Enciclopedia marilor scriitori ai literaturii romane.
 
Inscrie-te si imbunatateste enciclopedia autorilor romani.
Am uitat parola Creaza cont nou
Home    Autori     Sinteze literare      Critica literara      Opere





Cucerirea adancimii despre Sinteze literare





Romancierul-artist: Proust memorialistul. a€“ Cautarea realitatii dintai, un nou material al romanului, esente si aparente la Proust. a€“ Un roman alchimic: chinA¬tesenta a emotiilor pierdute.

O lume eterogena: romanul "adancimii". a€“ Musil si Omul fara calitati, substanta inepuizabila a vietii. a€“ D. H. Lawrence. a€“ Estetismul lui L. Durrell si Cvartetul din Alexandria, o epopee senzoriala. a€“ Patosul in stare pura.





Exista deci, dincolo de povestirile oamenilor si de biografia lor oficiala, o realitate greu de surprins, famiA¬liara insa, de vreme ce anumite clipe ale vietii o dezA¬valuie. Este acea inefabila experienta traita, acea vesA¬nica materie in miscare alcatuita din toate senzatiile noastre, toate intalnirile, din poezia clipelor pierdute si din destinul nevazut: aspectul pe care-l capata viata cand, in loc de a o povesti, o simti sau o cugeti, si cand ii incredintezi artei misiunea de a o exprima. Opera de arta este atunci lupta intre faptele propuse de realitate si realitatea ideala" .

A extrage realitatea ideala din faptele propuse" a devenit arta unui anume roman care s-a instituit in jurul anului 1925 cu Proust, Joyce, Musil, Virginia Woolf, Kafka. Dupa primul volum din AŽn cautarea timpului pierdut (1913), in decursul unui deceniu apar operele capitale ce indeparteaza romanul de suprafata vietii si marcheaza cufundarea lui in adancuri. Ulise de Joyce (1922), Garden-party de K. Mansfield (1922), Doamna Dalloway de Virginia Woolf (1925). Procesul lui Kafka, inceput in 1913, este publicat, neterminat, in 1925. Musil incepuse Omul fara insusiri al carui prim volum va aparea in 1931, Hermann Broch publica primul volum din Somnambulii in 1928. AŽn afara de anglo-saxoni, nu se observa influente reciproce. Proust, Kafka, Joyce, Musil sunt niste izolati. Ei inventeaza siA¬multan, fiecare in felul sau, romanul care scapa viziunii comune si conventiilor povestirii; simultan, ei exploA¬reaza materia existentei cu ochi noi.






* * *



Romancierul devine, in sfarsit, un artist. El inceteaza a mai face concurenta istoriei, starii civile, anecdotei, pentru a castiga o viziune aparte asupra lumii, egala cu cea a pictorului sau a sculptorului. Precum pictorul vede in culori, sculptorul in volume, romancierul este cel chemat sa vada in impresii traite a€“ si anume in ceea ce psihologul numeste fapte de constiinta".

Romanul-artist smulge atunci poeziei o lume, cea a senzatiilor: aceste senzatii pe care nu le dispretuiau confesiunea, povestirea intima, romanul poetic, dar pe care le transformau in discurs psihologic, si, inainte de toate, le subordonau unei istorii, unei anecdote, unui roman". A privi realitatea numai prin prisma impreA¬siilor este o descoperire facuta de Proust. N-o lauda el oare pe doamna de SA©vignA©, tocmai pentru ca ne preA¬zinta lucrurile in ordinea perceptiilor noastre, in loc de a le explica mai intai prin cauza lor?"

Marea opera a lui Proust pare, de altfel, la prima vedere, o lunga cronica mondena impletita cu biografia povestitorului. Marile momente sunt lungi, compacte si este nevoie de o solutie de continuitate intre diferitele tomuri pentru a le separa, pentru a face sa inainteze timpul povestirii: copilaria unui baiat nerA¬vos la Combray, personajul Swann care se contureaza din relatiile parintilor sai, prezenta solemna, pe de alta parte, a familiei de Guermantes. Fara veste, istoria dragostei dintre Swann si Odette de CrA©cy, povestita la persoana a treia, ne indeparteaza de narator ingaduindu-ne sa facem sa treaca" timpul. Marcel se iveste din nou in La umbra fetelor in floare, adolescent indraA¬gostit de mica Gilberte Swann, cu care se joaca in Champs-ElysA©es. Pe urma vacantele la Balbec, tinerele fete, o prima aparitie a lui Saint-Loup, a lui Charlus. AŽncepand cu Guermantes, Marcel este adult, totul se petrece la Paris, cu viata lui mondena, saloane, Verdurin, Guermantes, Cottard. Din aceasta perioada se desprind doua masive" ale iubirii: Sodoma si Gomora, si lunga aventura a autorului cu Albertine. AŽn sfarsit, in cea din urma carte, Timpul regasit, o ultima trecere in revista a personajelor, imbatranite, in timpul razA¬boiului.

