interplanetare" si al "romanului astronomic" ramane Jules Verne - autoritate suprema a epocii in materie de anticipatie sf, gratie poate si faptului ca este funciarmente un scriitor scutit de umbra oricaror suspiciuni ideologice. Model nu o data invocat, dar slab asimilat inca, exterior perceput si imitat, - dupa cum am vazut si in cazul romanului Drum printre astri de I.M.Stefan si Radu Nor, discutat mai sus, roman evident tributar celebrului De la Pamant la Luna al lui Jules Verne.

Acest prim stadiu al stiintifictiunii romanesti postbelice se prelungeste pana spre sfarsitul anilor 50, cand elemente calitativ noi incep a-si semnala aparitia Inovatia este vizibila mai intai nu in scriitura, ci in tematica, improspatata si diversificata odata cu slabirea "haturilor" impuse pana atunci zborului liber al fanteziei si anticipatiei "pe termen scurt". Un roman intitulat O iubire din anul 41042 (semnat Crisan Fagerasu si aparut in 1958 in patru numere consecutive din Colectia "Povestiri stiintifico-fantastice", iar in 1960 in volum separat [acesta sub numele real al autorului, Sergiu Farcasan, n. 1924]), sfida inca din titlu acest invechit consemn al "anticipatiei pe termen scurt". Un alt posibil reper, prin indrazneala si - la noi -ineditul ipotezei avansate, l-ar putea constitui romanul Paradoxala aventura al fizicianului Ion Manzatu (n. 1932), roman aparut tot in 1958 in cinci numere consecutive din aceeasi revista si in 1962 in volum separat: derivat din teoria relativitatii a lui Albert Einstein, "paradoxul spatio-temporal" ("paradoxul lui Langevin") dupa care, la bordul unei nave cosmice zburand cu viteze apropiate de aceea a luminii, timpul s-ar scurge mai lent decat pe Pamant, face imaginar posibila calatoria in timp, mai precis in viitor. Nu va mai trece mult pana cand, si in anticipatia romaneasca, aceasta calatorie in timp sa devina curenta, sa se intoarca simetric si asupra trecutului (Masina Timpului a lui H.G.Wells era tradusa in 1962), deschizand astfel apetitul cronoplastiei ("chirurgiei temporale"). La fel, robotii sunt deja prezente curente in sf-ul anilor 60 (Eu, robotul de Isaac Asimov era tradus in 1967); androizii profita de inrudirea cu acestia si de asemanarea cu omul pentru a se infiltra si ei tot mai frecvent, in vreme ce mutantii, inca rarissimi, vor trebui sa-si mai astepte intrarea masiva in scena pana in deceniul urmator.

O premiera de rasunet a anilor 60 a fost, in contextul primenirilor tematice de care vorbeam, si ipoteza paleoastronautica ce-si gaseste o prima expresie literara in romanul Luntrea sublima (1961) de Victor Kernbach (n. 1923) - "evocare fantastica" a celebrelor cataclisme "nucleare" care ar fi scufundat candva Atlantida iar apoi ar fi nimicit biblicele cetati Sodoma si Gomora, in urma descinderii pe Terra a unei expeditii martiene. In 1970 aparea in traducere romaneasca renumita carte a lui Erich von Daniken Amintiri despre viitor, dar, cu putin mai inainte, tot in 1970, aparea Enigmele miturilor astrale de Victor Kernbach - carte de doctrina paleoastronautica cu nimic mai prejos decat cea a autorului elvetian in privinta fanatismului convingerilor, in privinta ambitiei de a "face stiinta" si a pretentiei de a fi luati in serios ca "oameni de stiinta". Paradoxal, efectul global ce se cristalizeaza involuntar, "peste capul" autorilor, este insa tot unul literar, de ambiguu science-fiction non-fictiv, si sub acest aspect Victor Kernbach ii este chiar superior confratelui elvetian. (Printre alte motive sf consacrate, Victor Kernbach mai abordase paleoastronautica si in cateva naratiuni din volumul Povestiri ciudate (1967), iar textele de referinta ale doctrinei le va include apoi, in extenso, printre cele din antologia comentata Miturile esentiale (1978), care ni-1 prezinta, de aceasta data, intr-o mult mai plauzibila postura de "om de stiinta", postura confirmata apoi pe deplin intr-un masiv Dictionar de mitologie generala (1983),9 unde paleoastronautica e privita intr-adevar cu detasarea si obiectivitatea omului de stiinta.) innoirile si prefacerile ce re-modeleaza sf-ul romanesc in anii 60 se rasfrang benefic si asupra calitatii nemijlocit literare a textului, gratie insa si unui fenomen caracteristic perioadei: migratia sau convertirea intru sf a unor scriitori formati, afirmati deja in alte genuri. Majoritatea scriitorilor sf din "generatia varstnica" au debutat de fapt in alte genuri, anterior adeziunii lor la science-fiction. Aceasta situatie ii diferentiaza de "generatia de mijloc", ai carei principali reprezentanti, chiar daca s-au ilustrat ulterior si in alte genuri, au debutat insa mai intai in science-fiction, cu volume de povestiri: Mircea Oprita (n.1943) cu voi. Intalnire ai meduza (1966); Constantin Cublesan (n.1939) cu Nepasatoarele stele (1968); Gheorghe Sasarman (n. 1941) cu voi. Oracolul (1969); Voicu Bugariu (n. 1939) cu voi. Vocile vikingilor (1970). (Un debut direct in science-fiction a fost si acela al tandemului Romulus Barbulescu (n. 1925) - George Anania (n. 1941), cuplu auctorial constituit in 1959 si, dupa cat se pare, dizolvat in anii 80, dar care in anii 60- 70 au semnat impreuna nu mai putin de sase romane sf.) La randul lor, tinerii scriitori din "noul val" al anilor 80 nu numai ca au debutat in science-fiction, dar au ramas in continuare fideli exclusiv acestui "gen", cel putin pana in prezent. in anii 50 si 60, insa, apelul insistent la contributia scriitorilor consacrati exprima un deziderat general in epoca. Oficializat, el putea fi intalnit inca in coraportul asupra "literaturii pentru copii si tineret" prezentat de Marcel Breslasu la Conferinta Scriitorilor din iunie 1956, sau - ceva rnai inainte - in raportul poetului Mihu Dragomir (1919-1964) la Consfatuirea tinerilor scriitori (martie 1956). Acesta din urma nu se va margini la enunturi de principii, ci va da el insusi un foarte convingator exemplu personal: volumul Povestiri deocamdata fantastice (1962, ed.II adaugita 1968) marcheaza un alt reper de inceput al perioadei despre care vorbim, de data aceasta nu doar sub raportul tematicii, dar si sub acela al scriiturii.