Parca citim niste Memorii, asa cum se scriau la sfarsitul secolului al XVII-lea. Totusi, cum se intampla uneori in Memorii, trecutul este reamintit in ciorchine, in mai multe straturi prin mijlocirea unor evenimente mai putin trecute, jucand fara incetare intre trecut si trecutul anterior: Trecusera multi ani de cand, din amintirea pe care mi-o lasase Combrayul, tot ce nu era teatru si drama culcarii mele nu mai exista pentru mine, cand, intr-o zi de iarna, intorcandu-ma acasa, mama, vazand ca mi-e frig, imi propuse, impotriva obiceiului meu, sa beau putin ceai"

Ati recunoscut, desigur, faimosul pasaj al madeleinei, prima din iluminarile" unde se exercita magia amintirii, in care doua clipe separate prin ani de uitare ajung sa fie magic reunite intr-o impresie nascuta fara veste Ultima iluminare va fi clipa in care, in 1916, un pas fals in curtea Guermantilor ii reaminteste dintr-o data lui Marcel impresia avuta cu 12 ani mai inainte, pe dalele inegale ale pietei San-Marco din Venetia.

Punand accentul pe anume miracole sensibile ale amintirii a€“ pentru ca o clipa trecuta sa ne fie fulgurant restituita a€“ incredintand artei privilegiul de a reinnoi si fixa acest miracol si de a regasi esenta atemporala a evenimentelor, AŽn cautarea timpului pierdut ofera limA¬pede semnificatia platonica, in esenta, pe care Proust i-o dadea Dar materialul folosit de el si optica sa romanesca nu se confunda cu aceasta placere mnemoA¬tehnica" luata ca un absolut. Extazul atemporal nu apare aici decat in momente anume, la porunca autoruA¬lui. Daca omitem importanta teoretica pe care Proust voia sa i-o confere, ea se confunda, in tesatura romaA¬nesca, cu o arta proustiana mai constanta: arta de a regasi realitatea prin intermediul culorii impresiilor.

Arta gaseste aici un alt material, pe care il folosise numai poezia, dar intr-un mod mai solemn: constiinta insasi a fiintei vii. Caci, in timp ce o povestire obisA¬nuita ajungea la constiinta prin mijlocirea faptelor, Proust nu vrea sa ajunga la fapte a€“ inevitabile intr-o povestire a€“ decat prin intermediul constiintei. El nu adauga, asemeni abatelui PrA©vost, lui Balzac sau FromenA¬tin, unei aventuri date adevarul sentimentelor. De la sentimente insa, inainte chiar ca ele sa devina sentiA¬mente, pleaca Proust pentru a crea istoria, aventura

A restitui impresiei adevarul ei primordial. Caci nu ne sinchisim de impresiile pe care le avem: ne grabim a le interpreta, pentru a le explica noua insine sau altuia: iata cum incepe minciuna romanesca. DimpoA¬triva, in spatele explicatiilor, Proust cauta realitatea primordiala, lucrul simtit in adevarul sau initial si pe cat se pare absolut. Dificila arta aceea de a reinvata sa simti din plin: fiind cea dintai, senzatia este cea mai iute uitata, deformata, ofilita. Si pe urma trebuie sa pacalesti spiritul, sa-l surprinzi, pentru a reveni la intuitia primordiala. Asa e, de pilda, copilul din Combray al carui suflet se umple de placere contempland o tufa de rasura, fara a-si da pe deplin seama de esenta pe care o reprezinta ea in calitate de senzatie: Degeaba ramaneam in fata rasurii pentru a respira, a aduce in fata gandului meu care nu stia ce trebuia sa faca, a pierde, a regasi nevazuta si constanta sa mireasma () ea-mi oferea nedefinit acelasi farmec de o inepuizabila bogatie, dar fara a ma lasa sa continui a adanci, ca melodiile pe care le canti a suta oara la rand fara a cobori mai mult in taina lor. Ma-ntorsei pentru o clipa cu spatele la ea, pentru a o cuprinde apoi cu forte proaspete. Urmaream cu privirea, pana la taluzul care, in spatele gardului viu, urca in panta brusca spre camp, cate-o floare de mac razletita () Reveneam apoi in fata rasurilor mele precum in fata acelor capodopere despre care credem ca le vom putea vedea mai bine incetand a le privi pentru o clipa"

Fermecat, baiatul va cauta acolo cu disperare un adevar care nu se afla nici in rasura, nici in el insusi, ci in senzatia care reprezinta raportul dintre ei. Exista un adevar superior omului, superior lucrurilor, facut din armoniile si raporturile lor: materie in intregime noua pentru roman, care pana acum separa lucrurile si oamenii in loc de a voi sa le surprinda comuniunea. Chiar noul roman", incepand din 1950, va pleca de la o intentie apropiata: a gasi, pe calea unei reveniri, dupa o lenta si minutioasa observatie, raporturi necuA¬noscute intre oameni si lucruri, un fel de pentacluri", reteaua" care, pusa deasupra unui ansamblu, ii dezA¬valuie sensul ascuns.

Cu ajutorul impresiilor redevenite ele insele, redate propriului lor absolut, sa creezi din nou aluatul lumii Mai mult decat o alchimie a memoriei, AŽn cautarea timpului pierdut constituie o chimie a impresiilor, chiA¬mie al carei scop este chintesenta vietii. Exista impresii absolute, ca aceea a madeleinei muiate in ceai. Exista de asemenea un efort menit a gasi plenitudinea impreA¬siei: cand Marcel o aude pentru prima oara pe Berma, el nu stie inca sa-i guste arta. Despartit de Gilberte el se gandeste ca o scrisoare de la ea nu-i va mai trezi o impresie vie: Dorintele noastre interfereaza si, in confuzia existentei, se intampla rareori ca o fericire sa se aseze perfect peste dorinta care a chemat-o" . SpiA¬ritul, amintirea, uitarea transforma realul: Sa ne gandim la turistii care sunt entuziasmati de frumusetea unei calatorii facute, desi zi de zi nu simtisera decat plictiseala" . Potrivit cu ceea ce va fi pedant numit alteritate, omul, intotdeauna diferit de el insusi, nu poate face sa coincida doua elemente ale lumii sale maA¬gice si reale, fiind luat intotdeauna prin surprindere de catre schimbari ori hazard: Dar cand ajungeam in Champs-ElysA©es a€“ unde inainte de toate ma duceam sa-mi confrunt dragostea, ca sa o fac sa sufere indrepA¬tarile necesare cauzei sale vii, independente de mine a€“ indata ce eram in prezenta acelei Gilberte Swann () totul se petrecea cat ai clipi ca si cum ea si fetita care era obiectul visurilor mele ar fi fost doua fiinte diferite" .



Nu reusim sa regasim esentele sub aparente. Arta va fi aceea care-si va propune sa purifice impresia pana la a o face esentiala si nu accidentala. Anumite impreA¬sii devin simbolice, ca, de pilda, crizantema in relatia dintre Odette si Swann. Altele, pe care arta le-a si luat in carca, transmit imediat valoarea lor ideativa, ca faimoasa mica fraza" muzicala din sonata lui Vinteuil.

Precum arta muzicala aici ori arta culorilor in alta parte, arta literara a impresiilor traite, readuse la puriA¬tatea lor esentiala, trebuie sa capteze si sa faca vizibil" adevarul secund, ascuns in viata traita. Alchimie savanta, caci desigur nu-i de ajuns sa evoci pur si simplu impresiile, si nici chiar sa le restitui si sa le redai" a€“ tot asa cum nu-i de ajuns pentru a picta, sa reproduci cuA¬lorile modelului. Efortul artei consta in a regasi o reaA¬litate, slujindu-se de culori, de sunete, sau de impresii: plecand de la senzatii, fragile si prea iute ofilite, sa recompuna viata in plenitudinea sa reala, mai limpede decat daca ar fi fost traita si imediat uitata.



* * *



Iata o alta lume decat cea spre care ne conducea Balzac. Mai bogata decat cea a lui Balzac, cel putin virA¬tual; orice s-ar crede despre Balzac si despre Proust, arta de tip proustian ofera mai multe combinatii posiA¬bile. Arta balzaciana foloseste combinatii logice si soA¬ciale, infinite in principiu, dar care se reduc la un anuA¬mit numar de probleme tip (cariera unui ambitios, faliA¬mentul unui comercianT). Arta proustiana nu este inA¬teresata decat de exceptie, de ceea ce nu poate fi tiA¬pizat". Romanul balzacian ofera cititorului o schema, o istorie; romanul proustian ofera inepuizabilele nuante ale senzatiilor noastre ce pot fi intotdeauna reinnoite. Si cine ar putea spune ca un gard din tufe de rasura, cu impresia de nesters, neincetat recurenta, pe care a provocat-o, nu pretuieste mai mult intr-o constiinta omeneasca, decat cine stie ce etapa din cariera" ofiA¬ciala si sociala a unui individ? Ne place oare mai mult ca, inainte de a adormi, sa recapitulam, ca momente esentiale ale amintirilor noastre, o povestire obiectiva, sociala si balzaciana a vietii noastre, sau o succesiune de imagini mai putin importante, un crang in floare, gestul unei fete?