Ca expresia, scriitura, stilul reprezinta in science-fiction o conditie necesara dar nu si suficienta, nu mai e nevoie sa fie demonstrat; o demonstreaza insa, ipso facto, proza lui Mihu Dragomir, care rezista numai acolo unde pe langa atu-ul garantat al expresiei isi mai asigura si un atu de substanta. Mai precis, acolo unde gaseste cu ce sa compenseze lipsa antagonismului eonflictual, absent din principiu la Mihu Dragomir ca si in intregul sdence-fiction romanesc al anilor 50, dintr-o limitativa intelegere a "optimismului" prezumat din oficiu a fi un atribut al omului in contact cu propriu-i viitor, intr-o etapa cand "socul viitorului" era inca socotit o blanda idila. Din aceasta ingrata situatie Mihu Dragomir stie iesi facand apel la fibra sa de poet, infuzand lirism genuin, nu la indemana oricui, unor situatii epice prea putin relevante in absenta antagonismului si necrutarii. Rezultatul este nu o data excelent, cum se intampla in Legenda ingerilor - una dintre primele abordari ale motivului paleoastronautic la noi, dar nu cu finalitate doctrinara, ca la Victor Kembach, ci fructificat propriu-zis literar, sublimat poetic. Acelasi lucru se poate spune si despre povestirea postuma Reversul domnului Valdemar, care este piesa ce-1 reprezinta cel mai des pe Mihu Dragomir in antologii: proiectandu-si in spatiul imaginarului pe care i-1 deschide ipoteza sf propriile obsesii si spaime existentiale, el fructifica foarte personal, in decor romanesc, o sugestie - declarata si in text si in titlu - din Faptele in cazul domnului Valdemar de Edgar Allan Poe.

Fertila in consecinte, profesionalizarea scriitorului roman de sdence-fiction, pe care au adus-o ultimele decenii, se exprima concludent in dezinvoltura si adecvarea comportamentului fata de motivele sf standard: angajandu-si in discurs nu persoana civila, "eul empiric" (ca in cazul paleoastronauticii sau ufologieI), ci acel alter ego Actionai care este "naratorul", - cei mai buni dintre scriitorii sf romani de azi realizeaza o minimala dar decisiva detasare de materialul pe care-1 modeleaza, o distantare estetica fata de motivul literar, care singura poate permite dezvoltarea sau redimensionarea, re-croirea lui originala, creatoare. Cum spuneam, spatiul experimental pentru aceasta actiune a fost oferit vreme de aproape doua decenii (1955-1974) de Colectia "Povestiri stiinHfko-fantastice".

Pe parcursul acestor decenii de aparitie, redactorul-sef al publicatiei, Adrian Rogoz (n. 1921), s-a identificat cu aceasta pana Ia confundare, pana intr-atat, incat principala sa opera a ajuns sa fie considerata colectia celor 466 de numere ale acestei publicatii - raritate de pret pentru colectionari - ceea ce, evidentiindu-1 pe animatorul "genului" si al miscarii sf, il nedreptateste insa pe scriitor. Adrian Rogoz are indubitabile merite si in actiunea de "sincronizare" prin traduceri a sf-ului romanesc cu pulsul international al genului: nu numai ca a publicat in revista pe care a condus-o numeroase traduceri facute de altii, dar a si tradus la randul lui (in colaborarE) doua renumite romane sf, a caror aparitie in romaneste, la distanta de aproape doua decenii, marcheaza exponential doua momente distincte din evolutia gustului si optiunilor miscarii sf din Romania: Nebuloasa din Andromeda (1957) de Ivan Efremov si Solaris (1974) de Stanislaw Lem.