Uneori, nu se stie de ce, intrand intr-o casa, intr-o odaie, sau atingand obiectul cel mai neinsemnat, te opresti, alarmat, ca pierdut. Dintr-o data, s-a intamplat ceva, ceva extraordinar, care scapa analizei, constiinA¬tei; s-a declansat un declic ascuns si parasesti lumea aceasta pentru o alta, ba chiar propriu-ti suflet pentru un altul (). S-a prabusit un perete si iata-ne intr-un fel de prapastie, cu neputinta de situat imediat, dar cu un vag sentiment de A«lucru stiutA»." Nu-i vorba aici de o experienta exceptionala, ci de acele impresii, cele mai vii pe oare le incercam in viata, care depind totusi de atat de putine lucruri.

Daca ar trebui sa ne povestim viata intr-un roman", n-am tine seama de ele. Scenele" pe care memoria noastra le-a retinut cel mai bine sunt amintiri in prinA¬cipiu "neinsemnate" pentru altcineva, si care nu fac parte din curriculum vitae. Imagini oare au un sens pentru noi fara ca, de altfel, sa stim ce sens anume

Altadata poezia era cea care se hranea cu ele Dar romanul a preluat, de la simbolism, unele ambitii ale poeziei si, in cadrul lor, una esentiala: a da emotiilor semnificatia lor totala, a transforma emotia in adevar cosmic.

Caci Proust, Virginia Woolf sau Lawrence Durrell, pleaca de la o emotie pentru a crea o opera romanesca. Ingeniozitatea si sensibilitatea lui PrA©vost culminau in istoria emotionanta a lui Manon. Dimpotriva, Proust si Durrell devin artisti datorita emotiilor lor. Ei creeaza pornind de la emotie si nu mergand catre ea. Intentia romancierului nu mai e atat de necizelata, dar nici atat de seducatoare. Caci e lesne sa emotionezi si chiar sa scrii un roman tulburator. Dar nu-i vorba aici de dibaA¬cie, de artificiu, de meserie? Si nu-i oare mai sincer sa fii mai intai emotionat si abia pe urma sa scrii? AŽn cautarea timpului pierdut si Cvartetul din Alexandria sunt opere mai putin emotionante decat Mica Fadette si tocmai de aceea sunt ele opere de arta AŽntr-un domeA¬niu vecin, arta sulpiciana este cea care emotioneaza, dar sculptura gotica se afla dincolo de emotie



***



Imaginatia sa nu porneasca de la o povestire conA¬ventionala gata facuta", in care autorul explica totul, iata noua exigenta. Cartea trebuie sa fie o capcana si o enigma pentru cititor, lui revenindu-i interpretarea. Nenumaratele romane semnate de Miss Ivy Compton-Burnett, al caror subiect revine, intotdeauna, implacabil la micile drame ale familiei engleze, atroce si pline de cruzime, sunt in intregime alcatuite din conversatii. Un fiu, o mama, un sot, niste veri, oare nu se sufera, se intalnesc si-si vorbesc Cititorului ii revine sarcina de a ghici, dincolo de dialoguri, gandurile ascunse, ciuda, nerusinarea Iar din aceasta exigenta care-i este imA¬pusa, cititorul retine senzatia ca patrunde intr-o lume care nu este in intregime descifrabila, intr-un univers in care exista mai multe niveluri de intelegere a subiecA¬tului si in care dainuie si se adanceste ambiguitatea insasi a vietii, cu densitatea si taina ei.

Cu Proust si cu romancierii englezi, secolul al XX-lea a descoperit ca realitatea romanesca, asemeni lumii fizice de altfel, nu este uniforma si nu asculta peste tot de aceleasi legi. Ea are mai multe straturi si totul depinde de sectiunea" aleasa, de instrumentele folosite pentru a o explora si interpreta. Punctul de vedere" al observatorului a€“ sau al artistului a€“ este mai imA¬portant decat realitatea obiectiva pe care o observa. PoA¬trivit postulatului sau initial, vom descoperi universuri cu totul diferite tot asa cum un chimist, un biolog, un fizician vor face niste descrieri ale unei picaturi de apa sau ale unei stele, care n-au nimic comun. S-ar parea ca materialul" n-are nici o insemnatate, ci numai felul in care e studiat. Si nu-i vorba aici de vreo fanA¬tezie literara" deoarece si stiintele exacte" sunt de aceeasi parere

Pacat ca nu-i putem constrange pe Marcel Proust, Henry James, James Joyce, Ivy Compton-Burnett, Bernanos, Graham Greene, Peter Cheyney si Michel Butor sa trateze acelasi subiect, formulat in doua pagini sinoptice, asupra unei intrigi vag psihologice si poliA¬tiste, de care nici unul nu e strain; dupa Prizoniera si Ceea ce stia Maisie, fiecare a scris carti ce poseda acest indoit caracter.

Ne putem insa imagina urmatoarea experienta ideala: folosind aceeasi intriga, precisa si amanuntita, ei ar conA¬strui opere fara nici o inrudire Unii se vor grabi sa vorbeasca despre personalitatea" fiecarui scriitor. Cuvantul aminteste de virtutea dormitiva" Racine si Pradon, sau Racine si Corneille, au scris tragedii marA¬cate de personalitatile lor. Faceau insa parte din aceeasi lume, vadind aceeasi tehnica. Tratand acelasi subiect, Balzac si Hugo sunt Balzac si Hugo, dar Parisul lor ramane acelasi Paris



Daca noua lume romanesca depinde intr-o mai mare masura de personalitatea" romancierului, aceasta nu se datoreste unei sensibilitati ciudate, oare ar face din fiece scriitor o mica lume aberanta, ci faptului ca fieA¬care din ei, ramanand artist, este un tehnician cu metode proprii si, in acest cosmos ou legi multiple si ireductiA¬bile intre ele, pe care romanul trebuie sa-l studieze, a invatat sa urmareasca un clivaj anume, o anume diA¬rectie de investigare pe care o stie numai el.

In extremis, putem afirma ca forma populara a noului roman" in secolul al XX-lea este romanul poliA¬tist. Acest roman de asemenea, la un mod mai scheA¬matic, ofera o realitate a carei interpretare nu este dinainte data, iar placerea sta in a cauta un adevar pe care totul contribuie ca sa-l ascunda. Singura deosebire este ca aceasta enigma, destul de simplista, va fi rezolA¬vata negru pe alb in ultimele pagini, in timp ce in romanul adancimii" ea ramane un strat inaccesibil pe care comentariul, analiza, explicatiile date de autor nu il vor epuiza niciodata; o impletitura de mistere destiA¬nata a ramane asa, abia extinsa uneori, prin meditatie, in constiinta cititorului



***



Bucuria si drama romanului nasc din faptul ca reaA¬litatea este inepuizabila. Si de fiecare data cand un roA¬mancier sau o generatie de romancieri isi dau seama de aceasta, inventia romanesca descopera o lume noua. Romanul secolului al XIX-lea s-a nascut in clipa in care Balzac si foiletonistii au capatat constiinta acestei imensitati.

Cu aproape un secol mai tarziu, Proust si impresionistii, Musil si Joyce au descoperit imensitatea calitaA¬tiva, extensia realitatii si a creatiei romanesti in diferenta de niveluri ale adevarului. AŽntarziata de imprejurari, lent dospita, neterminata, opera lui Robert Musil face bilantul acestei bogate ambiguitati a vietii, opusa saraA¬ciei destinelor individuale. AŽn aceasta lunga si zefleA¬mista cronica, aproape disperata, care este Omul fara insusiri, fiecare personaj isi are coerenta sa proprie, dar unitatea, personalitatea, nelinistea sa nu mai conteaza intr-o totalitate cu deschidere in vid Arta lui Musil sta in angoasa acelor oameni care se judeca in van unii pe altii, fiecare epuizamdu-se pentru a se afirma, fara a ajunge s-o faca vreodata.

Aventurile individuale, intotdeauna banale, repetate fara noima se risipesc in fata muzicii difuze, acute, nehotarate, pe care o genereaza manejul lumii in care spiritul se zbate zadarnic: Nu se putea nega faptul ca in aceasta noua epoca exista o circulatie sporita a gandirii si a exA¬perientelor. Arnheim isi inchipuia creierul epocii inlocuit de un sistem al cererii si ofertei, ganditorul laborios a€“ de comerciantul suveran; el se bucura fara voie de specA¬tacolul surprinzator al unei uriase productii de expeA¬riente traite asociindu-se si disociindu-se in cea mai deA¬plina libertate, un fel de puding nervos, a carei fiece parte era cuprinsa de tremur la cea mai vaga clatinare, un tam-tam gigantic pe care era de ajuns sa-l atingi ca sa scoti nesfarsite rezonante" .