Meritele propriu-zis literare ale lui Adrian Rogoz trebuie insa cautate in directia prelucrarii si "naturalizarii" romanesti a temelor si motivelor sf. Astfel, in romanul Omul si Naluca (1965) asistam la o prima deschidere - inca timida, poate naiva, dar plina de savoare poetica - in directia xenobiologiei. Inovatie care-si pune in lumina adevarata semnificatie numai prin raportare la contextul epocii, al anilor 50 (romanul a fost scris intre 1956 si 1965), cand - pe langa "anticipatia pe termen scurt", amintita mai inainte - un alt cuvant de ordine era strictul antropomorfism, in afara carcasei somatice umane umanismul si chiar numai inteligenta fiind considerate de neimaginat sau, oricum, nerecomandabile de imaginat. O luxurianta imaginatie vizuala si o fina imaginatie auditiva ii permit lui Adrian Rogoz, in Omul si Naluca, sa plasmuiasca o "alta lume" pe planeta Venus si sa inventeze un limbaj imaginar spre a intra in comunicatie cu aceasta "alta lume".10 Sporul de imaginatie si indrazneala al deschiderilor spre ipoteze exobiologice mai libere, despovarate de obstescul antropomorfism din oficiu al deceniului anterior, este evident si in alte aparitii ale anilor 60, ca de exemplu in volumul de povestiri Viitorul al doilea (1966) de Vladimir Colin si intalnire cu meduw (1966) de Mircea Oprita, ori ca in romanul A zecea lume (1964) al aceluiasi Vladimir Colin. Ca si in acesta, Adrian Rogoz imagineaza, in Omul si Naluca, o fragila si gracila fata-planta, rasarita aici din solul venusian, care exercita o stranie si ambigua fascinatie erotica asupra protagonistului pamantean (astronautul american Dutch LearmontH), omului devenindu-i astfel dureros sensibile propriile-i limite biologice, propriile-i bariere ontologice intre care-1 inchide chiar natura sa imutabil umana.

Cu aceasta problematica a limitei, literatura sf se apropie mai mult de propria-i esenta, care este emotia estetica a sublimului, rezultata din sentimentul de durere, de suferinta in fata marimii sau fortei coplesitoare. Asa se intampla, la Adrian Rogoz, si in rnini-romanul Pretul secant al genunii (1974), unde un sahist de geniu, Dav Bogar, isi consuma fanatic viata in urmarirea ambitiei de a castiga o partida, una singura, in fata nooplanetei artificiale Tehom (subsumabila categoriei consacrate in science-fiction sub denumirea de "living world"), programata tocmai pentru a fi invincibila in jocul de sah si pentru a-si sanctiona cu moartea invinsii -fiinte inteligente, antropomorfe sau nu, din toata Galaxia. Coplesit de inteligenta artificiala a masinii, coplesit psihic de capacitatea ei combinatorie nelimitata si de viteza ei operationala supraumana, coplesit fizic de forta si rapiditatea membrelor pe care aceasta inteligenta artificiala le poate comanda, - omul se vede constrans sa recurga la o riposta ne-fizica, la ideea libertatii ratiunii sale inalienabil umane, inseparabila de trairea estetica a sublimului, inclusiv in science-fiction.

Altu!

    este insa credo-ul sf-ului romanesc, asa cum apare el predominant la scriitorii din "generatia varstnica" si partial la cei din "generatia de mijloc"; acest credo ar putea fi rezumat aforistic in celebre fraze, mai vechi ("Omul este masura tuturor lucrurilor" - Protagoras din AbderA) sau mai putin vechi dar nici prea noi ("Studiul propriu omenirii e omul" - Alexander PopE), care, circuland ca slogane de-a valma cu altele inca si mai noi, si-au comasat sensul cu acestea din urma: "O-mul!

    Ce minunat, ce mandru suna acest cuvant!

   " (Maxim GorkI). in aceasta "clasica" ori "neoclasica" directie si-a cautat multa vreme sf-ul romanesc profilul propriu si timbrul distinct in concertul international al genului. Piesa cu valoare de etalon pentru aceste optiuni si delimitari ramane povestirea Cea mai buna dintre lumi din voi. Oameni ti stele (1963) - singurul volum de "literatura stiintifico-fantastica" propriuzisa semnat de reputatul istoric literar si comparatist sf Ion Hobana (n. 1931). Pentru aceasta povestire, autorul obtinuse in anul precedent (1962) un premiu II la etapa nationala (120 de concurentI) a concursului international de naucinofantastika organizat, in tarile socialiste europene, din initiativa revistei sovietice Tehnika Molodioji.u De atunci, Cea mai buna dintre lumi si-a consolidat progresiv valoarea de etalon prin includerea in numeroase antologii, aparute in tara ori in strainatate, cateva dintre aceste antologii imprumutandu-si generic titlul de la ea.u Povestirea lui Ion Hobana a ajuns astfel sa fie privita ca un nelipsit etalon al sf-ului romanesc, astfel incat ea necesita o examinare mai atenta. Reprezentativa pentru anumite caracteristici si directii programatice ale sf-ului romanesc intr-o perioada istorica data, reprezentativa si pentru realele calitati ale acestuia, Cea mai buna dintre lumi nu este insa mai putin reprezentativa si pentru acele calitati transformate dialectic prin exces in defecte, in limite. Astfel de calitati sunt, de exemplu, ingenuitatea, statornicul optimism, "omenia", cumsecadenia, blandetea si bunatatea sufleteasca, agreabilul, placutul s.a.m.d. Raportul etic/estetic in literatura si arta a facut si asa sa curga destula cerneala, fara a se putea spune insa ca s-a ajuns si la un consens unanim acceptat Destul sa spunem, aici, ca o imaginatie prea ingenua, prea blanda, prea complezenta se soldeaza, in cele din urma, cu rezultate exact inverse bunelor intentii de la care se revendica etic: ramanem descoperiti, vulnerabili in planul realului tocmai fata de ceea ce n-am indraznit sa infruntam pana la capat in planul imaginarului. Orwell a transferat altora placerea de a trai efectiv in "cea mai buna dintre lumi" imaginata de el in 1984.