Personajul esential al cartii este deci viata"; Viata gandeste, ca sa spunem asa, A«in jurulA» omului si, dansand doar, ii creeaza asociatii pe care este, in mod penibil, nevoit a le culege, fara a obtine acel miraculos efect al caleidoscopului, de indata ce recurge la ratiune." PoA¬vestirea face acum parte din dezordinea ironica a vietii, nu din logica unei aventuri omenesti, bine determinate. Nu-i de loc sigur insa ca in acest dans fantasmagoric al vietii" din jurul omului se exprima un gand al lui Musil, deoarece inteligentele cugetari pe care le face asupra artei sale de romancier, le pune pe seama a€“ ironie demna de Huxley a€“ unui om de afaceri care incepe sa viseze: Deci, vibrand pana la cele 20 de extremitati ale degetelor sale, Arnheim medita ca un om de afaceri asupra liberei circulatii intelectuale si fizice din vremile ce vor veni"

Si totusi, in aceasta viata care scalda si inspira reA¬veria artistica, in pofida ironiilor lui Musil, recunoastem acel eter intermediar intre om si existenta, care este timpul proustian, alcatuit din facultatea de a impregna o serie de evenimente cu o emotie inexplicabila si covarA¬sitoare". Ce ne pasa daca, siret, Musil adauga: Dar asta numai atunci cand ai 16 ani si mergi la scoala" . Caci in spatele vidului personajelor sale, papusi ale unei comedii nervoase, se stravede de asemenea, fara speA¬ranta de altfel, nostalgia timpului pierdut", aceasta draA¬goste indepartata si ascunsa pe care omul hartuit o pastreaza pentru substanta irefutabila si inepuizabila a vietii. Noaptea, gandurile curg fie in plina lumina, fie razbatand prin somn, precum apele in Karst si, de cum se iveau pentru o clipa, calme, Diotima incerca sentiA¬mentul ca a visat doar clipele precedente (). Nu mai ramaneau, intr-adevar, altceva deoat misterele ultime, eterna nostalgie a sufletului. Moralitatea nu rezida in ceea ce faptuieste. Ea nu se afla in miscarile constiintei, nici in cele ale pasiunii. AŽnsesi pasiunile nu sunt altceva decat un pic de zgomot in jurul sufletului nostru. Poti castiga sau pierde regate intregi, sufletul nu se va clinti, nu poti face nimic pentru a-ti atinge destinul; doar cateodata el urca din adancurile fiintei, calm, cotidian, ca un cantec al sferelor." Musil continua sa fie ironic, batandu-si, si aici, joc de Diotima si de frumoasele sale stari sufletesti. Si totusi Ulrich si chiar Musil, asemeni Diotimei, viseaza acest quietism. Ca la Proust, compleA¬xitatea infinita a vietii, traite, retraite, totalizate, este altceva decat banala anecdota sau meschina grija a unei aventuri precise: substanta romanului nu este o istorie, cu premisele, criza, deznodamantul ei, o mica istorie izoA¬lata si scalciata. Ea este zumzetul acela de licurici pe care-l nasc sute si sute de mii de mici povestiri sau epiA¬soade: viata, atat de saraca a unui individ, cu nelinistile si maniile sale, dar atat de bogata, consolatoare sau dezA¬nadajduita, in multiplicitatea sa globala.



* * *



Viata profunda si stufoasa, la nivelul la care pasiuA¬nile inceteaza a se mai opune intelectului, a fost cantata indelung de David Herbert Lawrence in Amanti si fii (1913), Sarpele cu pene (1926) Amantul doamnei Chatterley (1928). Aceste carti seamana cu niste paduri: diaA¬loguri lente, curba crescanda a sentimentelor alimentate de sexualitate, gust prelungit, interminabil ca un amurg varatic, pentru acel patetism in care exacerbarea simA¬turilor naste iluzia ca ai patruns intr-o alta lume. ReaA¬litatea romanesca nu sta, nici aici, in intriga: ea este forta vitala din care-si trage seva o anume ardoare ce anima personajele; gustul pentru sange, pentru dragoste, pentru actele carnale, confuzia vietii luata cu dragoste drept materie originara