Cat priveste Cea mai buna dintre lumi a lui Ion Hobana, ea dispune neindoielnic de reale calitati literare; este remarcabila, mai ales, ingeniozitatea strategiei narative si a tacticii de insolitare (autorul amana pana in final dezvaluirea identitatii planetei unde domiciliaza mirificele peisaje prin care-si plimba personajul, un astronaut aflat in convalescenta, pentru a-1 vindeca astfel de socul psihic suferit in urma unui accident cosmiC), ceea ce serveste functional mizei semantice a povestirii, "mesajului" ei: inculcarea nefortata a convingerii ca, dupa consumarea temerarei dar necesarei aventuri a cuceririi Cosmosului, "cea mai buna dintre lumi" continua sa ramana tot Pamantul, care este pana la proba contrarie singurul loc din imensitatea cosmica unde omul se poate simti "acasa". Este insa aceasta intoarcere acasa "sub scut" ori "pe scut"? Ori nici macar atat? Sa precizam, pentru a nu lasa loc nici unei neintelegeri: nu este vorba aici de aventura spatiala reala a omului, incercare al carei rezultat si a carei soarta nu literatura le poate decide; e vorba insa de acea aventura, de acea incercare spirituala, estetica in primul rand, pe care numai srience-fiction-ul o poate oferi omului modern, incercare aflata esentialmente sub semnul sublimului. Sublim care nu este deloc un domeniu al idilei, al ingenuitatii, al blandetii si cumsecadeniei etc, oricat ai fi acestea, moralmente, de dezirabile si inobiectabile; ci, dimpotriva, un domeniu al covarsitorului, al necrutarii, al cumplitului, al contrariilor ce se infrunta, complet si cumplit, pana la capat, pana Ia completa anihilare reciproca a tezei si antitezei, fara de care momentul superior dar si ulterior al sintezei este de neconceput. Nu intamplator in limba romana calificativele complet si cumplit provin din aceeasi radacina etimologica latina.13

Ceea ce numim science fiction este prin definitie o arta a sublimului,14 iar sublimul presupune prin definitie "o placere posibila doar prin intermediul unei neplaceri" (KanT)15, o placere provenita din durere, din suferinta, o pleasure in pain. Dispensabil poate in alte arte, in muzica, in sculptura ori in arhitectura,16 momentul negativ al dialecticii sublimului ramane insa de nelipsit in artele narative, in epica si in film, implicit deci si in science-fiction. In dialectica dintre pain (suferinta, durerE) si pleasure (placerE), momentul negativ al suferintei, al durerii ramane, aici, de nelipsit. Numai asa va reusi aceasta arta a secolului XX care se numeste science-fiction sa aiba acces la efecte cathartice, numai asa va reusi sa ne imunizeze estetic prin "vaccinul" sublimului fata de atrocitatile, de spaimele, de disperarile acestui sfarsit de secol si de mileniu: numai daca isi urmeaza pana la capat propria-i lege estetica, numai daca isi consuma pana la capat propriile-i virtualitati si resurse, numai daca indrazneste, cu abnegatie estetica, sa fie pana la capat ceea ce poate fi, ceea ce nimic altceva, nici o alta forma de expresie artistica, nu poate fi in locul lui: ipostaza privilegiata a sublimului in arta secolului XX, in consonanta cu secolul caruia-i apartine si cu imaginea Universului asa cum rezulta ea din stiinta acestui secol: strivitoare, covarsitoare, cumplita, sublima.

Agreabilul ori sublimul, complacerea in limita ori punerea la incercare a limitei - iata dilema cu care este confruntat, in ultimele doua decenii, sf-ul romanesc.

Stiintifictiunea romaneasca are de facut fata simultan la exigentele unei "duble subordonari", pe care i-o impun, pe de o parte, contextul national, cel al literaturii romane "generale" ("mainstream"), cu o traditie istoric constituita, iar pe de alta parte contextul international al genului, in curs de istoricizare si acesta. In aceasta ecuatie, sf-ul romanesc si-a configurat, fapt incontestabil, in anii 60- 70, cateva caractere specifice dintre care, sub raportul delimitarilor si optiunilor liminare, in prim plan se impun optimismul lucid si crezul umanist, iar sub raportul expresiei - lirismul, excelenta stilistica, humorul. Structural sau doar programatic, optimismul diferentiaza pe autorii romani de viziunea catastrofica, sumbra, apocaliptica, ce nu scuteste sf-ul occidental de propriile-i clisee, dogme si tezisme; fiind insa un optimism lucid, nu mai eludeaza sistematic, ca prin anii 50, momentele negative ale dialecticii, situatie din care structurarea conflicruala a substantei epice nu are decat de castigat; happy end-ul nu mai este acum obligatoriu, atunci cand totusi apare fiind de obicei functional, legitimat de prospetimea unei imaginatii ingenue, inclinate congenital inspre viziuni feerice ori jovial-ironice, mai rar terifiante ori mizantropic-sarcastice. Cheia de bolta a acestei conceptii rezida, cum spuneam, in credinta funciara ca "omul este masura tuturor lucrurilor, a celor care exista in ce fel exista, a celor care nu exista in ce fel nu exista", asadar si a lucrurilor ce exista doar ca virtualitate latenta, in ilimitatul domeniu al imaginarului, al fictiunii, al stiintifictiunii.



Crez umanist "clasic" in toate sensurile cuvantului, crez umanist consecvent urmat in actiunea de preluare, prelucrare si impamantenire romaneasca a tuturor temelor si motivelor din repertoriul sf consacrat in alte parti, pe alte meridiane, in aclimatizarea la meridianul nostru a conflictelor si personajelor specifice genului. Crez umanist convingator ilustrat, de exemplu, prin tratamentul la care sunt supusi, la noi, robotii, androizii, dar mai ales mutantii. imprejurari iesite din comun, uneori si de sub control (imprejurari a caror concretizare ramane la latitudinea imaginatiei stiintifice a fiecarui scriitoR), confera unor insi umani atribute supra-umane, cazul cel mai frecvent fiind nemurirea sau o longevitate asimilabila acesteia. Subtilitatea este de a trata aceasta evolutie ca pe o implicita involutie: ridicandu-se a-normal deasupra speciei si conditiei sale de om, individul cade inevitabil mai prejos de acestea, de unde si nostalgia revenirii la etalon, la demna vulnerabilitate ori perisabilitate umana.

Astfel fasonat, motivul fusese enuntat inca din 1966, cand in povestirea Iui Vladimir Colin (principalul reprezentant al "generatiei varstnice" - n. 1921) Giovanna si ingerul, apareau doi dintre primii mutanti din stiintifictiunea romaneasca. In acelasi "spirit" dar in alta "litera", vom regasi motivul, peste un deceniu si jumatate, la Mircea Oprita (principalul reprezentant al "generatiei de mijloc" - n. 1943), in mai multe povestiri din voL Semnul licornului (1980): Poveste de dragoste, Trambulina, O floare pentru capitan; in povestirea care da titlul volumului Semnul licornului, un batran autodidact, George Biris Delafrata, descoperind artizanal "elixirul nemuririi", dar abia la varsta decrepitudinii senile, reface, intr-un realist decor rural romanesc, blestemul mitologicului Tithonus, care uitase sa ceara de la zei odata cu nemurirea, si tineretea vesnica; in Trambulina, un mutant incearca, prin frauda, o anonima reintegrare printre oameni; in O floare pentru capitan, in urma unui accident groaznic, chipesul capitan de nava spatiala Valter Ionescu, fara a fi propriu-zis un mutant, se intoarce din misiune "transferat" in corpul unui braal, monstru cosmic inofensiv dar hidos, cu aspectul unui broscoi urias; la fel de mutilanta este conditia mutantului CJaudia/Claudiu din Poveste de dragoste - titlu sarcastic, ce ascunde o voit repugnanta Iove story urzita pe schimbarea artificiala a sexului partenerului. Fizionomia generica "de baza" a "mutantului roman" se pastreaza deci ca atare, deloc inaltatoare, dar se fixeaza si se precizeaza, particularizandu-se, printr-o solutionare personala a tensiunii real/ imaginar.

O amprenta personala imprimata solutionarii totusi unitare a problemei aici in discutie poate fi regasita si la alti scriitori. Horia Arama (n. 1930) a debutat in science-fiction cu povestirea Omul care are timp; povestirea a cunoscut mai multe versiuni succesive (1964, 1966, 1974), a caror examinare comparativa ar putea fi in sine edificatoare sub aspectul discutat, daca spatiul ar permite-o.

Foarte personal, foarte inventiv si frapant este, in tot ce scrie, Ovid S.Crohrnalniceanu (n. 1921); totusi, si la el, in povestirea Tratatul de la Neuhof din volumul Istorii insolite (1980), indestructibilitatea si imortalitatea - rezultate prin interferenta cu alte consacrate motive sf: universul paralel, inteligenta exobiologica, "razboiul lumilor" - nu exclud posibilitatea ca mutantul "sa se sinucida candva, plictisit de prea multa viata". (Ovid S.Crohmalniceanu este un caz singular nu numai prin timbrul inconfundabil al scrisului sau, dar si prin neapartenenta la nici o generatie: desi contemporan cu "generatia varstnica", desi in postura de critic literar a insotit, inca din anii 50, dupa cum am vazut, intreaga istorie postbelica a sf-ului romanesc, prestigiosul profesor de literatura romana de la Universitatea din Bucuresti, Ovid S.Crohmalniceanu, a irupt ca scriitor abia in anii 80, afirmandu-se in paralel cu tinerii din "noul val", dar separat de acestia, prin doua magistrale volume de povestiri: Istorii insolite [1980] si Alte istorii insolite [1986].)