Dupa 1950, intr-o perioada in care predomina romaA¬nul anecdotic, opera densa si parfumata a lui Lawrence Durrell se impune brusc ca o succesoare a lui D. H. Lawrence, Henry James si Robert Musil. CvarteA¬tul din Alexandria (Justine, Balthazar, Mountolive, CleA) declanseaza o simfonie anglo-levantina in care romanul se pierde si se regaseste, ca o puternica tema orchesA¬trala, in propria sa stratificare, in jocurile timpului, paA¬teticii si artei. Decorul este admirabil ales, singurul poA¬sibil pentru aceasta vreme de dupa razboi, care a pierdut simtul pitorescului feeric, nostalgic, greu: Alexandria dinainte si din timpul razboiului. Un oras cosmopolit inca, dar care a incetat sa existe ca atare, pastrand un gust rau al timpului pierdut". Cerul implacabil, racoaA¬rea serii uneori, palmierii oficiali ai bulevardelor rectiA¬linii, strada Fuad unde-si dau intalnire aventura, eleganta si bluff-ul cosmopolitilor pe care lumea i-a trimis aici, in acest ultim palace al planetei, cu arborii lui de zinc. Atmosfera putreda, fara nici o decadenta, dar cu mult spirit, intr-o lume care priveste cum trec marii barbari fara culoare



Acolo, un scriitor, povestitorul Darley, neverosimilul filozof Pursewarden, levantini si evrei, Nessim si BalA¬thazar, inevitabilul francez grotesc din strainatati. Pombal, un ambasador, Mountolive si trei femei, Justine, Melissa si Clea. Ne amintim de Sanhaiul lui Clappique, din Conditia umana, ca un sens al pitorescului local de care nu s-ar lepada Claude FarrA¨re; pe scurt, o lume artiA¬ficiala, calda inca de inteligenta, de hazard, de senzualiA¬tate: ultima sansa pe care au avut-o albii de a intemeia o colonie unde spiritul vietii sa pretuiasca mai mult decat viata insasi. Actele noastre cotidiene nu sunt in realiA¬tate decat niste zdrente care acopera vesmantul tesut in aur: semnificatia profunda" .

Acest material in care estetismul se impleteste cu cel mai simplu pitoresc, pe care-l putea furniza prea bine un Claude FarrA¨re sau un Gabriele D'Annunzio, este foA¬losit de L. Durrell pentru a crea o opera supraromanesca, apropiata in aceeasi masura de Proust si de Lawrence, unde povestirea, aventura, anecdota, timpul si locul nu intervin decat pentru a compune o imensa vanzoleala al carei centru se afla peste tot si nicaieri. Cvartetul lui Durrell nu este o fresca", deoarece nu-si propune sa zugraveasca" viata si cronicile vietii alexandrine, ci sa sugereze, dincolo de ele, dincolo de romanele unui estet englez puternic orientalizat, acea invincibila miscare centripeta care genereaza densitatea artistica si consacra investigarea straturilor profunde": Nu suntem indeaA¬juns de puternici sau indeajuns de rai pentru a putea alege, spune Justine. Totul face parte dintr-un plan inA¬tocmit de catre altceva, poate, de oras, sau de o parte din noi insine"

Orientale si greoaie, intalnirile dintre personajele lui Durrell sunt totusi altceva decat niste aventuri": un efort pentru a crea, in spatele timpului, locul senzorial si ceA¬rebral in care timpul se anuleaza: Scriitorul care deA¬veneam invata in sfarsit sa locuiasca acele spatii pustii de care este lipsit timpul a€“ incepeam sa traiesc intre bataile pendulei, ca sa spun asa. Prezentul permanent care este adevarata istorie a acestei anecdote colective, spiritul uman" AŽntre aceste femei cu parfum greu, cu misterul desenat delicat pe albastrul cerului si un poA¬vestitor senzual si cerebral ca Lawrence, intelectual ca Huxley, sensibil ca Proust, dar plasat intr-o lume mai colorata decat cea a Guermantilor, Cvartetul care duA¬reaza de la Justine la Clea constituie o opera opiacee, seducatoare prin podoabele sale, dar a carei profunda intentie este, ca la Joyce sau Proust, a ne face sa treA¬cem de la existenta banala la aceasta neliniste plina de voluptate unde artistul romanesc vrea a€“ zadarnic deA¬seori a€“ sa stapaneasca" viata in culoarea si in eterniA¬tatea ei: Aceasta lume reprezinta promisiunea unei fericiri unice, iar noi nu dispunem de nici un mijloc penA¬tru a pune stapanire pe ea" .