Dar cazul cel mai concludent - si mai ilustru in acelasi timp - este cel al lui Mircea Eliade (1907 -1986), profesor de istoria religiilor la Universitatea din Chicago, S.U.A. (intre 1956 si 1986), autor al unor lucrari fundamentale in acest domeniu scrise in engleza sau in franceza si traduse peste tot in lume; ca scriitor, insa, Mircea Eliade apartine pe de-a-ntregul literaturii romane: el a fost unul dintre scriitorii romani de prim plan inca dinainte de razboi, cand traia in Romania, iar dupa razboi, in Franta si in America, a continuat sa scrie fictiune exclusiv in romaneste. El este un maestru al prozei realiste si mai ales un maestru al prozei fantastice, domeniu pe care 1-a imbogatit cu veritabile capodopere; dar, ca si capodoperele sale de fantastic fktion, capodoperele de sdence fktion ale lui Mircea Eliade {Secretul doctorului Honigberger, 1940; Nopti la Serampore, 1940; Les trois Graces, 1976; Tinerete fara de tinerete, 1976)17 continua, din pacate, sa nu fie cunoscute si recunoscute pe plan mondial, la adevarata lor valoare, ori sa fie chiar ignorate cu totul, in cele mai multe lucrari de sinteza dedicate genului. In ordinea de idei urmarita aici, ne intereseaza acum ultimele doua.

Este remarcabil de observat cum, aflat la atatea mii de kilometri departare de tara, scriitorul roman manifesta, in esenta, aceleasi instincte si optiuni, in problema-limita a incercarii limitelor omenescului, ca si scriitorii ramasi in tara. Dar, atentie, cu un mic accent in plus, la fel de esential. Acest accent nu apare inca in nuvela Les trois Graces, unde un original tratament de reintinerire la care sunt supuse trei femei in varsta este intrerupt brusc si interzis in urma unei dispozitii oficiale, in Romania anilor 50; conditia semi-vegetala de hamadriade, condamnate sa traiasca de-atunci incolo "ca florile, dupa soare", intinerind in fiecare primavara si imbatranind in fiecare toamna, este o continua sursa de nefericire pentru cele trei femei mutante. In schimb, in nuvela Tinerete fara de tinerete (titlu parafrazat dupa Tinerete fara batranete si viata fara de moarte, un superb basm popular romanesc pe tema imortalitatii si a calatoriilor in timP), batranul dascal de provincie Dominic Matei, devenit mutant - deci tanar, nemuritor si hipermnezie - in urma unei electrocutari prin fulger, ramane insa, inalienabil, "un om liber": "AĞintr-un anumit sens, e adevaratAğ, se auzi gandind. AĞDar, spre deosebire de pesonajele romanelor de science-fiction, ti-ai pastrat libertatea de a accepta sau refuza aceasta noua conditie. In clipa cand, pentru un motiv sau altul, ai dori sa reintegrezi cealalta conditie, esti liber s-o faciAğ" 18 "Sunt, totusi, un om liber" - isi spune el in final, in momentul cand, prin propria vointa si optiune, decide sa se intoarca in oraselul natal, Piatra Neamt, pentru a muri acolo batran si decrepit



"Omul este masura tuturor lucrurilor", intr-adevar. Dar omul este liber, ori altfel nu mai este om. Si numai un om liber poate decide, asumandu-si toate consecintele, etice si estetice, ale deciziei sale libere, daca vrea sa se limiteze la lucrurile a caror masura, prin insasi natura lucrurilor, el este, ori daca pozitia lui in Univers il obliga sa-si asume si riscul de a fi, de a incerca macar sa fie, si masura lucrurilor a caror masura, tot prin insasi natura lucrurilor, el nu este. lai masura unor astfel de lucruri, in arta, nu poate fi decat sublimul. Caci infinitul este un astfel de lucru: infinitul timpului si infinitul spatiului, cosmosul si microcosmosul ("cele doua abisuri" ale lui PascaL), dar nu mai putin si infinita complexitate a formelor de viata posibile la scara macroscopica, "umana" ("cel de-al treilea infinit" al lui Teilhard de ChardiN); acestui al treilea infinit ii apartin si mutantii, si donarile, si manipularile genetice, si catastrofele ecologice ori tehnologice, si atatea alte teme si motive sf al caror potential este terifiant si catastrofic, nicidecum feeric si idilic. Ce sanse are in aceasta situatie complezenta ori amenitatea, ce sanse simpla cumsecadenie, ce sanse au bunele intentii si pia desideria, oricat de laudabile moralmente? Ce sanse are, estetic, o imaginatie timorata, amputata, chiar daca se auto-amageste si se auto-maguleste a fi "ingenua", "blajina", "umanista"?

Cu intrebari de acest fel s-a vazut presant confruntat inca de la aparitie "noul val" al anilor 80, care-si traieste azi anii de impetuozitate si ascensiune, reusind, in ciuda unor sanse editoriale mai ingrate decat ale generatiei varstnice si ale generatiei de mijloc, sa schimbe, pe an ce trece, fata peisajului literar al sf-ului romanesc. Tanara generatie dispune, in schimb, de un mai larg cadru organizatoric de manifestare orala: fandom-vl romanesc a aparut practic, in anii 80, odata cu constituirea in aproape toate orasele tarii a unor cenacluri sf care se intalnesc anual in "conventii" nationale (incepand din 1972, dar cu participare masiva abia din 1980). Conventiile sunt insotite de concursuri de literatura si grafica sf, iar povestirile si nuvelele premiate la aceste concursuri (tinerii scriitori sf n-au abordat inca romanuL) isi gasesc anual locul in paginile Almanahului Anticipatia, supliment sf al revistei de popularizare a stiintei Stiinta si telinica ce apare la Bucuresti (redactor-sef al revistei si al almanahului: Ioan Eremia AlbescU). impreuna cu cele cateva fanzine ce apar sporadic in diverse orase din tara (dintre care cele mai constante sunt cele de la Timisoara: Helion, redactor-sef Cornel Secu, si Paradox, redactor-sef Viorel MarineasA), Almanali Anticipatia ramane principala sansa de afirmare publicistica a tinerilor scriitori din "noul val". Unii dintre ei au reusit sa-si publice primul volum individual: Aporisticon (1981) de Mihail Gramescu (n. 1951); Ziua confuza (1983) de Lucian Ionica (n. 1952); Domenii interzise (1984) de Leonard Oprea (n. 1953); Sfera paralela (1984) de Gheorghe Paun (n. 1950); Marele Prag (1984) de Alexandru Ungureanu (n. 1957); Efect holografic (1985) de Rodica Bretin (n. 1958); Aventurile lui Theodore (1985) de Radu Honga (n. 1953); Planetarium (1987) de Cristian Tudor Popescu (n. 1956); instelata avaitura (1988) de George Ceausu (n. 1954). Altii, la fel de promitatori, isi asteapta inca randul la portile editurilor: Ovidiu Bufnila (n. 1957), Mihnea Columbeanu (n. 1960), Constantin Cozmiuc (n. 1952), Dorin Davideanu (n 1956), Bogdan Ficeac (n. 1958), Silviu Genescu (n. 1958), Stefan Ghidoveanu (n. 1955), Mircea Liviu Goga (n. 1958), Razvan Haritonovici (n. 1957), Marcel Luca (n. 1946), Dan Merisca (n. 1957), Lucian Merisca (n. 1958), Alexandru Pecican (n. 1956), Ovidiu Coriolan Pecican (n. 1959), Viorel Pirligras (n. 1959), Marius Statescu (n. 1957), Danut Ungureanu (n. 1958) si altii inca, printre care, last but not least, criticii sf Sorin Antohi (n. 1957), Doru Pruteanu (n. 1955) si Lucian-Vasile Szabo (n. 1965).

Cei mai multi dintre acesti tineri scriitori sf sunt de formatie stiintifica si tehnica, iar nu de formatie literara, "umanista", cum sunt aproape toti scriitorii sf din generatiile anterioare; "inginerismul" este o caracteristica de grup a "noului val" din sf-ul romnesc, constata George Ceausu, unul dintre cei mai activi membri ai generatiei sale, intr-un eseu ce echivaleaza cu un manifest al acestei generatii.19 Acest "inginerism" nu se reduce numai la un contact strans cu noile idei si ipoteze care apar in stiinta; tinerii scriitori sf de azi sunt mult mai la curent decat cei din trecut si cu tot ce se intampla nou in lume in materie de science-fiction, precum si in materie de tehnici literare. (Un merit incontestabil revine, in aceasta privinta, unei foarte informate si competente sinteze teoretice si istorice asupra genului: Literatura S.F. (1980) de Florin Manolescu (n. 1943) - prima lucrare de acest fel aparuta in Romania.) "Avem si dovezi clare ca ei exista prin sine si nu prin altii: bagajul de lecturi S.F., spontaneitatea deloc afisata in sesizarea unei problematici majore, surasul coroziv fata de vechile matrici de idei. Evolutia lor ulterioara ridica semne de intrebare; important e faptul ca ei exista acum." (George Ceausu, aricit.)20

Exista de pe acum semne certe ca "noul val" incearca sa gaseasca propriile sale raspunsuri la intrebarile mai vechi cu care este confruntat sf-ul romanesc. Fata de cazurile discutate mai inainte, regimul mutantilor este sensibil diferit, de exemplu, in Domenii interzise (1984) de Leonard Oprea sau in Cantecul Libelungilor (1985) de Mihail Gramescu. La acesta din urma, mutantii ( TJbelungii") trebuie sa se sacrifice non-violent in fata violentei bestiale a oamenilor, pentru a conserva, intr-o carcasa somatica ne-umana, tocmai idealul uman suprem. La Leonard Oprea, mutantul numit Dranoel, inzestrat cu un ochi de vasilisc in stare a vizualiza subconstientul oricarui om "normal" care-i sta in fata, este manipulat ca terifiant instrument de opresiune si represiune de catre un odios dictator. Imaginatia a incetat a mai fi, aici, ingenua si idilica, blajina si complezenta. O incrancenare mocnita, o surda agresivitate, o "cruzime" a perceptiei si reprezentarii i-au luat locul. O sanatoasa "necrutare" auctoriala indrazneste sa ia act de sine, de propriile-i atu-uri, ceea ce-i permite sa priveasca drept in fata, fara a clipi, taisul gol al conflictului si sa nu ezite timorat in fata unui hid cnding, in fata unui deznodamant dezastruos, in fata catastrofei sau atrocitatii, atunci cand acestea se dovedesc functionale si necesare metabolismului si dialecticii ratharrice a fictiunii. Re-descoperirea epicului si luarea in stapanire a resurselor sale de forta constituie un semn de maturizare a stiintifictiunii romanesti de azi, fara insa a se putea spune deocamdata ca aceasta s-a vindecat cu totul de "boala copilariei" ce are drept simptome sentimentalismul liricoid si descriptivismul static.