AŽntr-adevar, intr-o maniera mai bogata in ape" decat Proust, Durrell se misca pe mai multe planuri, creeaza intre viata traita si opera de arta un joc de distantari" multiple. Pentru a evoca incrucisarea destinelor si uniA¬tatea invizibila care alcatuieste orasul, Alexandria funeA¬rara, unde destinele au ars depunandu-si cenusa, el utiA¬lizeaza la inceput parfumul dulce-amar al memoriei. Orasul, visat pe jumatate (cat de real totusI) incepe si se ispraveste in noi, prinde radacini in ungherele meA¬moriei noastre." Dar povestirea insasi se face pe plaA¬nuri amestecate, in fragmente spontane, carnale si coloA¬rate intr-o ordine ilogica. Ca si la Virginia Woolf, perA¬sonajele nu vor exista in ele insele decat datorita fapA¬tului ca se oglindesc unele in altele. Desprinderi multiple de viziune si chiar de sensibilitate: devenit amantul Justinei, Darley o cunoaste la inceput prin mijlocirea zvonurilor publice, apoi prin intermediul barbatului JusA¬tinei, Nessim, asa cum pe Nessim il cunoaste prin JusA¬tine, iar pe aceasta femeie iubita, la apogeul legaturii lor furtunoase, o analizeaza si o intelege cu ajutorul unui jurnal intim, lasat de un altul care a fost candva amanA¬tul ei

Chiar intriga sufera o distorsiune: ea este cvadrupla, impletind indisolubil, intr-o fuga ale carei parti se reuA¬nesc, patru povesti de dragoste care se reflecta una in alta influentandu-se. Justine simtise acea nevoie de viA¬ziune caleidoscopica: O revad la croitoreasa ei, asezata in fata marilor oglinzi cu fete multiple, spunand: a€“ Priveste!

    Cinci imagini diferite ale aceluiasi suA¬biect. Daca as fi scriitor, asa as incerca sa zugravesc un personaj, printr-un fel de viziune prismatica. De ce oare nu pot oamenii sa vada mai multe profiluri dintr-o data?"

AŽn ciuda voitei complicari a tehnicii romanesti, niA¬mic nu este totusi abstract in aceasta epopee senzuala, alimentata de personaje ardente intr-o atmosfera uscata, greoaie, plina de forta. Romanul care vrea sa complice evocarea artistica prin noi procedee romanesti, isi gaA¬seste justificarea in ochii marelui public, pe care nu-l poate deruta O realitate febrila se impune pe nesimA¬tite, prin ea insasi, refuzand seductia prea lesnicioasa a intrigii: Visez o carte care sa fie atat de puternica, incat sa contina toate elementele fiintei ei; nu-i insa genul de carte cu care suntem obisnuiti in zilele noastre. Pe prima pagina, de pilda, un rezumat al actiunii in cateva randuri. S-ar putea renunta astfel la articulatiile povestirii. Urmarea ar fi o drama in stare pura, elibeA¬rata de chingile formei. As vrea sa scriu o carte care viseaza."

Fara guresia logica si explicativa a lui Proust, dar cu alte catuse a€“ un stil uneori pretentios a€“ Lawrence Durrell ne ofera, in urma unei duble stradanii de artist si de vulgarizator, drama in stare pura". AŽn Alexandria sa onirica, grea de senzualitate, crispata in personaje violente si aspre, maladive, nefericite, bogate si abatute, el capteaza, in cele din urma, interesul celui mai banal cititor, fara a recurge la servitutea povestirii unei istorii ori la cea a analizarii caracterelor. Cititorul nu mai este direct miscat de psihologie sau naratiune, ci de acea maA¬terie impalpabila a vietii si a destinului pe care Virginia Woolf n-a putut-o sesiza, murind din aceasta pricina, materie oare devine arzatoare, onctuoasa, tactila la Durrell

Cu el, romanul fara intriga si fara conventii psihoA¬logice are o reusita carnala. El isi dovedeste existenta umbland, strigand deasupra dezafectarii romanului de analiza, ca marea PsyhA© a murit: Pentru scriitor, perA¬sonajele infatisate prin prisma psihologicului au pierit. Psihicul contemporan s-a spart ca un balon de sapun." Fiintele vii si ardente din Cvartetul din Alexandria sunt, in ultima instanta, destul de inflacarate pentru a ramane rebele in fata analizei si a comentariului (pe care Durrell, de altfel, le foloseste din pliN). Este intr-adevar vorba de o carte care viseaza", de o materie romanesca in stare pura: intriga spulberata, psihologia disparuta, nu mai ramane decat patosul, reprezentA­nd esenta roA¬manului.

 

Crezi ca ne lipseste ceva?

Poti adauga opera - comentariul, eseul sau referatul despre opera care lipseste.





Politica de confidentialitate




Copyright © 2009 - 2022 : Autorii.com - Toate Drepturile rezervate.