Capacitatea de a da trup epic viu, concret, ipotezei "stiintifice" este esentiala pentru un scriitor de science-fiction. Este esential ca substantei concrete rezultate din extrapolarea "ideii sf" sa-i poata fi imprimata, in chiar actul acestei emisii de concret, tendinta endogena de a "curge" epic de la sine, de a se derula narativ, de a se involbura conflictual; in lipsa acestei "diferente de potential" conflictual ce asigura tensiunea si miscarea epica, insusi debitul imaginativ se poate transforma din calitate in defect caci defecte sunt, in science-fiction, ca in orice proza de fictiune epica, baltirea descriptiva ori labartarea sentimentala, Hricoida. Proza romaneasca sf reface azi o evolutie pe care proza romaneasca mainstream a trait-o inca dupa primul razboi mondial. E.Lovinescu scria, in acest sens, inca din 1928: "Ceruta de insusi sensul epicului, evolutia de la subiect la obiect este, dupa cum am aratat, la baza oricarei literaturi epice ce prinde constiinta de natura si de legile sale interioare."21

In plan stilistic, un decupaj nervos, eliptic, un ton taios, nu arareori sarcastic, caustic, incisiv - servesc functional unui nou mod de a concepe si de a scrie science-fiction, mod care este, indubitabil, al unui timp si al unei generatii. Artele Martiale Moderne (1982) de Alexandru Ungureanu, Protezozaurii (1984) de Gheorghe Paun, Omohom (1987) de Cristian Tudor Popescu - sunt numai cateva dintre multele naratiuni ce-ar putea rezista la exigentele oricat de severe ale oricarei antologii. Regasim in toate o radicalizare a expresiei ce traduce, in ultima instanta, o radicalizare de substanta, o radicalizare a insesi constiintei scriitoricesti. Este aici inca un semn al maturizarii estetice a "noului val" afirmat in anii 80 in sf-ul romanesc.

Angajarea scriitorului in fictiune se face constient si irevocabil, prin redescoperirea pe cont propriu a unei vechi dar mereu noi paradigme a creatiei, care presupune, in mod necesar, liminar si eliminatoriu, dezbinarea intre eul creator si lume, dictata irepresibil de o conformatie temperamentala innascuta. Fiecare in felul lui, pe cont propriu, pe risc propriu si cu un pret pe care fiecare si-1 stie, tinerii scriitori romani de science-fiction redescopera astfel calea de acces la asumarea estetica a realitatii, la recuperarea in imaginar a lumii reale "pierdute" sau "refuzate" in propriu-i plan, real. Acest semn care nu inseala sta scris si pe fruntea lui Mihail Gramescu, si pe-a lui Lucian Ionica, si pe-a lui Leonard Oprea, si pe-a lui Alexandru Ungureanu, si pe-a lui Cristian Tudor Popescu, si pe-a altor cativa inca, inscriindu-i astfel, din capul locului, in randul celor "chemati" si "alesi", spre sansa ori nesansa lor, sa scrie operele si capodoperele care vor veni.

Unor tineri prezumtivi poeti din tara sa, astfel conformati temperamental pentru creatie, li se adresa in 1951, intr-o celebra conferinta, poetul german Gottfried Benn; cuvintele lui de atunci pot fi percepute azi, prin extensiune, si ca o neconcesiva "stafeta" pe care, la acest sfarsit de secol si de mileniu, vechea si marea literatura "generala" o trece "mai tanarului" science-fiction:

"Ridicati lancea acolo unde am lasat-o noi, pentru a intrebuinta aceasta metafora flaubertiana. Insuccesele exterioare, distrugerile launtrice va sunt asigurate, zile in care abia va mai cunoasteti, nopti in care nu vedeti mai departe. Dar pasiti pe aceasta cale, si luati cu dvs., impreuna cu toti cei care au avut amabilitatea de a ma asculta, in semn de ramas bun, o propozitie magnifica din Hegel, o propozitie cu adevarat occidentala, care, rostita acum o suta de ani, cuprinde in ea toate complicatiile destinului nostru la aceasta jumatate de veac. Ea suna: AĞNu viata care ezita in fata mortii si se pastreaza curata de pustiire, ci care o indura si se perpetueaza inauntrul ei, este viata spiritului.Ağ"



 

Crezi ca ne lipseste ceva?

Poti adauga opera - comentariul, eseul sau referatul despre opera care lipseste.




Politica de confidentialitate




Copyright © 2009 - 2024 : Autorii.com - Toate Drepturile rezervate.